Frunze

любовь

Hello, Mrs. Hammer!

– Mă iei și pe mine cu mașina? îl întrebă doamna Ciocan, agitată, pe Honey.

– Da, doamna Ciocan, haideți.

Doamna Ciocan se precipită în urma lui, opulentă, prin pietrișul de pe aleea cimitirului în care participaserăm cu toții la o pomenire. Honey se întoarce, se uită în urmă, pe lângă doamna Ciocan, la noi și spune:

– Haideți!

– Vin, vin, gâfâie doamna Ciocan alergând pe loc.

Îmi ascund un zâmbet și pășesc fără grabă în urma doamnei Ciocan, ținându-l pe T. de mână. Ajunși la mașină, doamna Ciocan se repede la una din ușile din spate, o smulge cu năduf și năvălește înăuntru. Pe cealaltă ușă din spate, T., subțire și timid ca o trestie, ăăăăăă timid și subțire ca o trestie, se urcă și el în mașină. Doamna Ciocan se uită la noi, uimită, pentru că nu ne văzuse și nu auzise de noi până atunci, deși stă toată ziua pe geam și nu-i scapă nimic, dar își revine repede și continuă:

– Uite cât loc ai, ar trebui să mai iei pe cineva.

Apoi scoate un telefon mobil de undeva și începe să strige:

– Gelu, unde ești? La poștă? Stai acolo, la poștă, că venim să te luăm. Îl luăm pe Gelu de la poștă?

– Da, doamna Ciocan, îl luăm.

Domnul Gelu Ciocan, soțul doamnei Ciocan, țopăie de colo-colo pe trotuarul din fața poștei. Doamna Ciocan îi face loc în mașină, dându-se pe locul din mijloc, acoperindu-l aproape în totalitate pe T.

– Al cui e ăsta, al lui frate-tu? întreabă ea ca și când atunci l-a văzut prima dată.

– Nu, doamna Ciocan, e al meu, răspunde Honey.

Domnul Gelu Ciocan se urcă în mașină, înghesuindu-și consoarta, salută politicos, apoi spune:

– Dă-te și tu mai încolo.

– Nu pot, că e un băiețel aici.

Băiețelul ițește trei fire de păr de după doamna Ciocan, încercând să se arate, dar neizbutind, se așează la loc. Domnul Gelu Ciocan înțelege situația și începe să vorbească despre politică. În cele cinci minute cât durează drumul, reușește să acopere toate subiectele fierbinți ale momentului, apoi coboară, urmat de doamna Ciocan, de sub care iese victorios T.

– Oare cum s-au cunoscut ăștia doi? întreb.

– S-au ciocănit, îmi răspunde T., făcându-mi cu ochiul.

IMG_20190823_214205_202.jpg

Ai luat bacul?

– Ne trezim la patru, plecăm devreme, să avem timp.

Zis și făcut. În drum, Mausoleul de la Mărășești. Nu poți să treci așa pe lângă istorie

și nici flămând o zi întreagă nu poți să stai.

Plus că drumurile sunt aproape mereu mai lungi și mai întortocheate decât te aștepți atunci când ai de mers de-a lungul hărții,

din Nord-Est spre Est

sau chiar dintr-o etapă în alta a vieții tale,

iar noi avem de luat barca din Tulcea către Mila 23 la orele șaisprezece bătute fix.

Dar bacul, oh, bacul…

Căci atunci când treci dintr-o parte în alta a hărții,

din Nord-Est spre Est

sau chiar dintr-o etapă în alta a vieții tale

trebuie să iei bacul.

Reușim să-l luăm abia la orele paisprezece trecute de și un sfert, în timp ce navigatorul aproape că urlă la noi că mai avem două ore până în port. DOUĂ ORE PÂNĂ ÎN PORT plus paisprezece trecute de și un sfert egal… Ok, pierdem barca și nu, floarea de tablă de la fântână n-am mâncat-o. Și totuși, șerpuim cu viteză peste dealuri, astfel că la orele cincisprezece trecute fix parcăm în parcarea portului, mândri de noi, cu bacul luat.

