O săptămână, o zi și treisprezece ore

– La șapte, cel târziu, plecăm.

În jurul orelor nouă fără douăzeci, ne-am urcat în mașină nemâncați, nedormiți și bosumflați. E greu să fii voios vinerea, dacă nu ești la muncă.

În jurul orelor unsprezece, ne-am dat seama că plecăm în concediu și ne-am bucurat, apoi am greșit drumul. Am mers în continuare, mânați de vocea cam agitată a GPS-ului care ținea morțiș să virăm la dreapta, în timp ce noi țineam morțiș să nu, astfel că, la un moment dat, ne-am trezit în fața casei lui Coșbuc, George Coșbuc, care, între noi fie vorba, aduce binișor cu Bond, James Bond, jucat de Sean Connery.

IMG_20180903_093712_846.jpg

Întrucât a fost primul obiectiv din drumul nostru, am fost încântați, mai ales că ghidul, un om cu nasul și ochii roșii, vorbea repede, îmbinând utilul cu plăcutul și versurile poetului cu elemente biografice. Pe mine m-a impresionat fereastra poetului.

IMG_20180824_152717_141.jpg

La Săpânța am ajuns aproape de încheierea programului. Crucile albastre stăteau drepți, aliniate ca niște soldați, fiecare cu povestea lui. Mă așteptam să plec de acolo leșinată de râs, însă am plecat leșinată de plâns. Ăsta mi-a fost norocul, să dau numai peste cruci de copii. Și peste Ilie Petrenjel.

IMG_20180824_184210_374.jpg

Apoi, întrucât ucrainienii ne dădeau semnal cu forța la telefon, am coborât spre Baia Mare. Și-am coborât, și-am coborât. O bucată de drum șerpuiește prin pădure, frumos, de altfel, dacă stai bine cu echilibrul, căci curbele sunt dese și șarpele, grăbit. Odată ajunși în Baia Mare, deoarece era deja noapte, am dibuit, cu greu, un loc de dormit:

– Bună seara, aveți camere?

– Da, domnule, desigur. Două persoane, da?

Din spatele ochelarilor în formă de ochi de pisică, recepționera privea cu subînțeles. Când a înțeles subînțelesul, domnul s-a oțărât oleacă, indignat:

– Nu! Doi adulți și un copil.

Recepționera în formă de ochi de pisică s-a reconfigurat și i-a oferit domnului o cameră cu pat matrimonial, dacă doream să încăpem toți trei, la parter, unde era mai răcoare, căci aerul era condiționat de o reparație capitală, apoi mi s-a adresat zâmbind, uitându-mi-se în buletin:

– E frumos la Brașov, n-am fost niciodată.

I-am zâmbit și eu și i-am mulțumit, iar a doua zi, la crăpatul de ziuă, i-am mai zâmbit o dată și am plecat.

Amintirile din vacanța de vară de după treapta întâi începuseră să mă chinuiască. La Bistrița, tata, om deschis la inimă, care își amintea rareori că ușile și portbagajul mașinii trebuie încuiate, dar și că geanta cu actele și banii de concediu nu trebuie uitată pe capota autoturismului Dacia 1310 galbenă ca șofranul, numită, scurt, Șofronica, și-a luat cheile de la mașină într-o mână și geamantanul în alta și a intrat în hotelul în care tocmai se cazase împreună cu familia. Și-a amintit după vreo jumătate de oră că parcă îi lipsește ceva, timp în care acel ceva, evident, dispăruse. Am stat în Bistrița două zile, atunci, umblând pe la Miliție după dovadă ca să putem circula, dând declarații cum naiba ți-ai uitat actele și banii de concediu pe capota Șofronicii, înfruntând privirea și vocea mustrătoare a milițianului, apoi am plecat, ca și acum, spre Vatra Dornei, prin mirificul Pas Tihuța, unde vrei-nu vrei, te transformi în vârcolac și…

Era să uit: dacă treceți prin Bistrița, în weekend, la târgul de lângă Biserica Evanghelică o găsiți pe Dana. Cum care Dana? Dana cu pastele și cu blogul ăsta. Cu pătrunjel sau fără. Pastele, nu Dana. Naturale. Și pastele și Dana. Iac-așa.

IMG_20180902_120332_284.jpg

Ambalajul e un pic șifonat, că le-am plimbat o săptămână. Merele sunt de decor, din grădină de la tanti Mina și de la Ciprian Porumbescu.

De Dana am dat în stilul meu caracteristic: pentru că prind greu și uit repede, pe când mă plimbam prin centrul Bistriței, dorindu-mi să văd unde am fost cu tata să-și ia dovadă, de parcă altceva nu era de văzut în orașul ăla, am uitat că Dana e din Bistrița. Bineînțeles că n-aș fi aflat niciodată asta, dacă nu i-aș fi urmărit blogul, și n-aș fi văzut link-ul, și n-aș fi dat de un articol în care spune că. Și cum treceam eu așa, admirând Biserica Evanghelică și târgul de lângă ea, am auzit, efectiv, cum îmi pică fisa. Și-am început să mă învârt, uitându-mă agitată în jur:

– Aici… De-aici… Oare de-aici? De unde e fata aia?! Aici, cred… Da! Uite! Ea e!

Totul a început ca o șoaptă, dar, vai!, cum s-a transformat în strigăt.

Când mi-am dat seama că se uită juma’ de târg la mine – gurile rele zic că inclusiv Dana, m-am întors și-am plecat să admir expoziția din fața bisericii.

IMG_20180903_120100_886.jpg

Dar pentru că trebuia musai să mă mai fac o dată de râs, m-am întors, am luat două porții de paste și am făcut poze cu Dana și taraba ei.

