Brains

Cancer la creier. Ironic, având în vedere că prietenii îmi spun Brains. Bre, pe scurt. Până și mama îmi spune Cre (ei nu îi plac englezismele, e profă de română). Am primit diagnosticul exact acum doi ani și, cum l-am primit, mi-am adunat prietenii și ne-am dus să sărbătorim ceea ce mai era din viața mea. Opt luni, adică. Așa a zis doctorul, încruntat a îngrijorare de parcă ar fi fost tata. Eram în ultimul an de masterat, începusem să scriu la o revistă mișto, lumea spunea că am talent, mă rog, cazul clasic de tânăr care promite. Aveam și planuri mari: doctorat, să predau la facultate, să scriu, să fiu cineva, să las ceva în urmă. Când primești un astfel de diagnostic, primul lucru pe care îl faci e să încerci să rămâi în picioare. Impactul e atât de violent, că, de cele mai multe ori, te pune jos. În primele câteva ore – am primit diagnosticul pe la prânz – am stat și m-am uitat în gol. Nu cred că m-am gândit la nimic. Cel puțin, nu conștient. Apoi am început să dau telefoane. După ce i-am adunat pe toți în crâșma noastră, le-am spus. Când spui cuiva că ai o boală incurabilă, te poți aștepta la o gamă variată de reacții: unii oftează, unii lăcrimează ușor, unii încep să plângă isteric, unii amuțesc, unii amețesc, alții vorbesc mult și te asigură că totul o să fie bine, alții te văd, deja, într-un sicriu de cristal, îmbrăcată în mireasă, înconjurată de șapte pitici, așteptând sărutul salvator. Nimeni nu are o reacție adecvată, așa cum nimeni nu are o reacție greșită. Oricum, mie nu-mi păsa, voiam doar să-i am alături, să am cu cine petrece timpul ăsta, să mor pe o masă din crâșma noastră, eventual în timpul unei lansări de carte, pentru că în crâșma noastră au loc tot felul de evenimente culturale. Iar să mori în timp ce o carte se naște e visul oricărui aspirant la un doctorat în literatură. Părinților nu le-am spus, aveam de gând să le spun doar când nu mai puteam ține ascuns. Sau de pe lumea cealaltă. Pregătisem o scrisoare în acest sens. Atunci când am scris-o, a fost singura dată când am plâns. Am ascuns-o în spatele dulapului, lângă jurnal. Rugasem un prieten să-mi facă o dublură a placajului din spate al dulapului, ca să pot ascunde acolo lucruri. Nu că ai mei ar fi fost niște tirani curioși, ci pentru că simțeam nevoia să am secrete. Iar pentru că nu aveam secrete reale, mi le fabricam. Când am pus scrisoarea acolo, mi-am dat seama că am fost naivă: secretele adevărate sunt grele.

În prima fază, am avut cu toții nevoie de un timp de acomodare. Eram șapte: trei băieți și patru fete, cu mine cu tot. Patru din noi ne știam de când lumea, trei s-au aciuat de-a lungul timpului. Ne adunam seara în crâșmă și puneam lucrurile la punct. Când ești cu un picior în groapă, doar asta îți mai rămâne de făcut: să pui lucrurile la punct. Le-am spus exact ce vreau și ce nu vreau să facă și să spună și au părut că au înțeles. Doar au părut, pentru că, de cel puțin trei ori după aceea, am fost nevoită să o opresc pe una dintre prietenele mele să le spună alor mei, de alte câteva ori am asistat neputincioși la atacurile de panică ale altui prieten și încă o dată au fost nevoiți să mă ducă în mare taină, de urgență, la spital, pentru că înghițisem Diazepam cu vodcă. Ei m-au rugat doar să fac tratament, să încerc să mă fac bine, chiar dacă doctorul îmi spusese că șansele de vindecare sunt minime și tratamentul, feroce. Există miracole, au spus ei. Eu nu credeam decât în miracolul de a muri fericită, așa că i-am refuzat.

În faza a doua, mama a aflat. Nu știu cum, nu îmi găsise ascunzătoarea, nu auzise de la nimeni. Doar a știut. M-a pus să-i povestesc și să-i promit că, orice ar fi, n-o să-i spun tatei. Mi-era teamă că o să încerce să mă ducă la tratament, dar n-a făcut-o. A înțeles, pur și simplu, totul. A fost sfâșietor.

Când s-au făcut cele opt luni, am sărbătorit, crezând că sfârșitul e aproape. Nu mai auzisem de nimeni care să moară de cancer fără să-i fie rău decât din cauza mahmurelii, dar, probabil, eram un caz aparte. Fiind convinsă că celulele maligne joacă tontoroiul în creierul meu, nu mi-am făcut alte analize să văd ce se întâmplă cu adevărat. Plus că mi-era teamă de o decepție.

În cea de-a treia fază, am continuat să ne mirăm cu toții că nu mă simt rău și să facem ce făceam: concerte și lansări în crâșmă sau aiurea, școală, alcool, mult alcool. Am terminat masterul și m-am înscris la doctorat. Trecuse, deja, aproape un an de la diagnostic.

Ultima fază a început acum câteva zile, când, văzând că a mai trecut un an peste primul an de când am primit diagnosticul și nu am de gând să mor, mi-am luat inima în dinți și m-am dus să îmi fac un nou set de analize. Medicul, același de acum doi ani, a reacționat ca la vederea unei fantome atunci când am intrat proaspătă, ca un vânt de primăvară, pe ușa cabinetului său. S-a abținut să-mi spună că e imposibil să trăiesc, dar privirea lui urla asta. Mi-a prescris setul de analize și m-a condus, destul de palid, până la ușă, întinzându-mi mâna ca să vadă, pesemne, dacă sunt din carne și oase. Azi, exact în ziua în care se împlinesc doi ani de la primirea diagnosticului de cancer la creier, mi-a spus, cu aceeași încruntare de tată îngrijorat, că totul e curat. Nu m-am putut urni de pe scaunul din cabinetul omului mai bine de o jumătate de oră. Când primești o astfel de veste, primul lucru pe care îl faci e să încerci să rămâi în picioare. Impactul e atât de violent, că, de cele mai multe ori, te pune jos.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
  10. Hanging
  11. Mudboy
  12. Blue
  13. Pipes
  14. Decepticon