Giveaway

Nu o mai văzusem de mai bine de trei luni, de când am plecat la spital, îmbrăcată cu un capot de-al ei, să nasc. Cu toate astea, am acceptat imediat invitația babei de a ieși la o plimbare, așa, din senin.

– Hai, îmbracă fata și hai să ne plimbăm un pic, mi-a spus stând mare în ușă, iar eu m-am bucurat ca un câine ce aștepta să fie scos la plimbare.

Pe vremea aia, stăteam la o femeie nici bună, nici rea, pe care am cunoscut-o în maternitate și care, atunci când a aflat că nu am unde să mă duc cu copilul, m-a luat la ea. Născuse și ea tot atunci și mai avea un copil acasă.

– Poți să stai aici cât vrei, mi-a spus, atâta timp cât ai grijă de copii și de casă, ca eu să pot merge la muncă.

Muncea în fabrică. Mi-a convenit aranjamentul, nu că aș fi avut de ales. Urma să mă pun pe picioare, să dau copilul la creșă și să mă angajez și eu în fabrică, unde mai lucrasem, dar până atunci trebuia să am un acoperiș deasupra capului.

Așa că am îmbrăcat copilul și am pornit cu baba, la pas, spre dealul din apropiere. Era mai liniște, mai umbră pe acolo, a spus. I-am povestit cum mă descurc cu fata, că e un copil bun, plânge rar, mănâncă bine. Baba nu mi-a povestit nimic. A mers doar, tăcută, ascultând gânditoare. Am urcat panta destul de abruptă, ne-am oprit preț de un minut în vârf, să ne tragem sufletul și am început să coborâm pe o stradă de pe partea cealaltă a dealului. Coboram în liniște, una lângă alta, eu cu pruncul în brațe, baba ținându-mă de un cot, până ce am ajuns la o poartă mare, de fier. Baba s-a oprit și, fără să se uite la mine, mi-a spus:

– Hai să intrăm un pic, am o treabă aici, nu durează mult.

Am deschis poarta și am dat cu ochii de o cucoană grasă, cu un permanent prost făcut, ce ieșise dintr-o gheretă. Portăreasa.

– Lasă fata aici, că are doamna grijă de ea, mi-a ordonat baba, arătându-mi cu o mișcare din cap o masă din interiorul gheretei.

M-am uitat la doamna care urma să aibă grijă de fată și am așezat copilul pe masă. I-am mângâiat obrazul bucălat, i-am netezit hăinuțele, i-am pupat mânuțele mici și durdulii întinse spre mine.

– Stai liniștită, că ne întoarcem repede, m-a zorit baba, nerăbdătoare.

Nu-mi plăcea ca lumea să stea după mine, așa că am lăsat copilul pe masă și am plecat cu baba spre fundul unei curți largi și urâte, mărginite pe toate laturile de o clădire mohorâtă, cu gratii la ferestre, ca o pușcărie. M-am uitat în jur, întrebându-mă ce treabă ar putea avea baba acolo și dorindu-mi să-mi iau copilul cât mai repede și să ies. Am intrat pe o ușă, ce a scârțâit plângăcios, din capătul curții, am străbătut un hol lung și întunecat și am ieșit pe altă ușă, direct în stradă. M-am uitat buimacă de-a lungul și de-a latul străzii. Era, după cum mi-am dat seama, o străduță laterală, ce dădea în strada din care am intrat.

– Ce facem aici? Trebuie să iau fata, am spus, dând să mă întorc în holul întunecos.

– Lasă fata, a horcăit baba, hai să mergem, că-ți zic eu ce e cu fata.

Am simțit că-mi îngheață sângele în vene și am avut senzația că leșin. Baba a început să vorbească repede, de teamă să nu fac vreo scenă în stradă, împingându-mă ușor de același cot de care mă ținuse tot drumul:

– Tac-tu nu te primește cu fata, iar tu trebuie să-ți faci un rost. Ți-au găsit bărbat, trebuie să te duci acasă, să te măriți. Aici e în mâini bune, deja e ca și dată unei familii. Nu-ți face griji, dacă era băiat, nu ți-l lua nimeni, dar așa, ești tare norocoasă…

Am coborât dealul cu baba sporovăind fără oprire. Pe măsură ce ne îndepărtam de ușa închisă peste întunericul holului la capătul căruia, pe o masă, mi-am abandonat, fără voia mea, copilul, senzația de leșin era înlocuită de o senzație de ireparabilă pierdere. Dar cine eram eu să mă opun?