Întâlnirea

Lipăitul picioarelor goale pe gresia rece îl făcu să tresară. Privi în dreapta, de unde venise sunetul, și o văzu mică și desculță, cu părul lung, căzându-i greu și întunecat pe umeri, cu buzele roșii, ochii mari și negri și obrajii îmbujorați. Simți o duioșie cum nu își amintea să mai fi simțit vreodată în cei optzeci și opt de ani, câți avea. O ridică de subțiori și o puse pe genunchi.

– Ce faci, pezevenghiule?

– Am venit, spuse, deschizând pumnul mic, pe care îl ținuse până atunci strâns. Din el i se prelinse printre degete gălbenușul moale, amestecat cu albuș, al unui ou de canar, pe care îl găsise cu două minute în urmă în colivia de lângă fereastra bucătăriei, îl luase, îl strânsese bine în pumn și fugise să îl arate ca pe un trofeu. Bătrânul tresări din nou.

– Păsările sunt bine, îl informă ea.

– De ce umbli desculță? Nu ți-e rece?

Îl privi mirată și îl întrebă fără să-i răspundă:

– Mergem?

– Mai stai puțin, să-mi trag sufletul.

– Ești obosit?

Bătrânul zâmbi. Era un pic, dar mai mult decât atât, nu voia să-și uite nicio fărâmă de suflet în casa aceea neprimitoare, în care își trăise cea mai mare parte din viață. Nu ar fi vrut să-i bântuie camerele mult prea mari și mult prea înalte sau pereții igrasioși dinspre Nord, să se încurce în așternuturile pe care o femeie pe care o plătea i le schimba o dată la două săptămâni sau în draperiile pretențioase, alese de răposata lui nevastă, pe care o urâse aproape de când o cunoscuse. Nu voia să mai vadă vreodată fotografiile din care zâmbea cu aerul chinuit pe care îl avusese toată viața, bibelourile, statuetele, vazele și toate obiectele îndesate pe mobilele din lemn masiv, semne ale bunăstării în care dădea impresia că trăia. Nu voia să-și mai aducă vreodată aminte de orele lungi în care își dorise moartea, ca pe o salvare, sau de frânturile de clipe în care dorise, vinovat, moartea altora, ca el să poată, în sfârșit, trăi. Nu voia să mai simtă golul pe care îl simțea necontenit de la moartea nevestei sale și incapacitatea lui de a face ceva, orice. Nu voia să mai știe nimic din viața asta. Voia să-și tragă tot sufletul în el, ca într-o urnă, ca să poată pleca liniștit. Cine știe, poate în altă viață va fi altfel.

Oftă adânc, o dădu jos de pe genunchi, se ridică, își netezi hainele, o luă de mână și plecară.

– Nu știam că ești așa de mică…