Croitoreasa 2.0

La scurt timp după ce am scris poezia asta, micul atelier de croitorie și reparații și-a tras obloanele, și-a dat jos plăcuța agațată sub streașină și așa a rămas. M-am întristat, era ca o oază în mijlocul deșertului. Sau ca un lucru de demult, care îți era drag și pe care îl credeai pierdut, dar pe care îl găsești într-o zi, pe neașteptate, pe fundul unui sertar. Așa și atelierul ăsta: cum intrai pe străduța îngustă, cu case înșirate cuminți de-a lungul ei, îl găseai, a doua casă pe dreapta, și ți se făcea dor nici tu nu știai de ce.

Ateliere de croitorie mai sunt, dar ăsta avea ceva special, era cochet, avea ferestre care se deschideau larg și lăsau dimineața să intre peste mașina de cusut care moțăia bătrânește, avea plăcuță cu litere caligrafiate de-ți venea pe loc să intri să-ți faci o fustă cloș sau o pereche de pantaloni pană și, mai ales, avea o croitoreasă drăguță, cu ochelari pe nas și metru de croitorie la gât, care azi, când am trecut pe acolo, s-a uitat la mine un pic mirată prin fereastra larg deschisă și mi-a zâmbit, răspunzând astfel zâmbetului care mi se întinsese pe toată fața când am văzut obloanele ridicate și micul atelier de croitorie de reparații scăldat în soarele dimineții.

De-acum, sper să-și reia vechea colaborare și toate destinele să fie pe măsură.