Stealth

Avea șaișpe ani când am dat peste ea, era înaltă, oarecum deșirată și purta mereu rochii largi, lungi și negre. Era de înțeles, de-abia muriseră ai ei. Era frumoasă precum toate ielele la un loc. Și tristă. Locuia cu o mătușă care o înfiase. Oricum, m-am urcat în cârca ei și acolo am rămas. Mirosea mereu atât de frumos… La început, obișnuiam să o strâng tare în brațe. Atât de tare, că rămânea fără aer. Avea nevoie să fie ținută în brațe, era atât de singură… Când o vedeam că se sufocă, îi dădeam drumul. Trăgea cu nesaț aer în plămâni și ofta. Ofta adânc, așa cum oftezi când ai ceva în cârcă. Am ținut-o așa vreo doi ani, am strâns-o în brațe, am făcut-o să se privească în oglindă să vadă cât e de moartă, căci așa era, moartă, i-am dat coșmaruri și insomnii noaptea și mici halucinații ziua: eram cele mai bune prietene. Într-o zi – mai avea vreo două săptămâni până să împlinească optișpe ani -, ne-am dus pe niște străzi, la plimbare. Se lăsase întunericul, era un început crud de primăvară, răcoarea mă făcea să tremur deodată cu ea, de parcă am fi fost una, dar ce spun, una și eram!, și cum ne plimbam noi așa, printr-o fereastră de la demisolul unei clădiri, cu lumina aprinsă și fără nicio perdea, am văzut un lucru. Ea a văzut, mie mi s-a părut banal. Pe un pat, un tânăr, având pe el doar niște boxeri, stătea întins, uitându-se la televizor, iar pe marginea patului, complet goală, o fată cu spatele spre noi, cu părul negru curgându-i valuri pe umeri și pe spate, acoperind-o, citea dintr-o carte. Erau atât de perfect împreună în singurătățile lor, încât am simțit-o cum se înmoaie, de parcă această imagine i-ar fi străpuns, ca o săgeată, platoșa. Am dus-o acasă de-abia respirând și i-am turnat, din dulăpiorul mătușii, vodcă într-un pahar. Ăsta a fost începutul. Apoi s-a înconjurat de prieteni, nimeni nu știa cu adevărat cine e, era frumoasă, intrase la Litere, era misterioasă și deșteaptă, băutura îi dezlega mintea și limba și-i alunga tristețea, mi-era teamă că o să se descotorosească și de mine. Dar nu, nu avea cum, eu făceam parte din ea, eram vâscul agățat de copacul cel mai frumos, pe care îl înfrumusețam și mai tare, nu aveam a mă teme, nimeni n-ar mai fi găsit-o interesantă dacă n-aș fi fost eu. Așa, părând un pic nebună, căci uneori mă puteam strecura și prin starea ei de beție, de euforie, de geniu, chiar, era perfectă, era adorată de toți. Într-o zi, m-a văzut. M-a privit în ochi, direct din oglindă. M-am ascuns, nu știam că mă poate vedea. Unul dintre tipii cu care umbla s-a îndrăgostit iremediabil de ea și n-a mai plecat. N-a avut nimic împotrivă că eram și eu acolo, așa că mi-a plăcut de el. N-a încercat s-o salveze de nimic, dimpotrivă. El a fost cel care, până la urmă, ar fi trebuit salvat. Dar lucrurile nu stau întotdeauna cum trebuie. Într-o zi, după aproape cinșpe ani de când eram împreună, a văzut un copil nespus de frumos, care a zbughit-o pe lângă ea și s-a repezit în brațele maică-sii. Aia l-a strâns în brațe și avea pe față o expresie de fericire totală. Atunci și-a dat seama că asta vrea și a început, încet-încet, să se descotorosească de mine. S-a așezat într-un fotoliu, în fața unui bărbat, într-o încăpere în care, pe o măsuță, era un tablou sprijinit de perete, ce înfățișa niște ceasuri ce se scurgeau și atârnau peste tot și a spus:

– Sufăr cumplit de anxietate.

Eu am sărit, speriată, din cârca ei, de parcă m-ar fi arătat cu degetul. M-am simțit mică, absurdă. Am mai stat un timp prin preajmă, dar nimic n-a mai fost la fel.