Neorânduirea firească a lucrurilor

decolorare

cândva
în fiecare dimineață
cam pe la trilurile cele mai argintate ale mierlei
chiar înainte de răsăritul soarelui
dădea perdeaua la o parte cu mâini tremurânde
își așeza pielea translucidă
și oasele subțiri
ale celor nouăzeci și șapte de ani ai ei
în cadrul verde-scorojit al ferestrei mici
ca între ramele unui tablou
și aștepta
cu mâinile pe pervaz
scrutând
cu ochi neobișnuit de vii
străduța încă pustie
în curând
poarta vișinie a casei de peste drum avea să se deschidă
și în cadrul ei avea să apară o siluetă mică
și gârbovită
de povara celor optzeci și opt de ani pe care îi ducea
în spate
ce avea să țină în mâinile aproape la fel de subțiri
ca ale ei
o tavă
pe care aveau să poposească
vreme de un traversat de stradă
o cană cu ceai din care aveau să iasă aburi înmiresmați
și o farfurie albă
cu floricele roșii
pe care aveau să stea cuminți două felii generoase
de pâine prăjită
fără coajă
unse cu unt
dulceață făcută în casă
și alte minunății
apoi avea să deschidă larg fereastra mică
prin care avea să primească
inima mare și surâsul știrb al siluetei mici
și gârbovite
de povara celor optzeci și opt de ani pe care îi ducea
în spate
și tava cu bunătăți

acum
în fiecare dimineață
cam pe la trilurile cele mai argintate ale mierlei
chiar înainte de răsăritul soarelui
în cadrul verde-scorojit al ferestrei mici
nu mai așteaptă nimeni
nimic
iar poarta vișinie a casei de peste drum
rămâne veșnic
închisă

acum
până și zgomotul
e alb

giphy

Reclame