Frunze

Beția

Era noiembrie, aveam treizeci de ani și viața nu mă învățase încă nimic. Nu-mi arătase nici bune, nici rele, ca să fac diferența, deși ele erau. Și bunele, și relele. Dar nu le vedeam.

– Închideți calculatorul ca să vedem dacă știe să-l deschidă și fă-i un test, a tunat din ușă vocea groasă a șefului.

– Exact de asta am timp acum, am bombănit, executându-mă pe loc.

Nici n-am văzut-o, deși m-am uitat la ea. Nici când m-a întrebat ceva despre un subiect din test și i-am răspuns tăios: scrie ce știi!, n-am văzut-o. I-am corectat testul și am zis că da, e bun. Știa și să deschidă calculatorul. Șeful a chemat-o înapoi pentru interviu, ea a înjurat și s-a întors.

– Văd că ai lucrat la o firmă de pompe funebre. Cu ce te ocupai acolo?

– Făceam contabilitatea primară, țineam legătura cu clienții…

– Hă-hă-hă-hă-hă, s-a auzit din biroul alăturat râsul șefului, țineai legătura cu clienții…

Apoi a venit cu ea la noi în birou și ne-a spus că rămâne.

– Mâine să-ți aduci o cană pentru cafea, i-a ordonat cealaltă.

Atunci am văzut-o: înaltă, subțire, cu părul lung și mâini frumoase, cu degete lungi, buze pline și ochi ca stelele. Albaștri. Ea zice că-s verzi. Știe mai bine. Oricum ar fi, am recunoscut-o pe loc. După ce m-am gândit o săptămână de unde o cunosc, mi-am dat seama că seamănă cu o actriță și i-am spus:

– Te cunosc de la televizor!

Dar acum îmi dau seama că nu e așa. Pe unii oameni îi recunoști, pur și simplu. Mai ales pe cei care rămân, orice ar fi. Oricum ai fi.

Apoi am început să aflu câte ceva despre viață. De pildă că din când în când, ea, viața, își pune rochia cu paiete și cu spatele gol, își toarnă poșircă în pahar, își îndeasă mahoarcă în pipă și se îmbată ca o servitoare. Și-atunci trebuie doar să aștepți și să speri că totul va fi bine. Altfel n-ai cum.

Reclame