În Vatra Dornei n-am stat mult. Nici în Câmpulung Moldovenesc sau Gura Humorului. Am vizitat Mănăstirea Humor, care e plină de trandafiri și are un turn unde te urci de-a bușilea pe niște trepte în spirală, și de unde, dacă ajungi seara, cum am ajuns noi, te dă jos doamna măicuță, pe motiv că închide.

Următoarele două zile ni le-am petrecut, așa cum se cuvine când locuiești la bloc, mai mult la țară.

Cuvintele sunt de prisos, așa cum e de prisos să descrii Mănăstirea Putna, pe care am vizitat-o după ce ne-am încărcat plămânii cu niște aer sărat de la salină de la Cacica, unde o doamnă care-și dădea frecvent ochii peste cap ne-a vândut niște sare de masă, deși noi voiam sare de baie.

IMG_20180827_164013_838.jpg

Așadar, luni, La Putna, un domn făcea live pe… ceva, pătruns:

– Sunt într-un loc minunat, un loc în care însuși părintele românilor, Ștefan…

Eu, fără să fiu lipsită de respect față de „părintele românilor”, ba dimpotrivă, privind la mormintele Mariilor care își dorm acolo somnul veșnic, nu m-am putut gândi decât la bancul ăla: Măria Ta, Măria mea-i la tine?

Marți, i-am făcut o vizită lui Nicolae Iorga, la Botoșani. Am găsit acolo o doamnă care parcă era făcută din liniște și din povești. Prin ea, istoricul ne-a spus că „în teritoriul străin din față, în care pătrundeam cu sfială și cu tot respectul pe care-l impuneau iepurii de casă făcuți cu iglița și multe alte podoabe ale unor mâni harnice, trăia neatinsă provincia botoșăneană, așa cum se continua de secole. Dar copiii cuminți și bine crescuți, deprinși a nu vorbi mult, a nu face zgomot niciodată și a ciripi franțuzește, nu se riscau decât foarte rareori în asemenea ținuturi necunoscute (…).” – Nicolae Iorga, O viață de om așa cum a fost ea. Am pășit încet, să nu ne audă nici pe noi iepurii de pe perdele.

FB_IMG_1535955321469.jpg

Miercuri ne-am dus la Iași. Aș vrea să mă întorc în timp și să fac facultatea la Iași,

IMG_20180829_184644_351.jpg

unde trandafirii se scutură la sfârșitul verii,

IMG_20180829_184644_390.jpg

unde clădirile sunt frumoase, pur și simplu,

IMG_20180830_221151_445.jpg

unde pe acoperișuri umblă pisici albastre înaripate,

IMG_20180829_184644_391.jpg

unde Biserica Trei Ierarhi mă așteaptă din clasa a șaptea să-i elucidez misterul

IMG_20180829_184644_448.jpg

și unde poți să stai pe iarbă, în spatele Palatului Culturii, fără să te amenințe nimeni că-ți dă amendă.

Când ne-am întors, la țară înfloriseră zarzării și câțiva harbuji leneveau, pântecoși, în grădină.

FB_IMG_1535955268757.jpg

Joi dimineață și nu prea, am pornit nedormiți, nemâncați, dar nebosumflați, spre Suceava, cu deviere pe la Voroneț.

-Ți-e foame?

-Da.

-Bine, oprim la Flămânzi.

Am oprit la Cotnari, că la Flămânzi n-aveau.

Despre Voroneț și albastrul lui nu prea vreau să vorbesc. În gura mănăstirii, un lung șir de tarabe cu obiecte de prost gust te face să te întrebi unde ești și ce cauți acolo. Făcând abstracție, înăuntru era un grup de spanioli, care exclama în cor „Ooooooo”, de câte ori ghidul le explica, teatral, câte ceva.

– Aquí está el Infierno!

– Oooooooooooooo…

Apoi am fost la

FB_IMG_1535955286090.jpg

Cetatea Sucevei

și la

FB_IMG_1535955295825.jpg

Muzeul Satului Bucovinean

unde ne-am bucurat că nu ne-am născut bărbați în vremuri demult apuse, am privit prin ferestre cu mușcate și ne-am băgat nasul în casele și obiceiurile oamenilor.

La întoarcere spre casă, am trecut pe la Agapia. Dac-o fi vreodată să mă călugăresc, aici vin: colț de rai, nu alta, cu ulițe ce urcă, și coboară, și dispar în pâlcuri de flori, cu căsuțe vechi, cu cerdac, vopsite în alb, cu suflete colorate pe sub veșminte negre și cu pădurea pe fundal. Nici nu mă mir că trăgeau pictorii și scriitorii aici, ca albinele la miere. De biserica pictată în întregime de Grigorescu nu mai spun: după ce o vezi, toate celelalte par niște biete slujnice îmbrăcate în haine ponosite.

Și-apoi asta a fost tot. Vă las cu Vlahuță. Alexandru Vlahuță.

FB_IMG_1535955253022.jpg

Reclame

13 gânduri despre &8222;O săptămână, o zi și treisprezece ore&8221;

  1. Pingback: O săptămână, o zi și treisprezece ore — Dimineţi – „Ingerii sunt spirite inaripate, prietene cu spiritul tau inaripat.“

  2. L-am citit pe nerăsuflate! Am vizitat Iașul acum două veri și îți dau dreptate în Chestiunea cu Mănăstirea Voroneț, erau atât de multe tarabe încât te gândeai dacă nu ai nimerit din greșeală la ceva bâlci! O zi frumoasa în continuare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s