Fuga

„Într-o lună, mirosul de orfan iese din piele și poți deveni ce vrei tu.”

(Tatiana Țîbuleac – Grădina de sticlă)

Dimineața, rana numită abandon sângerează. Știu deja că nu se va închide niciodată, chiar dacă spre seară aproape că nu o mai simt. De aceea mă mistuiesc după tot ce pierd nemăsurat de mult. Uneori, și după ce aș putea pierde. Dar povestea asta e despre altceva.

Până să aflu de ce, credeam că lucrurile se întâmplă fără niciun motiv. Apoi am aflat, și nimic nu a mai fost la fel. Fugisem de acasă într-o seară, pe la unsprezece, imediat după ce mă întorsesem din oraș. Întârziasem, ora mea de intrat în casă era zece. Fugisem la propriu, pentru că am ieșit pe ușă în fugă, și tot în fugă am parcurs tot drumul până acolo. Acolo era un loc provizoriu, în care avea să-mi fie un dor cumplit de ceea ce lăsasem în urmă. Plângeam pe ascuns, pentru că, atunci când fugi de bună voie, nu mai ai dreptul să plângi de dor după locul și oamenii de care fugi. Dar pe mine mă durea atât de tare ruptura, că trebuia să fac ceva. Așa că plângeam pe ascuns, în timp ce mă priveam în oglindă ca pe ceva ireal. Așa mă privisem toată viața, de parcă nu-mi venea să cred că exist. Deasupra buzei aveam o rană urâtă, căpătată chiar înainte de a fugi. Era ultima amintire de la ea. Era piatra de hotar. Fără ea, poate aș mai fi stat un timp. Dar momentul în care unghia ei ascuțită a intrat în carnea mea, sfâșiind-o, a fost decisiv. Am privit-o în ochi, m-am întors și am luat-o la fugă spre ușă. Cu hainele de pe mine, cu geanta pe umăr. Nu apucasem să mă descalț, ceea ce era bine, altfel, în goana mea, aș fi fugit desculță. Era deja luna mai.

Rana îmi devenise dragă, ca un stindard al libertății mele, așa că m-am bucurat când, deși vindecată, rămăsese. Era prețul pe care îl plătisem și, credeam atunci, ultimul semn de la ea. Îl port și acum, chiar dacă se mai vede vag doar când e ger. A doua zi dimineață, m-am dus să-mi iau lucrurile. De data asta nu mai aveam de gând să mă întorc. Aveam douăzeci și patru de ani și mă întorsesem deja de câteva ori.  Am intrat în casa goală și mi s-a părut straniu faptul că nu mai era a mea. Era doar un loc pe care îl abandonasem. Un loc cu o pisică pe care o adusesem când avea o lună și două săptămâni și pe care, până să o accepte ea, am purtat-o cu mine, în geantă, de frică să n-o arunce în stradă, cum mai făcuse. Mi-am scos repede lucrurile din dulapuri și le-am îndesat alandala într-o geantă mare, să nu mă prindă cineva. De parcă le furam. De parcă nu aveam dreptul la ele. De parcă nu aveam dreptul la nimic. Am plecat plângând. Pisica, în urma mea, a mieunat prelung. Certificatul de naștere pe care scria 23/special l-am lăsat acolo.

Aflasem că sunt specială într-o după-amiază. Aveam optsprezece ani neîmpliniți și nu se mai înțelegeau deloc cu mine. Eu cu ei m-aș fi înțeles dacă aș fi știut cum. Dar cum nu aveam nici cea mai vagă idee, am deschis hotărâtă sertarul cu acte, am luat certificatul de naștere și două prietene și ne-am oprit la o ușă a Primăriei, de unde auzisem că putem afla adevărul. Nu se putea să nu se mai înțeleagă nimeni cu mine dacă lucrurile n-ar fi stat cum bănuiam eu. Dar n-am avut curaj. Adevărul e, de cele mai multe ori, o povară. Așa că una din ele mi-a luat certificatul din mână, a bătut la ușă și, după câteva minute extrem de lungi s-a întors cu răspunsul: asemenea lucruri nu se spun celor care au optsprezece ani neîmpliniți, decât dacă vin cu părinții. Părinți eu nu mai știam exact dacă am, dar în sufletul meu am rămas specială. A douăzeci și treia din ziua, luna sau anul acela.

De atunci până în ziua în care rana s-a deschis din senin, ca o floare, am trăit cu sentimentul că-mi scapă esențialul. Nimic din ce făceam nu era adevărat. Dar nici neadevărat. Dacă nu știi cine ești, cum poți să crezi în ceea ce faci? Așa a fost și un an mai târziu, când nu am știut dacă cuvintele acelea au fost rostite cu adevărat sau au fost doar în închipuirea mea, dintr-o dorință inconștientă de a nu mă lăsa să devin ce vreau eu. Aveam optsprezece ani împliniți și voiam să plec la facultate în alt oraș. Eram atât de hotărâtă să scap de acolo, că a fost nevoită să mă roage să nu plec. Mi-a spus că are cancer și că are nevoie de mine. Sau doar mi s-a părut, de vreme ce eu am rămas, iar ea nu a avut nimic, nici măcar amintirea acelei zile. Poate doar victoria, dar n-o arăta. Victoria de a poseda, chiar dacă detesta obiectul. În fond, era al ei, ea îl găsise, îl luase din mocirlă, îl făcuse frumos, lucios, bun de arătat lumii, chiar dacă uneori prezenta urme de răni de care nici măcar el nu știa încă.

Și-apoi a sosit ziua aceea. Nu eram liberă, nu sunt nici acum, dar așa credeam. Începuserăm să facem pace după fuga neașteptată la care fusesem supusă. Ne-am așezat la masă și, tot pe neașteptate, cum se întâmplă de obicei lucrurile importante, mi-au fost înmânate niște hârtii scoase din spatele tabloului cu dansatoarea de flamenco care, în tot timpul ăsta, a atârnat nevinovat ca orice tablou deasupra patului meu, mi-au fost povestite fapte la care am luat parte, dar pe care nu mi le aminteam deloc și chiar mi s-a spus că am fost un copil dorit. Când m-am întors în locul provizoriu în care fugisem, m-a năpădit un potop de lacrimi pe care încă nu am reușit să-l stăpânesc. Dar măcar acum sunt adevărată în cea mai mare parte a timpului, chiar dacă mirosul de orfan nu mi-a ieșit, cu adevărat, din piele niciodată.

Reclame