Neorânduirea firească a lucrurilor

Zălud

IMG_20180823_151419_018.jpg

Mă pregăteam să mor,
să-mi scutur de rugină,
pe bulevard, în tihnă,
frunzele, de amor,

Să-mi amintesc, tăcut,
vreo rază de lumină,
ce-odată, cabotină,
din mine a crescut,

Să îmi aprind, placid,
o ultimă țigară,
să-mi cânte o vioară
al verii suicid

Și să aștern sub tălpi
covor de frunze moarte,
ce-o preschimba în șoapte
ai vieții pași ușori.

Și cum prindeam s-adorm
al toamnei somn de veghe,
nimicu-mi era verde
și-n tâmplă-mi urla, orb.

De unde-atâta nud
de floare să dezmierde,
prin putregaiuri sterpe,
bătrân castan zălud?

 

Reclame