Frunze

Maria!

Orașul adormit frământă sub gene vise despre morți. Morți vii și morți morți. Cu morții morți te mai împaci, îi mai ierți că au murit, că nu-i mai vezi, că nu te mai caută, dar ce faci cu morții vii? Ăia care te bântuie, te trezesc nopțile, strigă la tine Maria!, apoi fug ca și când n-ar fi fost niciodată, iar tu rămâi ca proasta strigându-te singură Maria!, dar în șoaptă, o șoaptă frântă, ruptă, hărtănită, curmată de eu nu te-aș fi căutat niciodată. Poate că totul trebuia să se oprească aici: eu nu te-aș fi căutat niciodată. Apoi deschide ochii brusc orașul și se uită la tine fără să te vadă, căci nu te recunoaște, în definitiv cine ești tu? Maria? Care Maria? Aaaa, da, parcă-mi amintesc, Maria care a avut noroc, a fost luată și crescută bine, nu ca noi ăștilalți, maică-ta a suferit, să știi, a dus o viață grea, mai bine că te-a dat și nu te-a mai căutat niciodată. Eu nu te-aș fi căutat niciodată. Și închide ochii la loc orașul și doarme în continuare, așa cum e firesc să facă oricine în creierii nopții. Dar tu ai fost atât de curioasă să descoperi cine e, de fapt, Maria asta, din ce aluat e ea făcută, că ai răscolit tot rahatul, ai ridicat geana orașului adormit așa cum făceai când erai mică și ridicai geana tatei când dormea, iar el se prefăcea că doarme în continuare și ai văzut acolo, sub pleoapa orașului, că nu ești niciodată ce trebuie, ba ești din flori, ba ai un dumnezeu greșit, nu ești a noastră, noi avem sângele cel mai pur, tu ai sângele spurcat, de-aia nu te-aș fi căutat niciodată. Sângele e o minciună, nu înseamnă nimic, e supraestimat, uite, orașului ăstuia nu-i curge nimic prin vene și totuși trăiește, e viu, visează despre morți. Maria! Eu nu te-aș fi căutat niciodată!

Reclame