Mihail

Pe la doisprezece ani semănam atât de tare cu ea, de parcă în poză eram eu. Evident, ea era femeie, iar eu bărbat. Băiat, mă rog, la doișpe ani nu te consideră nimeni bărbat, nici chiar dacă ai trecut prin iad, ai mâncat din ce ți-au aruncat alții și ai dormit pe sub geamuri, doar ca să-ți închipui că ai și tu măcar un perete al tău, iar în peretele ăla ai o fereastră. Dar vremurile alea au trecut și bine că au trecut.

Vara aia a fost cea mai urâtă și cea mai frumoasă din viața mea și dacă n-aș fi trăit-o, ar fi fost ca și cum n-aș fi trăit nimic. Viața urâtă, grea și lipsită de dragoste, pe care o trăisem până atunci, fusese doar urmarea faptului că într-o zi, o femeie s-a îmbrăcat în rochia albastră în care venise, și-a luat geanta, și-a lăsat copilul în maternitatea în care îl născuse și a plecat. Nimic din toate astea nu fusese alegerea mea. Dar atunci, sătul de tot urâtul vieții ăleia din orfelinat, mi-am pus într-o boccea niște haine și am sărit geamul, apoi gardul și dus am fost. Nu a fost tocmai ușor, am pândit momentul luni de zile, dar am reușit. Am alergat vreo trei kilometri ca să fiu sigur că îmi pierd urma, apoi m-am oprit. Nu știam ce avea să urmeze, nu-mi făcusem niciun plan concret. Furasem din dosarul meu ținut sub trei rânduri de chei singura poză cu ea care era acolo și îmi pusesem în cap că trebuie să o găsesc. Nu știam exact cum. Știam doar că mă pierduse fără să vrea și trebuia să mă găsească.

În primele nopți am dormit într-un parc, la adăpostul unei statui lângă care era un tufiș frumos tuns. Nu-mi era frică, ce frică să-mi fie când în jur nu era nimeni. Era raiul pe pământ. Doar câte un bețiv întârziat mai trecea când și când pe câte o alee, lălăind și târșâindu-și picioarele grele. În rest, liniște. Într-o noapte, m-a trezit lumina unei lanterne ce-mi străpunsese pleoapele și-mi intra violent în ochi. Am crezut că visez, dar un boactăr de noapte mi-a spus scurt: hai, roiu’ de-aici, așa că m-am ridicat și am plecat. Așa am ajuns pe aleea aceea îngustă, care nici măcar nu era o alee, ci mai degrabă un spațiu între două garduri și m-am aciuat lângă zidul unei case ce era străpuns de o fereastră cu cadru maro și perdele frumoase, albe, de in subțire, ce fâlfâiau ca aripile unui fluture atunci când geamul era deschis și vântul sufla în ele ca în pânzele unei corăbii. Singurul lucru care mă deranja, dar nu foarte tare, era faptul că uneori, noaptea, bețivii se ușurau pe zidurile caselor și pe gardurile de pe alee și mirosea urât. Altfel, era bine. Seara stăteam până se stingea lumina de la geamul de deasupra mea și îmi închipuiam ce viață duc oamenii din casa aia, iar dimineața mă trezeam în fâlfâitul perdelelor de in, pentru că cineva deschidea fereastra foarte devreme ca să aerisească și o închidea după vreo jumătate de oră. Iar eu, în timpul ăsta, mă trezeam, probabil de la micul zgomot pe care îl făcea ușa care se închidea în casă în urma ferestrei deschise și urmăream fâlfâirea uneori bezmetică, alteori liniștită a perdelei. La orfelinat nu am avut perdele la geamuri niciodată. Lumina intra stridentă peste noi în fiecare dimineață. Doar în biroul directoarei, în care am fost de câteva ori, ultima oară chiar când am șutit poza, era la geam o perdea urâtă, devenită gri de veche și nespălată ce era.

