Scrisoarea

Noaptea, înghesuită într-un colț. Timpul, suprimat. Un telefon cu disc, îngălbenit de vreme, pe o măsuță rotundă, de lemn negru, tocit, cu picior. Cifre nedeslușite, învârtite fără speranță până la opritorul metalic. Sunetul de arc întins, apoi destins. Cablul buclat, ducând la receptorul lipit de ureche. Mâna tremurândă.

– Alo?

Vocea caldă și familiară. Mirarea din ochi, plex și frunte. Inima. Răspunsul aton.

– Sunt eu.

Ani întregi comprimați în două secunde: cea din urmă și cea dintâi, în ordinea asta.

– Ce faci? Nu mi-ai scris, nu am primit nicio scrisoare.

Imaginea cutiei poștale ce așteaptă de veacuri la intersecția dintre strada Serii și strada Dimineții, acolo unde noaptea stă înghesuită în colț, cu timpul suprimat. Receptorul pus în furcă la celălalt capăt. Tonul de ocupat.

Strada Serii colț cu strada Dimineții. Strada Dimineții colț cu strada Serii. Aparent, același colț de stradă, uneori suprimând noaptea, alteori ziua, adăpostind aceeași cutie poștală.

Scrisoarea.

Reclame