Garsoniera

La început, garsoniera era doar casa urâtă a celor care locuiseră înainte în ea. Doi murdari, un el și o ea, care mai făcuseră și un copil, pe care îl țineau tot murdar. După ce și-au luat catrafusele murdare și s-au mutat, a trebuit să zugrăvesc și să desput, să frec cada, soba de teracotă și cazanul din baie, să curăț dușumelele și să le acopăr cu mochetă de culoarea cafelei cu lapte, nu cu mult lapte, însă și, mai ales, să îmi aduc pisica, tot de culoarea cafelei cu lapte, să dea suflet locului. După ce am făcut toate astea, m-am mutat și eu. În prima noapte, m-am așezat în fund pe mochetă și am plâns de a sărit cămașa pe mine. Toată noaptea. La mine, toate ruperile din toate locurile au fost cu plâns, chiar și dacă plecam două străzi mai încolo. Lumina nu mai cădea la fel, mobila nu mai trosnea în aceleași tonalități, vecinii se auzeau diferit.

Aici, spre deosebire de toate locurile în care am stat, aveam, precum în casa bunicilor, sobă de teracotă gălbuie în cameră și cazan de baie vopsit cu bronz alb, în baie. Avusesem și în bucătărie sobă cu plită ca a bunicii, dar am înlocuit-o cu un aragaz. Soba de teracotă dădea căldură bine, așa spuneau cunoscătorii, chiar dacă iarna, după miezul nopții, începeam să mă strâng sub plapuma grea pe care mi-o dăduse mama, iar cazanul din baie, deși impozant de umbrea încăperea, nu avea niciodată apă suficientă pentru o baie cumsecade. Pe una din plăcile de teracotă ale sobei erau modelate o seceră și un ciocan, dedesubtul cărora scria R.P.R..

Baia era lungă și îngustă și se termina cu veceul, deasupra căruia era un geamlâc. În stânga aveam o chiuvetă mică, cu un robinet la fel de mic, prin care curgea apă rece, iar în dreapta, cada de fontă cu picioare ca de fotoliu și cazanul. Deasupra chiuvetei aveam o oglindă tot mică, înnegrită pe margini și pătată toată, în care nu vedeam mare lucru, și un suport de sticlă pentru parfum și periuța de dinți.

Pata de ou spart și scurs de pe peretele sudic al bucătăriei ieșise, nu se știe cum, prin noua zugrăveală, dar reușisem să curăț cămara atât de bine, încât îmi puteam ține tăiețeii de la bunica și mâncarea pisicii acolo.

Garsoniera avea uși și ferestre mari, albe, din lemn și era într-un bloc cu două etaje în care locuiau, singura excepție fiind eu, pensionari. Eu locuiam la etajul întâi. Dedesubt era o babă rea și pârâcioasă, iar deasupra un moș bețiv, care umbla pișat și cânta în creierii nopții ca bețivii, răgușit, lălăit și afon, cu cuvintele încălecate unul peste altul. Blocul avea aspect de spital pe dinăuntru și obloane verzi la ferestre și nu reușeam deloc să-l îndrăgesc. Nici pe el, nici garsoniera.

Apoi mi-am luxat piciorul în așa fel încât a trebuit să stau în casă, cu ghips, trei săptămâni. Era vară, iar eu mă scărpinam pe sub ghips cu o andrea. Nu aveam voie să beau vin roșu, dar făcusem rost de o cârjă și țopăiam fericită de colo-colo. Casa mi s-a umplut de lume ca prin farmec. Pisica dormea pe pervaz, un prieten povestea cățărat pe dulap, iar de pe canapeaua extensibilă de o persoană jumate îi răspundeau douăzeci de râsete. Soba de teracotă ne aducea aminte că blocul era locuit de oameni din R.P.R. și nu se cădea să ascultăm muzică, să râdem și să vorbim tare. Dar noi ne vedeam de ale noastre, iar eu eram mulțumită că în sfârșit mă simțeam acasă. Lumina începuse să cadă cum trebuie, mai ales când se strecura printre lamelele de lemn ale obloanelor închise în miezul zilei ca să țină umbră, trosniturile mobilei deveniseră familiare, cu baba de la parter mă împrietenisem într-o zi, când i-am dus două kile de portocale și am rugat-o să-mi plătească și mie lumina când vine, iar cântecul de bețiv în miez de noapte al moșului de la doi îmi devenise, dacă nu cântec de leagăn, măcar doină.

Când am plecat de acolo, înainte să ies pentru ultima dată pe ușa mare și albă de lemn de la intrare, m-am așezat pe mocheta de culoarea cafelei cu lapte, dar nu cu mult lapte, și am plâns cale de două-trei ore de a sărit cămașa pe mine. Apoi am luat pisica în brațe și am lăsat lumina strecurată printre lamelele obloanelor verzi să deseneze dungi pe podeaua camerei goale.

Reclame

15 gânduri despre &8222;Garsoniera&8221;

  1. Citind primele fraze, era mai sa cred ca scrii despre mine ! Îmi ziceam: Gata, sunt deconspirat ! 🙂
    O zi sublima de neuitat, draga Ana !

  2. Un tablou cu început și sfârșit, o etapă din viața ta cafea cu lapte, dar nu cu mult lapte. Cât de mult mi-a plăcut. Așa sunt și eu. Am plâns tot drumul Ro-Ca și toți oamenii mi s-au părut urâți aici. Nu erau. Eu mă uitam la ei prin dorul ruperii mele.

      • E foarte greu să pleci, uneori e greu și să rămâi. Destinul te duce unde te duce și peste tot sunt oameni, peste tot bune și rele. E drept că am bocit un drum lung de tot, însă dacă ar fi s-o iau de la capăt la fel aș proceda. Sunt plusuri și minusuri. Chiar și de ai mei, am avut parte mai mult fiind aici pentru că în fiecare an stăteau șase luni la noi, zi și noapte și le-am arătat lumea. Desprinderea e cruntă. Cred că fiecare individ are o cale. La noi așa a fost.
        Dar iubesc și țara asta.

  3. Pingback: Garsoniera — Dimineţi – 𝐍𝐨𝐢𝐞𝐦𝐛𝐫𝐢𝐞˚

    • Deci mă înțelegi. Deși în bagajul cu care plecăm dintr-un loc ne punem și amintirile, tot e greu.
      Cât despre sobă, cred că au boierit-o pensionarii blocului pe vremea când încă nu erau pensionari, iar noi, ăștia cu calorifere, aveam căldură cu porția.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s