Frunze

Laila sau Luni

Pisica a fătat spre seară un pui mare, frumos și cât se poate de mort. Unul singur, după aproape trei ore de travaliu. Când, în sfârșit, l-a lepădat, a plecat de lângă el. Era epuizată. Am întors-o înapoi și i l-am arătat. Nu văzusem că e mort, ba chiar ni se păruse că a strâns ușor din pernuțele minuscule, așa cum fac pisicile când se alintă-n somn, și ne-am bucurat că e viu după atâtea ore de travaliu. Pisica i-a mâncat placenta, i-a rupt cu dinții cordonul ombilical și l-a lins o bună bucată de vreme, apoi s-a așezat lângă el, acoperindu-l parțial ca pentru a-l încălzi. Am lăsat-o. Nu ne venea să-i smulgem puiul de lângă ea, chiar și așa neînsuflețit cum era. După un timp, l-am luat și l-am pus într-o cutiuță ca un sicriu mic, potrivită cu dimensiunile lui, iar la apusul soarelui, ne-am dus să căutăm loc de îngropăciune. Pisica îl căuta prin casă. Mieuna scurt și răgușit. Trist. De parcă i se fărâmițase, odată cu sufletul ei de pisică, și glasul. Știa că n-o să-l găsească.

Noi am găsit un loc în apropierea casei, cu iarbă și copaci, înconjurat de tufișuri, ferit privirilor. Neumblat. Am săpat o groapă la rădăcina unui copac mare și verde, care primăvara înflorește roz, filosofând cu voci scăzute. Înainte să punem micul coșciug improvizat în mormântul proaspăt săpat, am convenit că pisoiul nu putea pleca fără să aibă un nume, așa că l-am numit Laila sau Luni și i-am pus pe cutiuța în care își dormea (ne)nașterea o floare mare și albă de soc, culeasă dintr-o tufă înflorită de alături. Apoi am acoperit-o cu pământ, îndepărtând cu grijă orice urmă. Am mai stat un pic, am oftat prelung și am pornit spre casă. N-am vrut să-i facem nicio poză pisoiului mort. Ni se părea sinistru și nici nu exista posibilitatea să-l uităm vreodată. Totuși, pentru orice eventualitate, am desenat a doua zi, cu lux de amănunte, un pisoi mic, cu ochii închiși, care doarme și l-am prins cu un magnet pe frigider.

Reclame