Ficșăn

Anul

– Să nu mă uiți! mi-a strigat imediat ce am deschis fereastra. La început, nu l-am văzut, apoi am ridicat ochii. Stătea stingher pe muchia unui acoperiș cu țigle verzi ca iarba. Îi e dor de primăvară, am gândit fără să vreau. Era trist și trăgea să moară.

– Ce faci acolo? i-am strigat la rândul meu. Dă-te jos, o să cazi.

Deși vedeam absurdul situației, nu m-am putut abține.

– Ar fi o noutate, zâmbi amar. Parcă și aud știrile: anul acesta se încheie mai devreme, pentru că a căzut de pe acoperiș.

Am zâmbit și eu.

– Totuși, ce faci acolo? Mai ai câteva ore bune.

– Mda… Asta nu-mi folosește la nimic, cum vine Cel Nou, ferchezuit și încrezut de parcă n-au mai fost alții înaintea lui și nici nu vor mai urma alții după el, trebuie să dispar ca și când nici n-am existat. Desigur, vor fi câțiva care își vor aminti vag de mine sau mă vor încurca cu alții, sau, mai rău, mă vor generaliza: aveam vreo patruzeci-cincizeci de ani, când…, iar lucrul ăsta mă bagă în anonimat mai rău ca oricare altul, dar, în principiu, voi fi uitat. Când te-am văzut la geam, am simțit un impuls de necontrolat să te rog să nu mă uiți. Pentru tine am fost bun, poate unul din cei mai buni. Iartă-mă, mai bine tac, sunt patetic.

– Nu te voi uita niciodată, i-am spus. Așa cum nu îi uit nici pe cei răi, nici pe cei importanți, nici pe alții buni, așa ca tine. Pe unii, e drept, îi mai încurc, dar de uitat, nu uit niciunul, că n-ați ieși la socoteală. O să încerc, totuși, să nu vă mai generalizez, văd că lucrul ăsta nu e pe placul vostru. Așadar, te dai jos?

– Ah, nu, am de gând să plec de aici. În sus sau în jos, nu știu, că n-am mai plecat niciodată.

– Dar dacă, totuși, cazi de acolo? Lumea mai are atâta treabă până la sosirea Celui Nou… Gospodinele trebuie să-și termine sarmalele, bărbații mai au de făcut… ce fac bărbații, plus că, nu știu dacă știi, unii se tem atât de tare de Cel Nou, că ar prefera să nu pleci niciodată.

– Asta e o scorneală de-a ta, râse.

– Te asigur că nu e așa. Mai ales când ai avut un an bun, te temi un pic ca următorul să nu fie rău.

– Eu cred, mai degrabă, că voi, oamenii, sunteți niște făpturi nesătule, care vor mereu mai mult și mai mult, nu vă mulțumiți niciodată cu ce aveți.

– Cine generalizează acum? Crezi că mie îmi place să mă bagi în aceeași oală cu vecina de la trei care otrăvește porumbei sau cu vecinul de la parter care, săracul, nu mai vrea nimic pe lumea asta? Plus că noi numim vis această nevoie de mai mult, iar un vis este ceva nobil.

Un vânt puternic s-a stârnit din senin și mi-am dat seama că râde în hohote. Bine că râde, măcar nu mai e trist. Dar veselia lui nu dură mult.

– Oamenii mă văd ca și plecat, zise. Au impresia că nimic nu se mai poate întâmpla acum. Nimic bun, nimic rău. Nimic…

– Da, am înțeles, nimic, pentru că tu, în loc să îți faci datoria, stai în vârful casei și te plângi. Apropo, ce e cu acoperișul ăla verde, ți-e dor de primăvară?

Se uită mirat la acoperiș, de parcă nu știa pe ce stă și oftă:

– Nici nu știi… Noi venim iarna, oamenii ne privesc cu suspiciune la început, chiar dacă își doresc tot felul de lucruri în privința noastră. Dar pentru că e iarnă, întuneric, ei sunt deprimați, noi nu reușim decât spre primăvară să ne vedem rostul. Oricum, culoarea acoperișului ăstuia nu are nicio legătură. M-am gândit, doar, că mai bine plec de undeva de sus, decât de undeva de jos.

– Și ce ai de gând până atunci?

– Nimic, doar stau aici. Când îl văd pe Cel Nou, îi dau cheile și plec. În sus, m-am hotărât. Tu?

– Eu o să mă uit la tine cum pleci. Aveți chei?

– Da, spuse, scoțând un inel mare cu miliarde de chei mici-mititele.

– Pentru ce sunt? am întrebat mirată din cale-afară.

