Plânsul

– Ești un nimeni pentru mine, mori, te urăsc de când m-am născut, a scuipat din adâncul sufletului, cu ură, băiatul, apoi s-a întors și a plecat. Nu avea mai mult de șaptesprezece-optsprezece ani. Femeia căreia i se adresase a rămas descumpănită preț de o fracțiune de secundă, apoi a luat-o în direcția opusă. N-ar fi încăput amândoi pe același drum. Ar fi trebuit să se simtă enervată, devastată, terfelită, dar se simțea doar cotropită de durerea pe care a văzut-o în el și pentru care era, dacă nu complet, măcar pe jumătate vinovată. S-a enervat abia când și-am dat seama că, atunci când băiatul își scuipa veninul, ar fi trebuit să-l mângâie, să-l ia în brațe, așa cum a simțit. Atunci. Dar rămăsese împietrită de surpriza violenței atacului și, oricum, mereu îi scăpa momentul.

Băiatul a ajuns acasă primul și s-a închis în camera lui. Femeia a ajuns și ea și și-a făcut treaba de zi cu zi, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. În definitiv, ce se întâmplase? Nu era nici prima, nici ultima mamă din lume căreia i se arunca în cârcă, în bolovani grei, ura din sufletul copilului. Până la urmă, ăsta era rostul ei, nu? Lumea ar fi zis că băiatul e prost crescut, că nu se vorbește așa cu un părinte, că părintelui i se datorează respect. Dar ea știa mai bine și se bucura că băiatul nu ținea toată ura asta în el.

Plânsul a venit abia mai târziu, când un lucru banal a scos-o din sărite. Atunci a simțit cum se adună dinspre buricele degetelor și dinspre genunchi, dinspre stomac și dinspre inimă, se oprește pentru un timp în plex, apoi urcă, deznoadă nodul din gât și iese într-un suspin prelung. A plâns cu durere, cu ciudă că n-a știut să fie o mamă mai bună, cu regret că nu poate să întoarcă timpul înapoi, să facă lucrurile mai bine. A plâns până ce toată zgura s-a scurs, apoi și-a șters lacrimile. De fiecare dată când plângea, fața i se lumina. Ca și când tot întunericul ieșea odată cu lacrimile și rămânea doar lumina. Și după fiecare plâns simțea că ar putea s-o ia de la capăt, așa că se duse țintă și-și cuprinse copilul în brațe.

– Să nu mai pleci niciodată așa, spuse el. Iartă-mă pentru ce ți-am spus. De ce nu ești supărată?

– Tu crezi că eu cred toate prostiile pe care le spui?

Și așa era, chiar dacă nu se gândise în mod special la asta. Nu-i crezuse nicio secundă cuvintele, ci doar durerea.

Reclame