Eu sunt doar o casă albastră

Eu sunt doar o casă albastră,
pe-un veșnic trotuar însorit,
îmi doarme un câine la poartă,
la gard, un cireș mi-a-nflorit.

Pisici îmi colindă mansarda
și-mi torc visuri mari pe furiș,
iar păsări măiastre-și fac cuiburi
sub streșini sau pe-acoperiș.

Ferestre-mi-ntorc către stradă,
obloane spre cer îmi deschid,
un pictor mi-a pus într-o vară
flori albe și roz pe un zid.

Am poarta deschisă; zăvorul
e tras la o parte de mult,
dar nimeni nu intră s-asculte
povestea din lemnul tăcut.

Dar eu sunt o casă albastră
și oamenii spun: ce frumos!
pesemne că are și-n glastră
același surâs luminos.

Și trec ceas de ceas trecătorii
și spun: ce albastru-nsorit!,
iar eu mi-amintesc vechi istorii
ce-n umbre s-au învăluit,

Dansând pe pereții odăii,
pe scrin, prin perdele de in –
se pierd printre ele strigoii
și-aleargă, năuci, prin vecini.

Așa că-s o casă albastră,
pe-un veșnic trotuar însorit,
îmi doarme un câine la poartă
și-n suflet nu port mai nimic.