Neorânduirea firească a lucrurilor

Soarele-n cireș

Soarele se urcă de cu vară-n cireș,
arzând aprig de dor dup-o gură de apă,
ce lucea în găleata uitată-n pridvor,
lângă lampă,

Căci zărise-ntr-o zi, cam pe când apunea,
o cămașă de in, tulburând apa toată,
și sub ea, trup mlădiu. Și un chip ivoriu,
și o gură granată.

Și-și prindea părul ghem, și-și lăsa părul val,
și-l privea drept în ochi, amăgind zarea toată,
și intra din pridvor, și-o căta-n ochi de geam,
nestemată.

O găsea-n câte-o zi, o pierdea deseori,
se-ascundea după nori, se trezea mângâiată
de o rază și-un vis niciodată visat de a fi doar a lui
viața toată.

Și trecuse, așa, toată vara-n cireș,
pârguind trupul cald sub cămașa voalată,
până ce vântul colbul prinsese-a-l vrii
într-o horă-ntomnată.

Iar când toamna veni și când frunza șopti:
haina grea s-o îmbraci și să uiți vara toată,
se-aruncă printre crengi de cireș pustiit,
în ogradă

Și-ngrozit el văzu cum o umbră de corb
se lungi pe pământ, alungându-l pe poartă,
și pe ea ferecând-o cu ivăr de fier…
Soartă spartă!

Și privi printre drugi, tot mai palid la chip,
înc-un timp ce trecu ca o ploaie de vară,
căci din zi rămăsese ce noaptea lăsa:
grea povară.

Și-ntr-o zi se pierdu în al iernii neant,
arzând aprig de dor dup-o gură de apă,
ce-nghețase-n găleata uitată-n pridvor,
lângă lampă.

Reclame