Frunze

Violeta

Iubitul Violetei a pus poze cu ei doi pe Facebook. Lumea o sună să o felicite. Îi e bine, e fericită, i se citeşte în ochi şi pe zâmbetul larg, care o face frumoasă. Violeta e urâtă şi strâmbă, atât de urâtă şi de strâmbă, încât atunci când o vezi prima dată, îţi spui că e cea mai urâtă femeie pe care ai văzut-o vreodată. Nu şi cea mai strâmbă. Are vocea stridentă, de ţipat din capul uliţei, şi ochi vii, albaştri, care scapără ca două stele pe faţa smeadă, sub părul scurt, adesea lipit de cap, din care câte un moţ rebel i se ridică victorios din partea pe care a dormit. Violeta nu e un om rău, vrea doar să placă, să fie populară şi utilă, iar pentru asta e în stare să înjunghie pe la spate, fără să îşi dea seama că face acest lucru. Are pretenţii de la ea: se vrea citită, informată, cu o cultură generală vastă şi un vocabular pe măsură. Violeta a reuşit în viaţă, e contabilă la oraş, e isteaţă, merge la shopping, iese cu prietenele de câte ori are puţin timp, merge la terapie Bowen în fiecare săptămână şi povesteşte cu lux de amănunte şi termeni medicali tot ce se întâmplă acolo, îşi cumpără toate cărţile siropoase care apar, le citeşte din scoarţă-n scoarţă şi plânge la sfârşitul lor, se uită la emisiuni de analiză politică, financiară şi economică şi le comentează apoi cu cuvinte pe care nu le înţelege şi pe care nu le pronunţă corect. Violeta este empatică, ochii albaştri i se umezesc de câte ori atinge un subiect sensibil şi are lipici la copii. Colegele de serviciu îşi lasă copiii pe mâna ei fără să realizeze că Violeta e contabilă, nu dădacă, iar ea se simte mulţumită, pentru că în felul ăsta se dovedeşte încrederea unui om în alt om. Are foarte multă răbdare şi ştie să prioritizeze, deşi uneori criteriile după care face acest lucru sunt înţelese numai de ea. Violeta rezolvă problemele tuturor, chiar şi atunci când nu ţin de ea, şi fură cuvinte, pe care mai apoi le pângăreşte cu mândrie.

Violeta îşi doreşte trei copii şi o livadă.

Iubitul Violetei a pus poze cu ei doi pe Facebook, ca toată lumea să ştie că o iubeşte. Violeta râde fericită şi frumoasă, fără să-i pese că a fost odată cea mai urâtă femeie din lume. Uneori, cuvintele Violetei ies nude şi curate. Atunci când îi vine să strige că e fericită, dar ajunge doar să spună cu voce ireală şi cu lacrimi în ochii vii: cât de mult înseamnă să ţină cineva la tine…

***

Iubitul Violetei a cerut-o pe Violeta de nevastă, în week-end, fix în ziua în care împlineau două luni de ce-o fi ce fac ei acolo. Nici n-am apucat să-mi pun ca lumea haina în cuier, că a dat năvală peste mine, în birou, să-mi arate inelul. Au făcut-o ca la carte, ca într-un film siropos şi dezlânat. Mă bucur pentru ea, acum poate să facă copii legitimi.

Convenţiile nu înseamnă mai nimic pentru mine. Niciodată n-au însemnat, deşi, recunosc, am vrut să fiu mireasă şi să am copii. Felul în care am fost crescută mi-a spus că aceste lucruri trebuie făcute într-o ordine anume. Nu am prea respectat ordinea, am vrut rochie ca în November Rain şi buchet din trandafiri negri, dar am respectat, în final, convenţiile, astfel că, la un moment dat, eram „în rând cu lumea”. Iar lumea era mulţumită, nu făcusem pe nimeni de ruşine prea mult. Deloc nu se putea: ce iese din lalea, curcubee mănâncă.

Violeta este ocupată din cale-afară, în iulie are nunta. Iubitul ei, de care mai trebuie să stea departe o singură săptămână, o va duce în concediu, apoi va începe munca în acelaşi loc cu ea, astfel că nu vor mai fi despărţiţi niciodată. Iubitul Violetei face cam tot ce vrea Violeta să facă. Aşa este bine, pentru că ea este un om echilibrat şi responsabil. În timp ce flutură din mâna cu inel, dă din cap a înţelepciune şi oftează larg: „vedem ce-o să fie…”

Am fost invitată la nunta mea, eram mireasa. Aş fi lipsit cu dragă inimă, dar Matilda, broscuţa roşie cu acoperiş negru, cu care trebuia să fiu luată şi dusă, a rămas în pană la semafor. Maşina elegantă cu care am fost transportaţi în final nu lăsa loc la interpretări.

Violeta n-a avut încă timp de listă de invitaţi, de flori, de sală. Dar o să fie în concediu săptămâna viitoare şi o să aibă timp. Va fi cu DJ nunta, asta ştie sigur.

