Hazard

M-am trezit într-o zi, nici nu știu dacă era dimineață, seară ori amiază, m-am uitat în jur și mi-am dat seama că nu știu nici unde sunt, nici de unde vin și nici ce caut acolo. Totul era verde, o pajiște cât vedeai cu ochii cu iarbă măruntă și deasă, și deasupra un cer când albastru, când mov, când galben. Mai târziu am aflat că cerul se colora după cum voia el. Uneori era roșu, un roșu adânc, mâlos aproape, dar asta se întâmpla destul de rar. Iarba era mereu verde. La început, am crezut că sunt singur acolo, dar după un timp mi-am dat seama că suntem sute, mii, ascunși prin iarba măruntă și deasă, dar fiind atât de mici, nu ne vedeam unii pe alții. Mi-am dat seama că nu sunt singur acolo, într-un moment când cerul galben-auriu învăluise totul într-o lumină atât de frumoasă, deși asta e o noțiune abstractă, de unde să deosebesc eu urâtul de frumos, de vreme ce nu mai văzusem niciodată nimic, dar, mă rog, așa mi se părea, că e atât de frumos, de parcă ai sta pe fundul unei salatiere din sticlă galbenă prin care intră razele soarelui. De unde știam eu ce e aia o salatieră sau cum intră razele soarelui prin sticlă, nici asta nu știu. Pur și simplu asta era imaginea care îmi apăruse în cap odată cu cerul ăla galben. Și cum stăteam eu așa, cu ochii mari și gura căscată la frumusețea aceea, am simțit ceva lângă mine. Când m-am întors, doi ochi mari și verzi mă priveau ironic.

– N-ai mai văzut așa ceva, nu?

– Nu…, i-am răspuns. E tare frumos.

– Da, e.

Am profitat de ocazie și am întrebat:

– Totuși, unde suntem?

S-a uitat la mine mirată, pentru că după genele lungi pe care le tot flutura îți dădeai lesne seama că e fată, și a spus:

– Nu știu. Nu mi-am pus niciodată problema. Suntem unde trebuie să fim. Tot ce știu e că după ce pui mâna pe o inimă, poți să pleci de aici.

– Inimă?

– Da, inimă. E o chestie mare și roșie pe care o găsești din când în când în iarbă. E destul de greu să pui mâna pe una, dar trebuie să te străduiești, ca să pleci de aici.

– Și unde să mă duc?

– … Pui niște întrebări…

Mi-am plecat privirea, rușinat. Nu știam nimic din toate astea și aș fi vrut să aflu.

– Ești de mult timp aici? am întrebat-o.

– De vreo douăsprezece căderi de inimi.

– Cum adică? De unde cad?

– Tare aș vrea să știu, poate aș putea face ceva. Nimeni nu știe, însă. Nu e rău aici, dar te cam plictisești și atâta timp cât știi că nu asta e destinația ta, parcă ai vrea să te urnești din loc.

Ce să spun, avea dreptate.

Am aflat apoi că timpul, acolo, se măsura în căderi de inimi. Cerul se făcea dintr-o dată roșu adânc, mâlos aproape, și din el cădeau inimi mari și roșii peste tot, de parcă le-ar fi deșertat cineva de sus, dintr-o găleată uriașă. Putea să-ți cadă una fix în cap și, oricât de mult îți doreai să pui mâna pe o inimă ca să poți pleca spre destinația ta finală, acest lucru nu era de dorit, pentru că te-ar fi strivit.

La prima mea cădere de inimi nici nu am știut ce se întâmplă. Nu am dat importanță cerului care se făcuse roșu, doar am văzut-o pe mica mea prietenă că începe să alerge agitată prin iarbă. Agitație se stârnise peste tot în jur și atunci am văzut pentru prima dată că suntem mulți. Mulți și foarte, foarte mici. Toți cu ochi mari, de diferite culori. Apoi au început să cadă inimi din cer. Mari, roșii, cu viteză. Făceau întâi câte o umbră mare, apoi cădeau în iarbă făcând un sunet înfundat. Noi trebuia mai întâi să ne ferim, să nu ne cadă în cap, apoi să fugim cât puteam de tare și să punem mâna pe una. Atât trebuia ca să pleci de acolo, să pui mâna pe o inimă, iar aceea să bată. Pentru că nu toate inimile băteau, iar cele care nu băteau nu îți garantau plecarea. Se putea, cum am văzut, ca o inimă care nu bătea să înceapă să bată în momentul în care cineva punea mâna pe ea, dar acestea erau cazuri extrem de rare, și nu îți garantau că o să ajungi în partea cealaltă teafăr. Era, totuși, un risc pe care trebuia să ți-l asumi. Uneori se întâmpla ca doi dintre noi să pună mâna deodată pe aceeași inimă și atunci aceia trebuiau să împartă inima între ei.

– Hai!

– Hai…

Și plecau.

Nu știa nimeni unde.

În partea cealaltă nu știa nimeni ce e, ci doar că trebuia să ajungem acolo. Ăsta era destinul nostru. Nu puteai să nu vrei să ajungi acolo. Cincisprezece, am aflat după a treisprezecea cădere de inimi nereușită a micii mele prietene, era numărul maxim. Dacă în cincisprezece căderi de inimi nu puneai mâna pe niciuna, dispăreai, pur și simplu. Așa cum apăreai de nicăieri într-o dimineață, seară ori amiază, așa și dispăreai. Tot nicăieri. Și asta, după spusele tuturor, era mai rău decât să pui mâna pe o inimă care nu bate.

Am petrecut acolo patru căderi de inimi. La a cincisprezecea ei cădere, mica mea prietenă a reușit să pună mâna pe o inimă și, nebună de fericire în ochii mari și verzi, a plecat. M-am gândit mult la ea: dacă o fi bine în partea cealaltă, dacă a rămas la fel sau s-a transformat în altceva, dacă cerul acolo era tot așa ca aici. Aveam să aflu curând răspunsul la toate întrebările, pentru că la următoarea cădere de inimi, am pus și eu mâna pe una. Căzuse chiar lângă mine, mai-mai să mă strivească. De jur-împrejur, armate întregi alergau disperate, cu mâinile întinse. Pentru două fracțiuni de secundă nu m-am putut mișca deloc: zgomotul inimii atât de aproape și privirile încruntate ale confraților mei apropiindu-se de mine mă paralizaseră. Apoi, când să ajungă toți deodată să pună mâna pe inima mea, ceva ca un curent electric m-a străbătut din cap până-n picioare și am întins un deget. Am simțit inima bătând cu putere și în alte două fracțiuni de secundă m-am simțit cuprins de o căldură mare și de o amețeală plăcută. Apoi s-a făcut beznă. Stăteam scufundat într-un lichid și de undeva răzbăteau, din când în când voci. Am stat un timp acolo, nu știu cât de lung, până ce n-am mai încăput. Spațiul acela întunecos devenise încet-încet strâmt. Apoi am auzit gălăgie în jur și am deschis ochii.

– Scor Apgar 10, toți șase, sunt pur și simplu perfecți, s-a auzit o voce.

Mi-am îndreptat privirea într-acolo, dar n-am văzut nimic. Doar o lumină galben-aurie, de parcă stăteam pe fundul unei salatiere din sticlă galbenă prin care intrau razele soarelui, m-a făcut să zâmbesc.

Reclame

5 gânduri despre &8222;Hazard&8221;

  1. Îmi place enorm de mult personajul din poveste si dialogul purtat cu „fata” ! Bun scor a realizat la (re)”nastere” ! 🙂
    O seara superba, draga Ana !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s