Neorânduirea firească a lucrurilor

Himeră

În nopțile în care
te jucai
în părul meu
și-mi șopteai
că lumea e a noastră,
trebuie doar
să închidem ochii
și să visăm,
eu deschideam ochii larg
și șoapta ta
se transforma
în strigăt:
oamenii își dezacordau strunele,
cântându-și amar
ziua de ieri,
ceasurile își negociau secundele,
pierzându-și iremediabil
timpul,
iar ploile cerșeau pe marginea drumurilor,
ca niște târfe suave
și incomensurabil
triste.
Eram doar o fată morgana
cu rochie albă,
strune dezacordate
și tristeți nesfârșite
ce-ți bântuia
suav
visele.

Reclame