Formaţia a cântat tare şi prost toată nunta. Cântăreaţa şi-a schimbat vreo două ţinute şi de vreo trei ori genul muzical. Bunica a întrebat-o pe mama, în mijlocul nunţii, dacă ştie că sunt însărcinată. Ştia, de-aia s-au şi grăbit aşa, altfel… Au subînţeles amândouă ce era de subînţeles. Eu am mai mâncat câteva linguri de curcubeu şi mi-am văzut de treabă.

Cununia religoasă va avea loc şi acolo şi acolo, atâta timp cât iubitul Violetei nu vrea să renunţe la religia lui. Cu copiii vor mai vedea, speră să-l dea pe brazdă până atunci, deşi acum ţine morţiş ca ei să fie botezaţi în religia lui. Dumnezeu îi priveşte din înaltul lui şi se miră. Nu el a inventat religiile. Violeta face anunţuri telefonice şi râde zgomotos.

– Ai fost băgată într-un şablon care nu ţi se potriveşte.

Oare lui Dumnezeu îi place în şablonul lui?

***

Violeta stă posomorâtă sub claia de păr jumătate încă aranjată de la nunta la care a fost sâmbătă, jumătate aranjată de somnul adânc în care a căzut azi-noapte, în jurul orelor 23:43.

Părul Violetei indică, ca de obicei, ziua săptămânii. Azi e miercuri, fiindcă smocurile rebele de pe partea aranjată de somn arată cu îndârjire Vestul, așa cum stă pe scaun, cu spatele la fereastra largă prin care se văd, în depărtare, munții. Dar ei nu îi pasă nici de păr, nici de munți, pe primul purtându-l cu aceeași naturalețe cu care îi ignoră pe cei din urmă. Îi pasă, în schimb, că atât ea, cât și soțul ei sunt balonați și stricați la stomac de vreo săptămână, deși mănâncă sănătos dimineața, înainte să plece la muncă și seara, când ajung acasă. Peste zi, din păcate, doar sandwich-uri. Ea, cel puțin, se simte ca o blasfemie și crede că nici soțul ei nu e departe, pentru că aseară nu a lăsat-o să îl mângâie pe burtă. A anunțat-o, în schimb, solemn, că el nu mai mănâncă chiftele. Cele douăsprezece pe care le-a mâncat când a ajuns mai repede de la serviciu, deși puține, nu i-au căzut bine. Nu-i nimic, i-a spus Violeta împăciuitoare, în timp ce stomacul ei se cerea în același timp hrănit și golit, le dăm la câini, câte una pe zi la fiecare, până le terminăm. Că doar câinii nu-s oameni, să mănânce după pofta inimii. Acestea fiind zise, soțul Violetei s-a retras în „tipografie”, locul unde „tipărește” pălinca cu care anul trecut a luat locul I la un important concurs de țuici, și-a pus într-un pahar fin, luat din vitrină, circa două degete și l-a dat pe gât, simțind cum digestia începe să se producă natural. Apoi, în mare grabă, ca fulgerat de un fulger, a părăsit „tipografia”, amintindu-și.

Violeta făcea pe intelectuala în bucătărie, când el a anunțat-o dramatic: dragă, i-a spus, azi m-am gândit să te las pe tine să faci focul în cameră, că dacă mă trimite cu munca pe undeva, tu pe cine chemi să-ți facă focul? Și i-a ținut o întreagă teoremă, mirat că Violeta nu se grăbește să se apuce de exersat.

După un timp în care omul aproape că și-a pierdut răbdarea și a mai făcut două drumuri la „tipografie”, Violeta a binevoit, în sfârșit, să urce în cameră. Căldura făcută de soțul grijuliu a luat-o plăcut prin surprindere, dar nu s-a grăbit să-i sară fericită în brațe, așa cum a văzut ea prin filme că fac femeile de carieră cărora li se face câte o surpriză, ci a preferat să facă pe semirupista, punând la cale un plan. Apoi, când soțul era pe cale pentru a doua oară pe ziua de ieri să-și piardă răbdarea, Violeta a coborât tăcută. Ei? a iscodit-o el. Eeeeeeeeei, i-a răspuns Violeta cu zâmbetul ei cel mai larg și ochii cei mai sclipitori, am un îngeraș care mă iubește și mi-a făcut focul.

S-au îmbrățișat apoi cu grijă, să nu-și preseze stomacurile și s-au sărutat suav, din vârful buzelor.

Violetei îi priește măritișul, precum zilei de miercuri îi priește o cafea mare, neagră și aburindă. Practic, sunt făcute unele pentru altele, atât ziua de miercuri pentru cafea, cât și Violeta pentru măritiș.

