Neorânduirea firească a lucrurilor

Descătușare

Din ploaie s-a-ntrupat deodată
o mică fată argintată,
cu gene lungi și glas domol
de picuri moi, în si-bemol.

Privește-n jur; din ochiu-i maur
iese sfios albastru abur,
iar pe trotuar, pășind ușoară,
apa în cercuri o-înfioară.

Din gura albă ca o salbă
îi cad cuvinte-flori-de-nalbă
pe garduri, inimi și ferestre,
în lungi descântece funeste.

În palmele făcute scafă
își ține strigătele-harfă,
la care îngeri zdrențuiți
plâns-au în zori, dezlănțuiți,

Iar din adâncul ca de scoică
îi crește-un ropot-râs-de-doică
la care-a supt cu guri de jar
balaurul solomonar.

Și când zăgazurile-s sparte,
spartă-i și ea în mii de șoapte
și, învârtită-n rupte dansuri,
din piept îi zboară mii de glasuri:

– Noi suntem fata argintată,
din ploaia-mumă întrupată!
Noi suntem ploaia întrupată
din suflete, descătușată!

Și hohotind, din talpa goală
i se prelinge ca o smoală
tot răul rău de pe pământ,
lăsând miez reavăn sub veșmânt.

Reclame