Motherhood

S-a trezit târziu, cu gura încleiată și ochii lipiți și umflați. Când a reușit să-i deschidă, și-a adus aminte, ca și cum lumina ce i-a pătruns în ochi i-ar fi stimulat, cumva, memoria, că trebuia să-și ducă copilul la școală. Inima i se strânse puțin, deodată cu stomacul și îi veni să vomite. Nu își mai dusese copilul la școală de când acesta era în clasa întâi, iar acum era a doua sau a treia. Parcă a doua, că nu pare să fi trecut atâta timp. Sau a treia? Oricum, avea șase-șapte ani. Sau opt, că dacă era să fie a treia… Ideea era că trebuia să-l ducă și să-l aducă de la școală în urma unei reclamații pe care o făcuse învățătoarea la Protecția Copilului, cum că copilul vine la școală fără caiete, teme și alte prostii de felul ăsta, așa că ea trebuia să dea ochii zilnic cu învățătoarea, să-i dea bună dimineața și bună ziua și, eventual, să-i răspundă la întrebări de genul de ce nu și-a făcut copilul tema la muzică sau de ce nu și-a învățat copilul la civică. Gândul și forfota din stomac o făcură să se ridice brusc și să se grăbească, izbindu-se mai întâi de tocul ușii dormitorului, apoi de o ușă care ar fi trebuit să fie deschisă, spre baie. Icni de câteva ori, își dădu cu apă pe față și se privi în oglindă. Părul negru, rar și lung îi atârna de-a dreapta și de-a stânga feței buhăite, încâlcindu-se la vârfuri. Moțul pe care și-l prinsese la un moment dat, cu o seară în urmă, din motive necunoscute, i se bălăngănea într-o parte, aproape scăpat din elastic. De fiecare dată când se vedea așa, se gândea că toate astea trebuie să se schimbe și își promitea că nu va mai pune gura pe băutură. Nu zicea, însă, niciodată de când. Se rupse din oglinda sinistră și se duse în camera copilului. Vru să-l strige, dar se opri când constată că în cameră nu era nimeni. O fi plecat singur, își spuse, e mare, oricum, nu avea sens să îl ducă ea la școală și el știa asta. Se bălăngăni spre bucătărie, luă un ibric, îl umplu cu apă, îl puse pe foc și dădu cu ochii de copilul care stătea bosumflat pe un scaun, la masă.

– Frigiderul e gol.

Un ghiorăit venit dinspre stomacul acestuia îi întări spusele.

– Credeam că ai plecat la școală.

– N-am voie fără tine, ai uitat?

Deschise frigiderul și i se păru că vede ceva. Constată că nu era decât ambalajul unui pachet de unt și îl închise la loc. Pâine! Pâine trebuia să fie, mereu lua când se ducea să-și ia de băut. Era lege pentru ea, să nu lase copilul fără pâinea cea de toate zilele, cum zicea și rugăciunea aia care i se împleticea în cap în fiecare seară, când și-o spunea în gând. Dulapul în care ținea pâinea era și el gol.

– Hai să mergem, spuse, stingând focul aprins sub ibric.

Copilul se ridică și mai bosumflat, îi simțea bosumflarea în ceafă, așa cum stătea cu spatele la el și se chinuia să-și tragă niște pantaloni pe ea.

– Îți pregătesc niște paste pentru când vii de la școală, promise ca să se revanșeze.

Copilul nu spuse nimic.

