Frunze

Pasaj

Am coborât în pasajul de sub calea ferată, care a fost special construit ca să despartă cartierul copilăriei de cartierul maturității mele, apoi am urcat treptele. În capul lor, pe marginea de beton, stătea o țigancă. De cum dă căldura și până dă frigul, acolo stă mereu câte o țigancă, tot alta, cu câte trei fire de verdeață de vânzare. A smucit spre mine un snop mov și-o privire neagră-tăciune și a zis: ia, frumoaso. Mirosea a levănțică și avea sufletul alb și luminos, ca o noapte de iarnă în care ninge cu fulgi mari. Îi ieșea prin ochi. Mi-a fost ciudă că am plecat fără bani la mine. Mi-am smuls privirea din ochii ei și am lăsat-o în pământ, ca atunci când vezi un lucru neașteptat și îți dai seama că te holbezi și că nu-i frumos să te holbezi. Putea să aibă urzici, sau leuștean, sau ochii stinși. Dar nu, ea avea privirea neagră-tăciune și sufletul alb-luminos, iar în mâna ce-o smucise către mine avea levănțică. Am trecut de ea cu ochii în pământ și, după vreo douăzeci de pași, m-am uitat peste umăr. Se întorsese spre mine și arunca din sufletul alb cu tăciuni aprinși.

Reclame