Neorânduirea firească a lucrurilor

Dezlegare

Aș fi putut pleca, vezi tu:
o văd pândind la colț de casă
și, uneori, când nu te uiți,
în câte-o adumbrire-albastră.

Și stă de veghe, așteptând,
îmi ține sufletul în gheară,
dar nu mi-l strânge, nu mi-l ia,
căci are-n el o grea povară.

Doar tu o știi și-ncă vreo trei,
eu mă prefac că e-ntr-o doară,
dar mi-e prelung urletu-n gât
și-l țin, îl țin. Și mă doboară.

Căci fără să discern, odat’,
de-a Dumnezeu, în miez de vară,
crezut-am că mă pot juca,
dar eu sunt om. Și omu-i fiară.

Așa că stau acum și vreau
să plec, dar tu îmi ești povară,
căci ochii tăi mereu îi văd
plângând, în gând, la ceas de seară.

Și-aș vrea să-ți cer, dar nu-ndrăznesc,
căci răul e legat cu sfoară,
și-aș vrea să-ți spun, și să mă crezi,
că viața mea a fost amară.

Dar aș minți. Iar tu, acum,
ții moartea-n cui, la colțul casei
și nu mă lași să-mi văd de drum,
fiindcă te temi că-mi cresc din oase

Diavoli roșii. Și ai vrea
să-mi dai iertarea cuvenită,
ca moartea să mă ia curat,
dar eu nu vreau să fii silită,

Așa că stau și-mi pare cum,
în vremea ce trecea grăbită,
când cerul era sus și-aveam
sufletul alb, erai cernită.

Reclame