Frunze

Frunze

Și-n urma lor au rămas doar frunze uscate; nici urmă de poezie, nici urmă de poveste: s-au autodistrus la contactul cu oamenii, chiar dacă pentru ei erau. Am salvat câteva, le-am închis între copertele a două cărțulii, cum spunea mama, iar eu uitasem că ea spunea așa, la fel cum am uitat aproape tot. Le-am închis nu cu lacăt, nu cu cheie, nu cu zăvor. Nici măcar cu vreun scaun verde, din lemn vopsit, cu spătar zăbrelit, cu vopseaua puțin scorojită, proptit în ușă. Le-am închis așa cum închizi ochii ca să visezi, dacă nu cumva ești din ăla care visează cu ochii deschiși. Iar dacă ești, ferice de tine, păstrează-te și fugi de-aici. Aici nu e de stat cu toate poeziile strălucindu-ți în jurul capului, precum o aură de înger, sau în jurul genunchilor, ca să te țină în picioare când îți vine să cazi, sau în jurul mâinilor, coatelor, umerilor, ba chiar și în jurul gleznelor și al degetelor mici de la picioare. Nu e loc nici de povești, căci n-am putut convinge pe nimeni că sunt magice, iar cu mai puțin de atât, ele nu pot trăi. Sau nu vor, căci, așa cum s-au scris, cu litere mirosind a sevă, așa vor și să trăiască, vii, între pleoape ori coperte, dar mai ales în oameni. Oamenii, însă, le-au găsit cu superioritatea lor de ființe supreme sau nu le-au găsit deloc, așa că s-au stins. Iar dacă vor mai înfrunzi vreodată, va fi numai pentru a lăsa în urma lor alte frunze uscate, pe care iar voi încerca să le salvez, căci eu, dintre toți oamenii, știu cel mai bine cum sunt frunzele.

Reclame