Într-o seară, mi-am făcut curaj și m-am ridicat în picioare până la colțul geamului, m-am înălțat pe vârfuri și am privit înăuntru. O veioză lumina la căpătâiul unui pat, iar din partea opusă venea lumina unui televizor. Se auzeau, vag, și ceva sunete, dar nu suficient cât să le înțeleg. Puteam doar să-mi imaginez. Pe pat stătea turcește o fată și se uita într-o carte. Avea capul aplecat și părul lung îi acoperea aproape în întregime fața. Nu mi-am putut da seama exact ce vârstă are. M-am mutat, ușor, în colțul celălalt al ferestrei, să văd televizorul. Era mare, cum nu mai văzusem, și chiar dacă nu îl vedeam din față, ceva tot vedeam. Am stat și m-am uitat până l-a stins, apoi m-am lungit pe cartoanele groase pe care avusesem norocul să le găsesc lângă un magazin unde mă dusesem să șutesc ceva de mâncare și pe care aveam grijă dimineața să le ascund în spatele unui gard mai scund, unde am văzut că nu umblă nimeni, și am adormit cu ochii la stele și cu o liniște în stomac cum nu mai avusesem niciodată. A doua zi aveam de gând să încep căutările.

***

În dosarul din care luasem poza era și o adresă: strada Iasomiei, numărul 12. De acolo trebuia să încep căutările. Nu le începusem încă, pentru că, după cum am constatat, e nevoie de ceva timp să te adaptezi unei vieți noi. Iar noua mea viață trebuia un pic organizată. Adică trebuia să mănânc, să dorm, iar astea, deși lucruri banale, se dovediseră a fi chiar complicate în lipsa banilor. Până am reușit să fur prima dată un pachet de biscuiți dintr-un magazin au trecut două zile întregi în care nu am mâncat nimic, iar de băut, am băut de la țâșnitoarele din centru, despre care știam că sunt acolo, pentru că la orfelinat ne mai scoteau din an în Paști la plimbare. Plus că trebuia să fiu atent să nu mă găsească poliția sau cine mă căuta, să schimb mereu zona din care fur, să mă păstrez curat astfel încât să nu mă ia la ochi vreun paznic sau chiar vreun client și tot felul de mărunțișuri care luau timp. Hainele puține pe care le luasem în boccea nu străluceau de curățenie și trebuia să găsesc urgent un loc unde să le spăl, dar îmi pusesem la punct un mod de a fura fără să fiu prins și lucrul ăsta era liniștitor. Mă prefăceam că sunt cu câte un adult sau o pereche, astfel încât ei să nu își dea seama, dar personalul magazinului să creadă că sunt însoțit. Astfel, furam câte un lucru mic: un pachet de biscuiți, un fruct sau o conservă, neapărat cu cheiță, de două, maxim trei ori pe zi și reușeam să supraviețuiesc. Seara, mă întorceam de pe drumuri, îmi luam cartoanele și bocceaua de unde le lăsasem dimineața și îmi făceam culcușul la locul meu de pe aleea de sub fereastră. După ce mă uitam la televizor împreună cu fata care stătea mereu turcește pe pat, adormeam dus.

Într-o dimineață, pe când mă trezeam sub geamul ce tocmai fusese deschis, am văzut deasupra mea niște plete atârnând, o frunte și doi ochi care mă priveau curioși. M-am ridicat repede în coate și am tăcut. Ce puteam să zic? Mi-era teamă că o să-și cheme părinții.

– Ți-e foame? m-a întrebat.

Am dat din cap că da, iar ea a dispărut în casă și după un timp s-a întors cu un sandwich gros, cum nu mai văzusem niciodată, încărcat cu multă șuncă roz, cașcaval moale și cremos, ba chiar și o frunză de salată verde, și mi l-a întins. M-am ridicat în picioare – fereastra era la înălțimea frunții mele, ca să văd la televizor trebuia să mă ridic pe vârfuri – și l-am luat. Nu-mi venea să cred!

– Eu sunt Adina, a spus în timp ce îmi îndesam în gură cel puțin un sfert din minunatul sandwich.

Am privit-o cu gura plină, am înghițit aproape nemestecată o bucată cât să pot vorbi și am spus:

– Mihail.