Soțul Violetei a început încet-încet să se obișnuiască cu superioritatea soției sale, deși, de multe ori, și-ar dori ca ea să înțeleagă adevărul absolut că femeia e femeie, iar bărbatul, bărbat. Dar lungul drum pe care l-au parcurs până acum, deși a fost scurt, l-a învățat multe. Își amintește ca ieri cum a fost totul, și totul a fost frumos. La fel își amintește și Violeta primul fior al dragostei lor, prima discuție despre cununia religioasă, prima amenințare cu plecatul înapoi, acasă. Dulci amintiri. Dar acum trebuie să le lase un pic deoparte și să se grăbească: indigestia nu doarme.

***

În urechi îmi picură cuvinte precum cimitir, flori, ceapă, farfurie și îmi revin din visarea în care pluteam la timp să o aud pe Violeta rostind pe tonul ei cel mai intelectual cu putință: ei, ce să-i faci, câte case, atâtea bordele. Say what?!, țip în sinea mea. Contrar obiceiului meu de a ignora cu desăvârșire convorbirile telefonice zgomotoase ale Violetei, ciulesc urechile. Sunt curioasă dacă interlocutoarea i-a trântit telefonul în nas sau asta este demonstrația vie a proverbului: cin’ se-aseamănă se-adună. Nu i-a trântit telefonul în nas. Discuția continuă pe același ton. În fond, cine sunt eu să știu toate proverbele?

***

violeta
și tanti mariana
fac concurs;
sunt mândre de detaliile,
unele dintre ele aproape
intime,
pe care le cunosc
despre un accident rutier petrecut zilele trecute,
în care s-au pierdut
vieți.
violeta
și tanti mariana
vorbesc de parcă și-ar împărtăși una alteia
o rețetă
(atenție, urmează conținut cu caracter inadecvat,
pe care, totuși, nu-l voi reproduce aici)
de prăjitură,
asezonată cu tragicul și imposibilul
situației
incompatibile cu viața
celor rămași.
violeta
și tanti mariana,
însă,
sunt compatibile între ele:
până la urmă, ce ți-e și viața asta,
dacă nu un șir de (in)compatibilități.

***

Este surpinzător faptul că doar atât am scris despre Violeta, deși m-am gândit serios, de-a lungul celor zece ani de conviețuire ca într-un mariaj de dragul copiilor, că merită un roman. Merită, adică și-o cere. Un roman de groază. Dar timpul nu e trecut, poate când mi s-or limpezi apele tulburate de prezența ei în viața mea atâția ani, mă voi apuca să scriu un roman de groază intitulat sugestiv VIOLETA, scris cu litere roșii mustind de sânge pe fond violet. Sau cu litere verzi mustind de ce i-o fi curgând ei prin vene, pe fond violet. Acum, însă, vreau să mă mândresc cu faptul că ne-am despărțit. M-a părăsit. A plecat și m-a lăsat a nimănui, după ce zece ani, zece, ZECE!, am fost a ei. Șefa ei, spune fișa postului fiecăreia dintre noi. Proprietatea ei, crede ea. Intelectuală, într-adevăr, dar, totuși, proprietate. Mi-a furat cuvintele și le-a folosit aiurea, după bunul ei plac, a întrebat pentru mine fără să o roage nimeni și a răspuns pentru mine tot așa, și-a dat cu părerea despre cât de rău arăt nemachiată și cât de bătrână mă făcea să par o frizură pe care am avut-o la un moment dat, ea, cea mai urâtă și strâmbă femeie din lume. Mi-a neascultat rugămințile de a face unele lucruri în anumite moduri, luându-și-o pe coajă și plângându-se că oamenii sunt răi și nedrepți. A răspândit în toată lumea tot ce a reușit să afle despre mine, astfel că am aflat cum sunt eu cu adevărat: fericită, nu nefericită cum mă arăt la serviciu, din flori, nu din rădăcini puternice ca ea și, mai ales, despărțită de soț, trăind în ilegalitate cu alt bărbat, nu măritată și în rândul lumii ca ea. Apoi, răpusă de propriile arme: gura mare și comportamentul abuziv, și-a dat, mândră, demisia, pentru că trebuie, într-adevăr, să se liniștească, altfel nu îi ies cei trei copii mult-visați, ci doar livada din spatele casei.

M-a anunțat că mă părăsește în mare taină, pe Whatsapp, într-o miercuri. Sau joi. Putea, foarte bine, să fi fost vineri, cui îi pasă. Când mi-a spus că mă părăsește, am plâns. Nu de față cu ea, că nu-s cârpă, dar, în intimitatea căminului meu extraconjugal, am lăcrimat. Apoi am plecat în concediu. Când m-am întors, încăperile încă mai păstrau un mic ecou al vocii ei țipate, dar absența ei, în loc să mă întristeze, m-a bucurat. Încă mă mai bucur, deși au trecut zece zile de atunci. Zece zile în care am putut să respir, în care m-am dus acasă fericită, cum sunt eu, nu nefericită, cum nu sunt, zece zile care au șters zece ani în care am fost, în mod abuziv, proprietatea Violetei. Intelectuală, e drept, dar totuși proprietate. Sper să n-o mai văd niciodată!

Reclame