– Pentru voi, fiecare câte una. În fiecare an, dispar câteva, iar altele apar. Dacă Cel Vechi nu mi-ar fi dat cheile astea, iar eu nu le-aș da Celui Nou, voi ați rămâne cu cel care are cheile. Ar fi absurd, niciunul din noi n-a făcut asta vreodată, deși tentații au fost. Uite, chiar eu… Dar am fi drastic pedepsiți.

– De cine?

– De Timp, evident, m-a privit cu neîncredere, de parcă vorbea cu cea mai incultă ființă de pe pământ.

– Timpul e șeful vostru… am înțeles eu dintr-o dată, gândind că e cât se poate de logic acest lucru. Și pedeapsa care ar fi?

– Să fim uitați. Nu că altfel n-am fi. Dar dacă am face asta, am fi uitați de tot, iar voi ați pluti, fără să știți, într-un an uitat.

– Nu m-ar deranja să plutesc într-un an uitat bun, am încercat eu să glumesc.

– Glumești, îmi spuse, încruntat.

Am lăsat ochii în pământ, roșind, ca un copil prins că a spart o vază scumpă.

– Și ai acolo șapte miliarde de chei?

– Șapte miliarde cinci sute treizeci și patru de milioane opt sute cincizeci și cinci de mii două sute patru, mai exact, zise mândru de cunoștințele sale.

– Trei.

– Cinci!

– Am prins ideea, l-am întrerupt.

– Da, nu poți fi niciodată prea exact, mereu muriți și vă nașteți, de-aia v-aș lua cu mine. Altfel, nu-mi rămâne decât să mă plictisesc până la sfârșitul Timpului. Iar el e nesfârșit.

– Și dacă e să cazi de pe casă? am insistat eu.

– Înțelege odată: căzutul de pe casă nu mă afectează cu nimic. Știi doar că nu arăt așa cum mă vezi tu acum!

Eu, atunci, îl vedeam ca pe un bunic gata să moțăie și să cadă de pe casă, fapt care m-a condus la următoarea întrebare:

– Erai tânăr când ai venit?

– Da, eram în fașă, răspunse ironic. Sunt o bucată de timp, cum crezi că arătam?

– Ai dreptate, am spus un pic rușinată. Vrei să stau cu tine până vine timpul să pleci? am încercat s-o dreg.

– Nu aș putea să-ți cer asta. Tu trebuie să faci ce ți-e destinat să faci.

– Păi, poate mi-e destinat să stau cu tine până pleci.

– De fapt, ți-e destinat să faci o omletă, familia ta e pe cale să se trezească.

– O să stai acolo toată ziua?

– Așa mi-am propus.

– Atunci vorbim mai târziu, căci ai dreptate, trebuie să fac o omletă.

Am închis fereastra și m-am apucat de treabă. Din când în când aruncam câte o privire spre vârful acoperișului verde de peste drum. Spre prânz am mai schimbat două vorbe, apoi spre seară. Pe măsură ce se apropia miezul nopții, era tot mai trist. Când mai erau vreo două-trei minute, am deschis fereastra să îi urez drum bun și să îi mulțumesc. Tocmai scosese de pe inel o cheie și, dându-și seama că l-am văzut, a închis-o în pumn.

– Ce faci? l-am întrebat.

– Mă pregătesc, spuse fără să se uite la mine.

– A cui e cheia?

– Care cheie? făcu precum un copil care are impresia că oamenii mari nu înțeleg nimic.

– Aia pe care o ții în pumn.

Desfăcu pumnul în care nu avea nimic. Am râs. M-a privit vinovat, în timp ce în jur începuse numărătoarea inversă.

– De-abia așteptați să plec, spuse. Îmi numărați secundele.

– E un obicei prost, într-adevăr, am fost eu de acord. A cui e cheia?

În jur se făcu întuneric beznă, apoi o lumină puternică m-a așezat într-un raft, împreună cu anul-bunic.

– Ce e asta? am întrebat un pic speriată.

– Aici o să stăm de acum înainte. Cel Nou a venit. Dacă tot e să fiu uitat, măcar să nu fiu singur.

Am simțit că leșin.

– Trimite-mă înapoi, am urlat. Ai înnebunit, ai mei mă vor căuta! Tu ești doar o bucată de timp, ai fost bun, e adevărat, dar ești doar o bucată de timp!

– Pe care ai fi uitat-o, oricum…

– Nu te-aș fi uitat, n-o să te uit niciodată…

– Bunico, bunico, trezește-te, e Anul Nou!

Am tresărit și am deschis ochii. În fața mea, mai mulți oameni stăteau la o masă. Câțiva copii alergau bezmetici în jurul meu.

– Șarlatanule, am șoptit spre acoperișul verde de peste drum, mi-ai furat o grămadă de ani.

– Măcar așa știu că n-o să mă uiți niciodată, îmi șopti înapoi un vânt intrat pe nicăieri.

Reclame