Toată viața fusesem Mișu. De acum puteam fi, în sfârșit, Mihail. Îmi închipuiam că mama mea îmi dăduse numele ăsta și îmi plăcea, era ceva de la ea.

A chicotit și a continuat:

– Te-am văzut într-o seară la geam și m-am speriat de tine. Am crezut că ești vreun bețiv care umblă pe alee. Apoi te-am văzut și în serile următoare și azi noapte mi-am făcut curaj, am deschis geamul și m-am uitat să văd cine ești.

– O să le spui alor tăi?

– Nici gând. Probabil că ar chema poliția sau Protecția copilului și ceva îmi spune că nu vrei asta.

Deși părea un pic mai mică decât mine, era isteață. Am dat din cap că așa era.

– De ce stai aici? N-ai casă?

– Nu, i-am spus. Am crescut la orfelinat. Am fugit de acolo ca să-mi caut mama.

– Uau, s-a mirat, parc-ai fi dintr-un film.

N-am știut ce să zic. O voce din casă a strigat:

– Adina, cu cine vorbești?

Iar fata a dispărut. Mi-am luat cartoanele și bocceaua și am dispărut și eu.

M-am plimbat jumătate de zi pe podurile ce treceau peste râul care străbătea ca un șarpe uriaș orașul, căutând un loc unde mi-aș fi putut spăla hainele fără să mă salte potera, dar n-am găsit. Poate doar dacă ieșeam în afara orașului, însă asta era o treabă pentru o altă zi. Cealaltă jumătate de zi mi-am petrecut-o căutând strada Iasomiei. Am întrebat câțiva oameni, iar doi dintre ei m-au trimis în aceeași direcție. Ceilalți ori nu știau, ori mi-au indicat locuri greșite. Era destul de departe de unde eram în acel moment, dar mi-am spus că merită să fac un drum. Poate aveam noroc și o găseam acasă, iar dacă nu, găseam eu un loc unde să înnoptez. Sandwich-ul Adinei mi-a ținut de foame până seara, dar eram atât de agitat și entuziasmat, încât am uitat de foame chiar și atunci. Am mers până aproape de capătul celălalt al orașului și, într-o îmbârligătură de străduțe am găsit strada Iasomiei. O stradă scurtă, dreaptă, care se termina într-o altă stradă perpendiculară pe ea, cu case mici și cochete, ferestre mari și gazon în curți. Numărul 12 a fost lesne de găsit. Soarele care apunea poleia geamurile casei printre zăbrelele și ornamentele din fier forjat ale gardului. În curte, nicio mișcare. M-am plimbat de două-trei ori de-a lungul străzii, urmărind cu atenție orice zgomot, dar parcă toate casele erau părăsite. De înnoptat acolo nici nu putea fi vorba, n-aș fi avut unde, totul era la vedere, așa că m-am întors sub fereastra Adinei. Televizorul era deja stins, dar oricum nu mi-ar fi trebuit, eram prea obosit. Am adormit de îndată cu un gol în suflet, de parcă pustietatea de pe strada Iasomiei se transferase toată în mine, iar dimineața m-am trezit cu privirea luminoasă a Adinei în ochi și mirosul de sandwich făcut în mare grabă și pe ascuns, în nas. M-am ridicat și l-am luat, mulțumindu-i din ochi.

– Ai lipsit aseară, mi-a spus. Aveam o prăjitură pentru tine, dar am mâncat-o. Era cu cremă, s-ar fi stricat până dimineață.

Am zâmbit. Cred că era doar pofticioasă.

– Ți-ai găsit mama? mă întrebă brusc. Am dat din cap că nu, mestecând. Din casă se auzi iar o voce:

– Adina, plecăm.

Fugi, dar se întoarse în mai puțin de un minut. Eu terminasem sandwich-ul și mi-era sete. Nici apă nu băusem ca lumea cu o zi înainte. Am rugat-o să îmi aducă niște apă și mi-a adus o Coca-Cola la jumătate de litru. Am privit-o cu neîncredere și mi-a spus:

– E a ta, toată.

Era de aur fata asta.

– Vrei să vin cu tine? mă întrebă.

– Unde? am întrebat prostește.

