Poetry

scurt poem naiv

pe strada ta, frumoaso, au înflorit castanii,
eu nu-mi mai caut urma, nici umbra, și trec anii
și strop cu strop îmi picuri încet-încet din vene,
căci nu ai fost vreodată aici, ca să îmi semeni,
și nu ai fost nicicând a mea, am fost doar haos,
te-ai lepădat de mine, căci să iubești cu patos
o toană e absurd, dar ți-ai țesut poveste
din pânze de păianjen și amintiri funeste
și ai uitat; iar eu am stat, pierdută,
și-am așteptat în teama cea mai mută
să te întorci. dar cum puteai, mireasă,
când viața-ți promitea că o să fii crăiasă,
nu mamă de copil din flori de buruiană?!
și m-ai lăsat cu sufletu-n prigoană.
ai luat cu tine tot, nu te-ai gândit, pesemne,
că timpul nu-mi va șterge curgerea ta prin vene
și că-mi va fi potrivnic de fiecare dată:
cum aș putea să las iubirea să mă-ncapă
când tu, primordiala, m-ai risipit sub pleoapă,
pe tâmplă și pe dată ai construit o trapă,
sub care ai ascuns tot adevăru-odată?!
mi-ai dăruit minciuni și doruri efemere,
cu ochii tăi albaștri de ceruri și de stele,
și m-ai urcat pe piscuri înalte, de pe care,
în loc de adevăruri, văd doar minciuni bizare.
dar ochii tăi albaștri, de cad sau zbor acuma,
nu vor mai știi vreodată, nu-mi vor mai prinde urma,
căci strop cu strop îmi picuri necontenit din vene
și nu ai fost nicicând aici, ca să îmi semeni…

Reclame