Ficșăn

Șotronul

– Trebuie oprită această gălăgie! Nu poți să ai o clipă de liniște, o clipă, una singură, micuță-micuță de tot, din cauza acestor făpturi… cum spuneai că le zice?…

– Copii, Sire, copii, da, da, da, ar trebui îndepărtați sau crescuți, măriți, să li se îngroașe vocile, să li se potolească joaca, da, da, da, ceva trebuie făcut, poate o poțiune – mov, verde sau chiar oranj, să creadă că e una din băuturile alea pe care le beau cu atâta poftă și care le dau și mai multă energie, infinită energie, iar energia duce la gălăgie, da, da…

– Taci! Asta e! O poțiune! Fă o poțiune! Pune pe cineva să facă o poțiune! Vor fi toți oameni mari, și, deși tot insuportabili vor fi, măcar nu vor mai face atâta zgomot!

În mai puțin de trei zile și optsprezece minute, pe străzi începură să umble cu noaptea în cap și cu poțiuni colorate în buzunare oamenii Sirelui. Băteau din poartă în poartă, iar unde găseau copii, le turnau pe gât, cu sau fără voia părinților, exact douăzeci și unu de mililitri de poțiune sinilie, căci așa ieșise, iar acestora, pe dată, începeau să le pârâie și să le plesnească hainele pe la cusături, să le rămână mici pantofii și să țipe cu voci tot mai groase, de femei care au fumat foarte mult sau de bărbați cărora le-ar prinde bine o gargară, căci așa ceva nu îi putea decât înspăimânta, iar poțiunea reușea doar să facă omul din mic, mare, nu și să regleze cu finețe forme sau sunete. Poțiunea își făcea efectul în patru, cinci sau șase secunde, depinde cât de mare era copilul, iar când procesul era complet, acesta, adică fostul copil, uita cu totul că a fost vreodată copil și se apuca de treburi de om mare: unii cărau apă din fântână, alții săpau prin grădină, unii se așezau în fața televizoarelor și nu se mai mișcau de acolo.

Calculaseră că în maxim opt zile și trei sferturi nu mai trebuia să rămână nici picior de copil, joaca și gălăgia fiind, astfel, eradicate.

După două zile, însă, părinții, speriați, începură să-și ascundă copiii. Cum oamenii Sirelui nu știau prea bine numărul copiilor din Regat, pentru că nu îi interesase niciodată, cu adevărat, acest lucru, credeau atunci când li se spunea că într-o casă nu sunt copii și plecau mai departe.

În cea de-a patra zi, oamenii Sirelui au întrezărit, în timp ce o femeie le spunea prin ușa întredeschisă că nu are copii, mai multe elemente care sugerau contrariul, sub pat: o mânuță grăsună care se mișca neregulat, doi ochișori care priveau curioși înspre ușa întredeschisă, un picior mai lunguieț care nu încăpea sub pat decât dacă era îndoit și încă vreo patru-cinci indicii, astfel că somară femeia să deschidă ușa și să îi lase în casă. Aceasta se opuse, dar oamenii Sirelui, zece la număr, astfel încât, atunci când mergeau pe stradă să poată forma un con, împinseră ușa de perete și scoaseră de sub pat o frumoasă captură de patru copii, unul mai mic decât celălalt.

E de înțeles că, după această întâmplare, numărul oamenilor Sirelui repartizați în acest vașnic proiect fuse dublat, astfel că, din cea de-a cincea zi, se putură vedea pe străzi două conuri umblătoare ce se opreau la fiecare ușă, băteau, intrau, prindeau copiii și le dădeau poțiunea sinilie care îi transforma pe loc în oameni mari.

Când cele opt zile și trei sferturi se împliniră, nici un sunet de copil nu se mai auzi în tot Regatul. Toți oamenii aveau, acum, înălțimi de peste un metru cincizeci, voci groase, număr mare la pantofi și nicio dorință de a se juca sau de a striga. Pe străzi nu mai alerga nimeni, iar ploile ce urmară șterseră și ultimele urme făcute cu cretă colorată, pe asfalt, de cei ce fuseseră, nu cu mult timp în urmă, copii.

O liniște nefirească se lăsă peste Regat, în timp ce Sirele, îmbrăcat în straiele lui croite de cei mai iscusiți croitori, zăcea nestingherit ba pe un divan, ba într-un hamac, ba pe o bancă în parc, ba pe pernele unei mașini de curse ce se plimba cu treizeci de kilometri la oră prin Regat, negândindu-se la nimic, așa cum îi plăcea.

Trecură luni, poate chiar ani, Crăciunuri, poate chiar vacanțe de vară, dar cine, în lipsa copiilor, să le mai dea vreo importanță, până când, pe mijlocul unei străduțe mărginite de case din Regatul Sirelui, apăru, de nicăieri, un șotron. Iar când spunem „de nicăieri”, spunem că Sirele, leneș la minte ca și la trup, nu luase în calcul, atunci când mărise copiii, că unii dintre ei nu se născuseră încă, iar acum, așa cum o să ne arate istoria, era prea târziu să o ia de la capăt, pentru că cineva, nu spunem cine, a mai făcut o poțiune – în doză unică, pe care i-a strecurat-o Sirelui în cafeaua cu lapte în care își înmuia buzele în fiecare dimineață, sorbind din ea până la prânz și care, în loc să-l omoare, așa cum v-ați fi putut închipui, îl transformă pe leneșul Sire în copil – un copil gras și leneș, e adevărat, dar știm cu toții cum sunt copiii.

Reclame