– Să-ți căutăm mama.

Nimeni nu mai voise să vină cu mine nicăieri, niciodată. Nu știam ce să spun. Totul părea ireal. Cu excepția faptului că dormeam pe stradă, de două zile mâncam și beam fără să fur, ceea ce era lucru mare pentru mine, și pe lângă toate astea, mă procopsisem, după cum îmi dădeam seama, cu ceea ce auzisem că se numea un „prieten”.

Adina n-a mai așteptat răspunsul meu, ci a închis fereastra, iar în următoarele două minute am văzut-o sărind gardul dintre curtea ei și alee. Poartă aveau numai în față și ar fi trebuit să ocolească tot șirul de case ca să ajungă în spate. S-a așezat pe cartoane, lângă mine și a început să-mi pună tot felul de întrebări: de unde aveam de gând să începem căutările, ce prieteni aveam la orfelinat și dacă nu mi-e dor de ei, de unde o să știu care e mama mea sau dacă e adevărat că la orfelinat copiii sunt bătuți în fiecare zi. I-am răspuns la toate întrebările și i-am arătat poza.

– Seamănă leit cu tine! a exclamat. E ca și cum te-ai căuta pe tine, râse ea. Hai să te căutăm!

A cumpărat două bilete și ne-am urcat în autobuzul 49 care mergea în capătul celălalt al orașului, în apropiere de strada Iasomiei. Picioarele mele i-au mulțumit. M-a atenționat că trebuie să ne întoarcem înainte de ora patru, când veneau ai ei de la muncă. Am aflat că are doisprezece ani neîmpliniți, că-și dorește de când se știe un frate mai mult decât o soră, dar nu avusese noroc de niciunul și că s-ar fi plictisit îngrozitor tot restul vacanței dacă n-aș fi apărut eu. Sincer, mă bucuram și eu că am dat de ea, nu mă deranja deloc prezența ei.

Am coborât într-o stație, după un pod care trecea peste râul ce traversa orașul. Am aruncat un ochi să văd dacă nu era vreun loc potrivit de spălat haine. Nu era. Podul, în acel loc, era chiar înalt, iar pe el traficul era intens. Adina era curioasă cu privire la cercetările mele pe care nu le înțelegea. Ne-am oprit pe trotuarul îngust privind peste balustrada podului vâltoarea râului de dedesubt și i-am explicat. M-a privit cu un fel de duioșie.

***

Pe strada Iasomiei am găsit aceeași liniște de cu o seară înainte, de parcă strada asta era desprinsă de oraș, neumblată și netrăită. Am străbătut-o de la un capăt la altul, privind cu atenție pe la toate ferestrele și prin toate curțile. De după un gard, un câine ne-a lătrat scurt. Ne-am speriat amândoi, apoi am izbucnit în râs. Strada s-a umplut de râsul nostru, apoi a amuțit la loc. Casa de la numărul 12 avea obloane albe, trase pe jumătate, la ferestre, o ușă largă, tot albă și o fereastră în acoperiș. În grădină erau flori și iarbă și doi pitici de grădină, iar mai în spate, în lateral, două leagăne. La ce i-or fi trebuind leagăne? Am încercat să mi-o închipui pe ea, pe mama mea, în rochie albastră, pentru că numai așa o știam de când găsisem fotografia, ieșind pe ușă și pe mine mâncând un sandwich făcut de ea pe o pătură, în iarbă.

– Mihail, m-ar fi strigat ea, iar eu i-aș fi răspuns cu sufletul liniștit și cu burta plină:

– Da, mamă.

– Mihail! strigă Adina, zgâlțâindu-mi de zor umărul drept și arătându-mi cu privirea ceva în stânga mea.

Am întors capul și am văzut un om care se uita consternat la mine. Mi-am dat seama că mă țineam cu mâinile de două zăbrele de fier din gardul casei, iar pe obraji aveam urmele altor două de care stătusem lipit. Deci strada nu era chiar moartă.

– Căutați pe cineva? întrebă omul privindu-mă doar pe mine, circumspect.

