Wi(n)dow

Garsoniera în care locuiesc de când mi-am părăsit bărbatul e la parterul unei case și e compusă dintr-o chicinetă în care, dacă vrei să faci un ceai, trebuie să dărâmi un perete, o cameră suficient de mare sau nu chiar atât de mică, depinde cum privești lucrurile, și o baie cu o cabină de duș excelentă. Garsoniera are o singură fereastră – în cameră, care dă spre clădirea în formă de copârșeu a unei firme de pompe funebre. Pe lateralul copârșeului, între două vitrine mari, scrie, funebru, Funebra, iar în vitrine sunt expuse spre exemplificare sicrie de diverse mărimi, forme, culori, coroane din flori de plastic și alte mici accesorii mortuare. Acoperișul clădirii imită exemplar capacul copârșeului, iar sub literele funebre e mereu parcat un dric lustruit, gata oricând să transporte un mort. Firma, din câte mi-am dat seama, dispune de două astfel de dricuri: unul are numărul de înmatriculare IAD, iar celălalt, RAI. Probabil că le folosesc în funcție de ceea ce li se transmite din PURGATORIU despre clientul care urmează să fie transportat. Uneori văd mișcare înauntru și mă bucur că au clienți, alteori însuși vânzătorul pare mort, stând nemișcat ore întregi, zile întregi, pe un scaun, în spatele tejghelei, și mă bucur că n-au clienți. Singurul lucru viu pe care îl văd pe fereastră e copacul de la marginea trotuarului, care, vara, maschează cu coroana lui bogată mai bine de jumătate din vitrina din stânga, iar primăvara înflorește roz, făcând moartea să pară o domniță suavă și puțin zurlie. Iarna e doar sinistru, cu crengile goale întinse spre cer ca niște brațe descărnate. Mă uit destul de mult pe fereastră, trebuie să îmi ocup timpul cu ceva, în lipsa…, așa că am văzut, în cele opt-nouă luni de când stau aici, drame și umor negru cam cât pentru un festival de film european. De pildă, odată, murise un copil – o fetiță, aveau un sicriu mic-mititel, iar mama îl luase în brațe așa, cu totul, ca pe o cutie, și pornise cu el spre casă, așa spunea: mă duc acasă, mi-au ambalat-o frumos, acum mă duc acasă. I-au spus că o duc ei acasă, cu mașina, să se urce, că e departe și  greu să o care în brațe, chiar și așa, frumos ambalată. S-a lăsat greu înduplecată, spunea că vor să i-o ia. S-a suit în mașină abia când au lăsat-o să stea cu micul sicriu în poală, pe locul din față. Altă dată, o femeie a ieșit, alergând, cu o urnă în mână – așa am aflat că poți opta și pentru incinerare – și cu mai multe persoane, probabil rude, în costume și rochii negre, în urma ei. Femeia era tânără și avea o rochie lungă, largă și neagră, ca cele pe care le purtam eu pe la șaișpe ani, după ce au murit ai mei, avea părul despletit, lung și frumos, de culoarea mierii, iar când s-a asigurat că nu o prinde nimeni, a scos capacul urnei și, tot alergând, a spulberat în urma ei toată cenușa dinăuntru. Fii liber, striga, măcar acum fii liber! Rudele s-au oprit înmărmurite, neștiind ce să facă. Una din rude, o femeie mai în vârstă, și-a revenit prima din șoc și le-a zis celorlalte: mă duc să aduc o mătură. Altă dată, am surprins o discuție între doi copii, o fată și un băiat. Se așezaseră pe pervazul exterior al vitrinei din dreapta, în timp ce adulții erau înauntru. Aveau în jur de zece-unșpe ani și, din câte am înțeles, le murise bunicul.

– Ai mai văzut, vreodată, un mort? a întrebat fata.

– Nu, i-a răspuns băiatul. Tu?

– Da, am văzut, dar e secret, dacă spui cuiva, o să spun că minți.

– Nu spun.

– Jură!

– Pe bune?

– Da, jură, altfel nu-ți spun nimic.

– Ok, jur…

– Pe ce?

– Pe… Pe nimic, jur și gata.

– Nu, trebuie să juri pe ceva.

– Bine, pe ce vrei să jur?

– Pe telefonul tău. Să-l scapi și să se spargă tot ecranul dacă spui ceva. Oricum, eu o să zic că minți.

– Dar…

– Juri pe telefon sau nu-ți spun.

– Ok, jur…

– Spune!

– Am spus.

– Nu, spune: jur pe telefon că n-o să spun nimănui ceea ce aud acum.

– Chiar trebuie?

– E neapărat necesar.

– Of… Jur pe…

– … telefon…

– … telefon că n-o să spun nimănui nimic…

– …  din ce aud acum.

– Da.

– Spune!

– … din ce aud acum…

– Ok. Dacă spui cuiva, ești mincinos.

– Da, da, zi odată!

– Eram odată acasă, venisem de la școală, ai mei erau la muncă, și am văzut din balcon – știi că balconul nostru de la bucătărie dă în fața blocului vecin – am văzut cum scoteau din bloc un vecin care murise. Era întins în sicriu și l-am văzut de sus, întreg.

– N-avea capac?

– Nu știu, nu i-l puseseră.

– Cum arăta?

– Negru la față, într-un costum bleumarin, cu cămașă, cravată, dichisit, pieptănat, cred că era dat și cu parfum. Mi s-a făcut frig când l-am văzut. Avea unghiile mov. Dacă află maică-mea că am văzut așa ceva, nu știu ce e în stare să facă.

– Păi doar n-ai vrut să-l vezi.

– Păi nu, dar l-am văzut. Nu cred că am voie să văd morți. N-am întrebat pe nimeni, dar nu cred că e voie. Sigur nu e voie.

– Avea unghiile mov?

– Da, așa, ca și cum îi dăduse cineva cu ciocanul peste ele.

– Oare și bunicul are unghiile mov?

– Da, cred că așa au toți. Și pielea neagră, ca și cum ar fi supărați.

– Păi cred că sunt, tu ai fi veselă?

Apoi au ieșit cei mari și s-au urcat în mașini, tăcuți, nu înainte de a-și arunca unul altuia priviri complice.

Cel mai trist lucru pe care l-am văzut, însă, a fost un sicriu pe care patru angajați ai firmei de pompe funebre l-au urcat în mașina cu numărul IAD și l-au dus undeva, cine știe unde, fără ca nimeni altcineva să fie acolo, să meargă în urma dricului, să plângă mortul ăla… Ca și cum l-ar fi dus să îl îngroape fără preot, fără slujbă, în fundul vreunui cimitir…