Pipes

– Cine ești? Unde sunt?

– Liniștește-te, sunt George, îngerul tău.

– Dă-o-n pizda mă-sii, cât am băut?!

– Suficient cât să zaci ca o demoazelă de telenovelă pe un pat de spital, în comă.

Din gâtlejul de înger se ridică un gâjâit ce semăna, cu suficientă imaginație, a râs.

– Hai, nu te panica, cu puțin ajutor o să-ți revii, de-aia sunt aici.

Scoase din buzunarul parpalacului jegos un Carpați fără filtru, îl înfipse între mustața răvășită și buza uscățivă inferioară și și-o aprinse cu un Zippo cât se poate de original.

– Ce naiba faci? Suntem la spital…

– Tu ești la spital. Eu sunt înger.

– De când arată îngerii așa? Ca să nu mai spun de duhoare…

– Dar cum ai vrea să arăt și să miros? Ca Travolta în filmul ăla?

Gâjâi din nou, de data asta înecându-se cu fumul ce umpluse nefiresc de mult rezerva cu două paturi.

– De vreme ce nu exiști, n-aș vrea să arăți nicicum. Fără supărare, dar nu cred în tâmpenii din astea. Cred că e doar o halucinație, e clar că am băut iar ca un idiot. Am și câteva dovezi…

– Cum ar fi?

– Păi, în primul rând, n-am mai văzut Carpați fără filtru din copilărie, de când îi cumpăram bunicului meu de la tutungerie. A crăpat moșu’, a dispărut și Carpațiu’. Nu chiar instantaneu, dar de vreo douășcinci de ani, sigur. În al doilea rând, ești jegos, puți, fumezi, gâjâi. Îngerii, cel puțin ăia din Biblie, sunt niște creaturi curate, pure. În al treilea rând…

– Să spunem că îmi ajung două rânduri. Mă simt jignit.

Un junghi îl spintecă pe Mihai de jos în sus, întrerupându-i hohotul de râs. Îngerul mai trase câteva fumuri și stinse țigara de podea, cu vârful bocancului scâlciat.

– Uite cum facem, ca să te pot ajuta, trebuie să avem o discuție.

– Mă bucur că am ajuns, în sfârșit, în acest moment al vieții mele, gâfâi Mihai.

– Cred! Eu nu pot spune același lucru. M-ai întrerupt din ceva ce făceam.

– De vreme ce ești îngerul meu, n-ar trebui să ai altceva de făcut. Acum înțeleg de ce am ajuns așa… Și ce, mă rog frumos, făceai, dacă nu sunt indiscret?

– Dacă chiar vrei să știi, eram la o băută cu demonul tău.

Mihai se crispă de râs.

– Să mor eu, e cea mai tare halucinație pe care am avut-o vreodată! Îngerul meu era la o băută cu demonul meu, în timp ce eu zăceam lat pe un pat de spital, în comă.

– Să mori tu nu e o opțiune acum. Nu e timpul, mai ai o grămadă de treburi pe aici. Femeia aia a ta s-a rugat pentru tine ca o nebună. Toți sunt impresionați pe sus. Ba chiar și pe jos. S-au trimis atâtea mesaje, că s-au înfundat țevile. Nimeni nu înțelege de ce ține la un prost ca tine, dar ne-am dat seama că n-o să renunțe, așa că mi-am zis să vin să te salvez.

– Tu auzi ce spui? Ce țevi? Ce mesaje? Ce demon?

– Sunteți înduioșători voi, ăștia, care n-aveți habar de nimic. Îți spun pe scurt: fiecare om are un înger și un demon. La început, aveați doar un înger, dar, de când cu Lucifer, ne-am organizat cum am putut, așa că v-ați ales și cu un demon. Unii nu se înțeleg, dar eu și demonul tău suntem oarecum prieteni. Oricum trebuie să colaborăm, de ce am complica lucrurile? Dar asta ține de firea fiecăruia. Noi, din când în când, ne întâlnim la o băută. Nu prea e permis, dar nu e atât de grav dacă suntem prinși. Pe asta de acum ai întrerupt-o tu, cu exagerările tale. Nu poți să fii ca orice bețiv: să bei, să te duci acasă și să dormi. Nu, ar fi prea simplu. Tu trebuie să bei, să faci scandal, să strici viețile tuturor, apoi, când îi e viața mai dragă îngerului tău, să intri în comă. Și mai ai și nevasta aia bună, care nu are de gând să te abandoneze, orice ai face. E clar până aici?

– La fel de clar ca faptul că ceea ce se întâmplă acum nu e real.

– Bine, nu-ți mai spun.

– Ești amuzant. Arăți ca un boschetar bosumflat și pretinzi că ești înger. Care dintre noi e mai praf? Hai, spune-mi ce-i cu țevile?

– Noi comunicăm cu demonii printr-un sistem asemănător unor țevi. Așa le și zicem. E ca rețeaua voastră de telefonie, dacă vrei o comparație, doar că din țevi. Când e supraaglomerată, se înfundă. Așa s-a întâmplat și acum: s-au mai văzut rugi absurde și nerealiste ale oamenilor, dar măcar erau îndreptățite. Ale nevesti-tii, însă, sunt total de neînțeles. Unii chiar au bocit ca niște gospodine în fața televizorului…

– Am prins ideea. Dana e, într-adevăr, un om deosebit, iar eu nu merit nici un scuipat.

– Așa e!

– Și cum ai de gând să mă ajuți?

– Trebuie doar să crezi în mine.

Mihai măsură așa-zisul înger din cap până în picioare. Părul nespălat, cânepiu, îi ieșea de sub o bască diformă, căzându-i pe umeri și pe fața ce părea arsă de vânturi. Ochii sticloși, de o culoare nedefinită, aveau privirea tulbure. Hainele, murdare și jerpelite, acopereau un trup firav, gheboșat. În jurul lui mirosea a alcool și a moarte.

– Nu pot să cred într-un înger alcoolic. Îmi imaginez cum arată demonul.

Îngerul scoase din buzunarul de la piept al parpalacului o poză cu un tânăr frumos, brunet, îmbrăcat în haine scumpe. Mihai luă poza și se uită, atent, la ea. Ochii i se măriră de surprindere: așa-zisul demon era chiar el. Asta însemna că… Tresări și privi spre locul unde stătuse îngerul.

– Ai înțeles, deci, spuse acesta de pe pervazul ferestrei, unde poposise, gata de plecare, cu aripile larg deschise, asemenea lui Travolta în filmul ăla.

Mihai deschise brusc ochii.

– Le-a ținut sub parpalac în tot timpul ăsta, exact ca Travolta în filmul ăla…

Dana îl mângâie ușor pe frunte.

– Ești bine acum… Promite-mi că nu mai faci asta niciodată.