– Nu pe strada asta. Mama ne-a trimis până la mătușa, dar lui frate-meu i-au luat ochii piticii ăștia de grădină, se pare, râse Adina, trăgându-mă după ea.

Omul zâmbi, privindu-mă în continuare insistent.

– Cred că te-a recunoscut, mi-a zis Adina după ce ne-am îndepărtat, iar mie mi-a tresăltat inima.

Am bântuit în jurul străzii până pe la ora trei după-amiaza, apoi am luat autobuzul 49 înapoi spre casă. Spre casa Adinei. Eu aș mai fi rămas, dar m-a asigurat că nu are sens, ne vom întoarce mâine. Seara, înainte să stingă televizorul, Adina a deschis geamul, mi-a întins un șnițel, o felie de pâine și un măr și mi-a cerut hainele să le bage la spălat.

***

Am pândit casa cu numărul 12 o săptămână întreagă fără să vedem vreo mișcare. Aș fi întrebat pe vreunul din rarii oameni care treceau pe stradă cine locuiește acolo, dar Adina a spus că nu e o idee bună. Într-adevăr, nu era. Într-o zi, pe la începutul celei de-a doua săptămâni, am ajuns mai târziu, pentru că mama Adinei plecase mai târziu la serviciu și am găsit curtea plină. Doi copii alergau de zor de colo-colo țipând, o femeie și un bărbat cărau o masă rotundă undeva spre fundul curții, un câine mic alerga după copii. Am simțit cum inima mi se oprește în piept și, după privirea îngrijorată a Adinei, mi-am dat seama că m-am albit la față. Am evaluat rapid situația. Femeia care căra masa nu semăna cu mine, deci nu putea fi ea, iar copiii, probabil, erau ai ei. Asta însemna că ea, mama mea, nu mai locuia acolo. Am simțit că-mi cade cerul în cap. Unde se dusese? Am stat și m-am gândit: nu era bine, dar era mai bine decât ca copiii ăia să fi fost ai ei. M-am întors spre Adina să-i spun că trebuie să aflăm unde s-a dus și am dat de un chip palid, precum al meu cu cinci minute mai devreme. Am întrebat-o dacă se simte rău. A înghițit în sec și în ochi au început să-i tremure lacrimi.

– Adina, plângi? am întrebat-o, dar ea privea fix înspre casă. Mi-am întors și eu privirile într-acolo. În cadrul ușii albe de la intrare, stătea o femeie de statură mijlocie, ce semăna leit cu mine. S-a uitat în jur, apoi s-a dus la copiii care se jucau în iarbă, s-a așezat neauzită în spatele lor și a făcut:

– Bau!

Copiii au tresărit deodată și tot deodată s-au întors spre ea, strigând:

– Mami, ne-ai speriat, mami, ești un ninja care umblă fără să-l audă nimeni.

Ce să le faci, erau mici.

M-am întors și am plecat de acolo. Am luat-o la fugă. În spatele meu, Adina alerga și ea, o auzeam.

– Mihail, striga, Mihail, oprește-te!

Am văzut balustrada podului de lângă stația de autobuz și am alergat spre ea, apoi n-am mai auzit nimic: nici zgomotul traficului de pe pod, nici strigătul îngrozit al Adinei, nici apa învolburată care m-a înghițit pe loc. Doar o voce caldă și veselă făcând:

– Bau!

Reclame

8 gânduri despre &8222;Mihail&8221;

  1. Pe măsură ce mă apropiam de final, se tot accentua teama de a nu fi unul care să mă întoarcă pe dos de tot.
    A fost cu emoţie şi a fost o bucurie să citesc ceva scris atât de bine.

    • Eu cred că nu o să mă vindec niciodată de subiectul ăsta, deși încerc din răsputeri, așa că mă bucur că scrisul despre el nu vă plictisește pe voi, cei care citiți.
      Îți mulțumesc din suflet.

  2. Citind, îmi imaginam fiecare detaliu descris, ca si cum as fi vizionat un film. O poveste profunda, captivanta, o prietenie autentica infantila, scrisa cu Sufletul pentru Suflete. Minunat si sublim !
    O saptamâna superba, draga Ana !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s