Capitolul trei

Te urci în barcă, îți înmoi puțin sufletul în apă, apoi îl lași să zboare dus de vânt în urma ta, precum pescărușii în urma bărcii. Niște lacrimi dau năvală, vor să zboare cu sufletul, le ascunzi în spatele ochelarilor de soare, ultima dată ai fost aici ca să fugi, să uiți, să închizi o ușă și să deschizi alta, deși nu știai că între cele două uși e un hol întunecos, o mlaștină, un carusel bezmetic și ajungi. Te oprești lângă pontonul pe care un câine leneș își trăiește viața lui de câine leneș, cobori din barcă, mângâi iepurii care țopăie pe aleea pavată acum, saluți pisicile de pe gardurile de stuf, rândunelele de pe sârmele de telegraf,

oamenii din grupul din care urmează să faci parte în următoarele zile, deși tu ți-ai propus să-ți lași sufletul să zboare, să-și caute bucata pe care ai pierdut-o pe aici, atunci, când dragostea murise în unele din formele ei esențiale și mergi să vezi ce mai e nou. Te bucuri că toate-s vechi, e atât de bine, uneori, când toate-s vechi!

și sufletul ți se așează cuminte, pe umăr, așteptând.

IMG_20190901_114713_982.jpg

Într-un sat pescăresc înconjurat de ape, cu nisip fin pe ulițe și case joase, alb cu albastru și, uneori, verde, parcă atunci spoite, nu poți decât să iubești. Să pescuiești și să iubești. Să te plimbi pe canalele largi cât o autostradă sau înguste cât o străduță dintr-un orășel de munte, cu zidul înalt al stufului sau sălcii mlădii de o parte și de alta, să schimbi câte o vorbă cu alți pescari, să-ți umpli barca de pește, iar când te întorci acasă, să iubești de unde ai rămas. Să-ți depeni zilele, de la răsărit până la asfințit, în liniștea întreruptă doar de câte un țipăt înaripat și nopțile în liniștea întreruptă doar de somnul lin și satisfăcut de lângă tine. Vara să povestești turiștilor veniți de te miri unde, la ora apusului de soare ce-ți inundă sufletul de fiecare dată, cum ai iubit tu până atunci și cum o să iubești de atunci încolo, iar iarna să pescuiești la copcă în lacurile prin care vara faci peștii să sară și pescărușii să zboare în urma bărcii cu motor. Să-ți scuturi vântul din păr și de pe umeri de câte ori simți că viața vrea să te încovoaie, să-ți plimbi privirile pe întinderile sălbatice pe care le cunoști ca-n palmă, apoi să te gândești ce să iubești azi: caii sălbatici care aleargă la marginea pădurii, izbucnirile albe sau galbene pe inimi mari, plutitoare, ce împânzesc vara apele sau fata din vecini căreia i-ai surprins deunăzi ochii verzi urmărindu-te peste gardul de stuf?

Epilog

Aș fi vrut să te uit acolo, ba chiar am crezut că te-am uitat, dar, odată reîntoarsă, te-am găsit pe străzi. Umbli despletită, frumoasă, te urăsc. Aș vrea să te urăsc. Ultima dată când am fost acolo, între ape, am vrut să fug, să uit. N-am uitat, doar am fugit. La fel și acum. Dar de data asta m-am vărsat în mare fără să-mi fie teamă că mă înec. Iar tu ai rămas mortul meu viu, Ana mea frumoasă, și o să mă bântui asemenea mortului meu mort. O să zburați împreună în urma mea, precum pescărușii în urma bărcii. Iar eu o să vă știu mereu acolo.

Cât despre noi…

69594567_3098560433518480_8909952158548361216_n

– Hei, ți-e dor de doamna Ciocan?

Noi…

IMG_20190831_130728_888.jpg

nu, nu e asta poza cu noi…

🖤

🖤

🖤

🖤

🖤

69392368_3112328012141722_2095986191257042944_n

Noi suntem bine, cu bacul luat, studenți la două facultăți.

Reclame