Fereastra

mi-e greu să scriu povestea asta

La început, sufletu-i era alb, imaculat precum pânza de pe șevaletul unui pictor. Dar nu avea să rămână așa mult timp. Întâi au venit ursitoarele, așa cum vin ursitoarele, cu daruri. Care mai de care mai frumoase, să nu fie vreuna mai prejos: păr bogat, dinți sănătoși, ochi verzi, căci astea îl vor ajuta să-și împlinească destinul pe care i-l pregătiseră. Apoi, cineva i-a așezat pe pânză un zâmbet. Mic, cald, delicat. Imediat, lângă el s-a așezat o mângâiere, apoi o jucărie de pluș, un alt zâmbet, un carusel și tot așa.

Îngerul îi dăruise și el o pereche de aripi mari, incolore.

Era mulțumit, avea cântece, perne mari de puf, o păturică albă cu dantelă pe margine și, câteodată, o lumină cenușie se strecura prin perdele și o liniște dulce îl cuprindea.

Dar viața-i aduse, deși încă crud,
și raze de soare, și nori grei, ursuzi,
un strigăt aici, un fulger stingher,
o lacrimă-albastră, căzută din cer.

Și-atunci își desenă pe pânză o fereastră. Și pe fereastră, un soare, așa cum văzuse el că arată fericirea. Din bucătărie se auzeau strigăte, apoi, ca de fiecare dată, o ușă se trânti. Își dori pentru a nu știu câta oară ca toate astea să înceteze și privi spre fereastra cea adevărată, de pe perete. Cerul era greu de nori apăsători. O liniște mică i se strecură în suflet. Privi și spre fereastra lui, desenată, dar nu-l ajută cu nimic. Mereu îl derutase soarele ăla. El era mai degrabă nor. Trase aer adânc în piept și simți cum lucrurile se așază domol la locul lor. Lumina cenușie ce se strecura prin perdele îi umplu sufletul de speranță și știu:

soarele-i surd
pe cerul absurd;
niciun poem
nu-ncepe-așa crud.

Se apucă să-și spele fereastra de tot cerul, și de tot soarele, și de toată fericirea altora și începu să-și facă propria fericire: își desenă în loc nori groși, cenușii, prin care se strecura mereu speranța unui nou început, își puse aripile incolore primite de la înger și zbură.

Sau nu. Asta era treaba lui.

Reclame