Numărul 77

M-ai fi născut, așa cum s-a și întâmplat, într-o dimineață, seară sau miez de noapte, mi-e egal. Oricum n-o să aflu niciodată la ce oră m-ai născut. M-ai fi luat în brațe, mi-ai fi privit mișcările dezarticulate de nou-născut și ai fi renunțat la gândul care te-a tot chinuit de-a lungul celor nouă luni. După câteva zile, ți-ai fi pus în geantă cele câteva schimburi cu care ai venit, m-ai fi înfășurat ca pe-o sarma în păturica albă și moale, cumpărată de mătușa ta, Maria, cea care te-a ascuns în tot timpul ăsta, și ai fi plecat acasă. Cu mine în brațe. Ți-ar fi fost greu la început, mai ales când ar fi aflat ai tăi că ai un copil de care ei nu au știut nimic. Te-ar fi renegat, te-ar fi alungat, ți-ar fi spus că ești rușinea familiei. Dar ai fi avut-o în continuare pe mătușa Maria, iar ea nu te-ar fi abandonat niciodată. Oricum, nu ți-ai fi dat copilul de dragul măritișului cu un bărbat de care habar nu aveai că există, iar asta tot ar fi fost ceva.

Odată ajunsă acasă, ai fi văzut că mătușa Maria a făcut rost, ea știe de unde, de un pătuț de bebeluș încăpător și frumos, din lemn lăcuit, în care aș fi avut să-mi petrec cel puțin primii trei ani. M-ai fi crescut ușor, mătușa te-ar fi ajutat, uneori ai fi fost nostalgică, ți-ar fi fost dor de ai tăi, dar nu ai fi regretat niciodată că nu m-ai aruncat ca pe ceva care ți-ar fi încurcat viața. Apoi mătușa Maria ar fi murit, așa cum s-a și întâmplat, și ți-ar fi lăsat ție casa. O casă bună. Mică, dar bună. Pe o stradă cu castani, pe care ar fi circulat troleibuzele, la numărul 77. Tu ai fi muncit în fabrică, pentru că te-ar fi primit înapoi după ce n-ai mai fi fost gravidă și ai fi câștigat suficient cât să mă crești și pe mine. M-ai fi dat la creșă, apoi la grădinița din cartierul vecin, că ai fi auzit de la colegele tale care aveau copii că acolo e o grădiniță bună, iar duminica ai fi avut grijă de mica grădină în care ai fi pus ceapă verde, salată și flori de toate felurile, iar eu aș fi alergat prin curte. Am fi avut un cățel, care ar fi stat într-o cușcă căreia i-ai fi reparat tu singură acoperișul într-o primăvară, și o pisică, care ar fi stat în casă și ar fi tors în poala ta în zilele de iarnă, când ai fi stat în fotoliu și ai fi tricotat bluzițe și fustițe, șosete și mănuși pentru mine, cântând abia auzit tot felul de cântece, iar eu m-aș fi jucat lângă tine cu singura păpușă pe care ți-ai fi permis să mi-o cumperi și aș fi ascultat cântecul tău care mi-ar fi fost ca un leagăn.

Ai fi venit la serbările de la grădiniță, mi-ai fi lăsat părul lung, așa cum mi l-am dorit mereu și mi l-ai fi prins în cozi. N-aș fi avut bunici, dar tu mi-ai fi fost de-ajuns. Sau poate ai tăi te-ar fi iertat și am fi mers în vacanțe la țară, acolo, printre dealurile copilăriei tale și aș fi alergat, așa cum s-a și întâmplat, pe ulițe colbuite – altele, firește, aș fi mâncat cârcei acri din vie și aș fi fost fugărită de gâște.

Mai târziu poate ai fi găsit, deși destul de greu, că nimeni nu stă să crească copilul altuia, un bărbat bun, care te-ar fi iubit tocmai pentru că ai avut curajul de a nu abandona, și poate ai fi avut și alți copii. Poate aș fi avut și eu fratele pe care mi l-am dorit atâta.

În rest, odată hopul cel mare trecut, viața ar fi curs normal. Eu aș fi crescut, m-aș fi dus la școală, la liceu, la facultate. Toate ar fi fost la locul lor. Poate aș fi cunoscut aceiași oameni sau poate nu, poate aș fi ajuns în același loc în care sunt acum sau poate nu. Poate n-aș fi avut sufletul scindat. Poate singurul lucru care m-ar fi durut fără să știu de ce ar fi fost domnul acela înalt, brunet, cu părul creț și ochii blânzi, care ar fi avut o nevastă mică, cu zâmbet frumos, ar fi locuit în cartierul cu grădinița și de câte ori aș fi trecut pe lângă el pe stradă, m-ar fi privit cu o tristețe de mi-ar fi rupt sufletul.

Dar tu n-ai fi pierdut nimic.

Reclame