Verișorăria

Văr’-miu venea rar și bunică-mea îl iubea mai mult decât pe noi atunci când venea. De bunică-miu nu mai spun: era ca și când însuși prințul moștenitor pătrundea în vastele palate ale regelui soare. Poate și pentru că era singurul băiat. Restul eram fete. Trei. Una a maică-mii- eu, una a fratelui maică-mii cel mijlociu- vară-mea și una a fratelui maică-mii cel mic- sora lui văr’-miu. Eu mergeam cel mai des acolo. Îmi plăcea drumul, chiar dacă era lung, îmi plăcea casa veche cu ziduri groase și pervazuri late ca niște mese, îmi plăcea ceaiul bunică-mii, curtea cu măr și piatra mare și pătrățoasă de sub el- bucată din vechiul zid al orașului, pe care ne urcam și jucam cărți vara, îmi plăcea pădurea nopții și pădurea zilei, baraca și bomboanele lui nea Boian- bătrânul care făcea cruci de mormânt, fasolea din grădina lui tataie, care se cățărase până sus, pe araci, și făcea umbre jucăușe pe pătura pe care o întindeam să mă joc de-a prințesa- unica mea ocazie de-a mă juca de-a prințesa. Îmi plăcea totul acolo. Vară-mea venea din când în când, dar mai ales de Paști și, uneori, în vacanța de vară, iar sora lui văr’-miu venea când venea și văr’-miu, adică rar. Vară-mea era cu doi ani mai mare ca mine, văr’-miu cu un an mai mic, iar sora lui cu mai mulți ani mai mare ca noi toți. Când ne găseam toți acolo, primul lucru pe care îl făceam era să ne delimităm teritoriile, așa că ne împărțeam pervazurile: pe unul îl luau în stăpânire fetele, își trăgeau draperia groasă să nu le vedem și se apucau de împărtășit secrete și de jucat de-a prințesele, iar pe celălalt, eu și văr’-miu. Noi nu aveam secrete de împărtășit, așa că trăgeam cu urechea, spionam și enervam prințesele. Văr’-miu era blond ca un pui de găină și frumos, cu pielea albă ca laptele. La fel era și soră-sa. Semănau cu mama lor. Noi, ceilalți, eram bruneți, inclusiv eu, și tuciurii, mai puțin eu. Pe vremea aia, încă nu știam că nu-s de-a lor, așa că mă purtam ca și cum aș fi fost. Văr’-miu nu mânca niciodată tot din farfurie, ba câteodată nu mânca nimic, dar își împrăștia mâncarea prin toată farfuria și zicea că a terminat. Părea că toată lumea îl crede, pentru că îi luau farfuria din față, iar eu mă miram cât de naivi sunt oamenii mari. Se pare că m-am mirat atât de tare, încât i-am transmis genetic copilului meu mai mic modul acesta de operare a mâncării nemâncate. Din păcate, pe el nu îl crede nimeni, semn că omenirea a evoluat. Vară-mea și sora lui văr’-miu mâncau ca niște prințese ce erau: puțin și nu orice. De pildă, nu mâncau sarmale la ora zece dimineața doar pentru că urmau să plece la drum și nu mâncau niciodată fără să se spele pe mâini. Eu, ca și acum. De obicei, ne întâlneam cu toții când era vreo sărbătoare. De obicei, sărbătoarea era iarna, așa că stăteam în casă. De obicei, bunica punea masa în sufragerie, de unde noi patru o tuleam rapid în camera alăturată, unde jucam, invariabil, baba-oarba. Când am mai crescut, ne-a învățat văr’-miu poker. Camera era mică, iar baba, nu chiar atât de oarbă, astfel că eram nevoiți să ne cățărăm pe glasvandul bunicii, să sărim de acolo pe dormeza (cum îi spunea bunică-mea, deși era canapea) din partea opusă a camerei, să avem grijă să nu aterizăm pe vreun platou cu care trecea spre sau dinspre bucătărie vreuna dintre mătuși sau chiar bunica, însăși, să țipăm și să râdem. Odată chiar am fost nevoiți să spargem lustra. Nimeni nu a recunoscut nimic, însă: așa era când am venit noi. Când am crescut și toți s-au dus pe drumurile lor, de câte ori mergeam acolo și vedeam lustra semănând cu bunica când nu-și punea dinții, îmi aminteam și râdeam în sinea mea. Nu puteam să râd tare, pentru că, v-am spus, oamenii erau naivi pe vremea aia. Uneori, când ne plictiseam de baba-oarba, ne cățăram pe glasvand până în tavan, doar ca să ne speriem rubedeniile care se întorceau de la toaletă. Și am ținut-o așa an, după an, după an, până când am crescut și n-am mai încăput în casa care ne rămăsese mică. Ultima întâlnire a fost la moartea lui tataie. Tataie a murit când eram la liceu. Și eu, și văr’-miu, și vară-mea. Sora lui văr’-miu era la facultate, dacă nu chiar o terminase. Știu asta exact, pentru că, chiulind de la ultima oră, am ajuns acasă mai devreme și am găsit-o pe mama făcând sarmale. Apoi, văr’-miu a venit cu ai lui și au stat la noi, iar seara, când părinții s-au dus la mort, noi ne-am uitat la televizor, la un film, deși nu aveam voie, și am râs, deși nu aveam voie. Nu am recunoscut nimic când au venit cei mari înapoi și ne-au găsit cu televizorul pornit: așa era, nu l-am pornit noi. A doua zi, la înmormântare, văr’-miu mi-a dat încontinuu coate și mi-a șoptit, chicotind: uite ce buze mov are, uite ce unghii mov are.

Apoi ne-am făcut oameni mari.

 

Reclame

9 gânduri despre &8222;Verișorăria&8221;

  1. Oamenii „mari” sunt doar adultii care nasc copii, ‘se fac copii ‘ si traiesc ei însisi asemeni copiilor. Din nefericire majoritatea se nasc copii, devin adulti, procreaza ori nu, însa uita sa se se faca din nou copii, sa coboare din înaltimea orgoliilor oamenilor în aparenta „mari” !
    O zi plina de inocenta copilariei si Întelepciunea elevata care vine… de sus !

  2. Nu-i adevărat. Ca și atunci, pe vremea bunicilor, ați rămas aceeași fetiță-prințesă, doar că, în continuare, nu recunoașteți. Sunteți un copil veșnic și copiii cu care v-a înzestrat Dumnezeu sunt niște fericiți că le sunteți mamă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s