Merseră unul lângă altul fără să scoată o vorbă, îl lăsă fără să dea bună dimineața nimănui, căci nu era nimeni în curtea școlii și porni spre magazin. Să ia pâine (cum de uitase cu o seară înainte?!), paste, un sos, poate ceva dulce. Lista din capul ei suferi unele mici modificări, în sensul că în loc de ceva dulce luă ceva de băut, că doar nu era să stea pe uscat cât gătea, avea și ea o plăcere în viață, că restul i se luaseră rând pe rând. Ar fi luat și ceva dulce, dar din pensia de handicap pe care o avea din cauză că avea o chestie din naștere la șold, care o împiedica să facă lucrurile pe care le făcea un om normal, și din alocația copilului nu se prea putea trăi pe picior mare. Nici pe picior mic, dacă e să ne gândim. Dacă ar fi recunoscut și nenorocitul ăla copilul, să primească și ea o pensie alimentară, că doar nu-l făcuse singură, ar fi fost altceva, dar așa… Nenorocitul își vedea liniștit de viața lui, de nevasta lui, de copiii lui, aproape că-i părea rău că-l cunoscuse. Dar fapta rămâne, oricât de beată ar fi fost ea atunci. Căci era, trebuia să recunoască. Iar atunci când era beată, și de cele mai multe ori era, avea un aer suav și visător, era frumoasă. Când nu, era doar extrem de încruntată. Oricum, nenorocitul ar fi trebuit să plătească pentru fapta lui, pentru că a profitat de ea, să aibă și ea cum trăi. Ceasul din magazin afișa cu cifre mari și roșii ora 08:43. Îi trecu prin cap că ăsta era motivul pentru care nu era nimeni în curtea școlii, plăti casierei și ieși.

Ajunsă acasă, trase cu sete câteva gâturi direct din petul mare de bere, apoi își turnă într-un pahar ce strălucea de curățenie. Dacă îi plăcea să facă ceva pe lumea asta, acel lucru era curățenia. Casa ei, ca și paharul, strălucea de curățenie, ăsta fiind, probabil, unul din motivele care îi făcuseră pe asistenții sociali să nu-i ia copilul. Apartamentul, deși mic și sărăcăcios, era curat, vasele, spălate, hainele, impecabile, puse în ordine în dulapuri. Erau treburi pe care le făcea cu drag, cu câte un pet de bere lângă ea, ca să aibă spor. Se așeză pe scaunul pe care mai devreme stătuse copilul, își bău pe îndelete paharul, își turnă altul, să fie mereu plin, să-i dea optimismul de care avea atâta nevoie și se apucă să frece aragazul: și mâncarea iese mai bună pe un aragaz curat! De la aragaz a trecut la podea, de la podea la chiuvete și veceu și tot așa, până se făcu ora de luat copilul de la școală și alt pet de bere de la magazin.

Ajunse în curtea școlii chiar când suna clopoțelul și se felicită în gând pentru asta. De dimineață e posibil să fi întârziat, dar fusese un caz izolat. O droaie de copii dădură buzna pe ușa școlii, alergând spre locul în care era ea. Își îngustă ochii să focalizeze mai bine, să-și repereze copilul între atâția și zâmbi: iată-l! Îl lua de mână, acesta se trase, îl privi printre aburii de bere ce-i făceau ochii visători să strălucească și-i spuse:

– Hai, că-ți fac paste, am luat tot ce trebuie.

Târî copilul după ea până acasă, neînțelegând deloc protestele acestuia, doar îi promisese că-i face paste și avea să se țină de cuvânt, îl puse să se descalțe la ușă, că făcuse curat, să se spele pe mâini, că nu era chiar o mamă iresponsabilă și să aștepte în liniște masa. Puse apă la fiert într-o oală mare și, când aceasta începu să fiarbă, cineva bătu în ușă. Ignoră faptul, sigur era șeful de scară, care venea cel puțin o dată pe săptămână să-i spună să plătească întreținerea, că rămâne tot blocul fără apă caldă din cauza ei, luă un snop de paste și le scufundă ușor în apa clocotită. Bătăile în ușă deveniră insistente, dar ea nu avea de gând să cedeze. Lăsă pastele să fiarbă timp de opt minute, cum scria pe cutie, apoi le scurse, le puse în farfuria copilului care așteptase în liniște, așa cum îi spusese, puse sos din borcan peste ele și îl privi mândră timp de câteva secunde. Apoi se încălță, își luă din portofel opt lei, cât era un pet de bere, ca să nu fie tentată să cheltuiască mai mult, deschise ușa și înlemni:

– În sfârșit, bat la ușă de-o juma’ de oră! se smiorcăi copilul. Te-am așteptat în curtea școlii până mi-a zis doamna să vin singur acasă, că sigur ai uitat iar să vii după mine.