Pustiu

Din soarele dulce curgeau
picuri de miere-nghețată,
toamna lăsase pe crengi
bănuți de aramă roșcată.

Frunze-n glazură de ger
tiveau vag aleea pudrată,
din cer, glasuri albe și lungi
lunecau, șușotind, pe sub poartă.

Foșneau îndelung peste câmp
cearceafuri de ceață voalată
și nu venea nimeni pe drum,
și n-aștepta nimeni la poartă.

Reclame

Dezlegare

Aș fi putut pleca, vezi tu:
o văd pândind la colț de casă
și, uneori, când nu te uiți,
în câte-o adumbrire-albastră.

Și stă de veghe, așteptând,
îmi ține sufletul în gheară,
dar nu mi-l strânge, nu mi-l ia,
căci are-n el o grea povară.

Doar tu o știi și-ncă vreo trei,
eu mă prefac că e-ntr-o doară,
dar mi-e prelung urletu-n gât
și-l țin, îl țin. Și mă doboară.

Căci fără să discern, odat’,
de-a Dumnezeu, în miez de vară,
crezut-am că mă pot juca,
dar eu sunt om. Și omu-i fiară.

Așa că stau acum și vreau
să plec, dar tu îmi ești povară,
căci ochii tăi mereu îi văd
plângând, în gând, la ceas de seară.

Și-aș vrea să-ți cer, dar nu-ndrăznesc,
căci răul e legat cu sfoară,
și-aș vrea să-ți spun, și să mă crezi,
că viața mea a fost amară.

Dar aș minți. Iar tu, acum,
ții moartea-n cui, la colțul casei
și nu mă lași să-mi văd de drum,
fiindcă te temi că-mi cresc din oase

Diavoli roșii. Și ai vrea
să-mi dai iertarea cuvenită,
ca moartea să mă ia curat,
dar eu nu vreau să fii silită,

Așa că stau și-mi pare cum,
în vremea ce trecea grăbită,
când cerul era sus și-aveam
sufletul alb, erai cernită.

Anul

– Să nu mă uiți! mi-a strigat imediat ce am deschis fereastra. La început, nu l-am văzut, apoi am ridicat ochii. Stătea stingher pe muchia unui acoperiș cu țigle verzi ca iarba. Îi e dor de primăvară, am gândit fără să vreau. Era trist și trăgea să moară.

– Ce faci acolo? i-am strigat la rândul meu. Dă-te jos, o să cazi.

Deși vedeam absurdul situației, nu m-am putut abține.

– Ar fi o noutate, zâmbi amar. Parcă și aud știrile: anul acesta se încheie mai devreme, pentru că a căzut de pe acoperiș.

Am zâmbit și eu.

– Totuși, ce faci acolo? Mai ai câteva ore bune.

– Mda… Asta nu-mi folosește la nimic, cum vine Cel Nou, ferchezuit și încrezut de parcă n-au mai fost alții înaintea lui și nici nu vor mai urma alții după el, trebuie să dispar ca și când nici n-am existat. Desigur, vor fi câțiva care își vor aminti vag de mine sau mă vor încurca cu alții, sau, mai rău, mă vor generaliza: aveam vreo patruzeci-cincizeci de ani, când…, iar lucrul ăsta mă bagă în anonimat mai rău ca oricare altul, dar, în principiu, voi fi uitat. Când te-am văzut la geam, am simțit un impuls de necontrolat să te rog să nu mă uiți. Pentru tine am fost bun, poate unul din cei mai buni. Iartă-mă, mai bine tac, sunt patetic.

– Nu te voi uita niciodată, i-am spus. Așa cum nu îi uit nici pe cei răi, nici pe cei importanți, nici pe alții buni, așa ca tine. Pe unii, e drept, îi mai încurc, dar de uitat, nu uit niciunul, că n-ați ieși la socoteală. O să încerc, totuși, să nu vă mai generalizez, văd că lucrul ăsta nu e pe placul vostru. Așadar, te dai jos?

– Ah, nu, am de gând să plec de aici. În sus sau în jos, nu știu, că n-am mai plecat niciodată.

– Dar dacă, totuși, cazi de acolo? Lumea mai are atâta treabă până la sosirea Celui Nou… Gospodinele trebuie să-și termine sarmalele, bărbații mai au de făcut… ce fac bărbații, plus că, nu știu dacă știi, unii se tem atât de tare de Cel Nou, că ar prefera să nu pleci niciodată.

– Asta e o scorneală de-a ta, râse.

– Te asigur că nu e așa. Mai ales când ai avut un an bun, te temi un pic ca următorul să nu fie rău.

– Eu cred, mai degrabă, că voi, oamenii, sunteți niște făpturi nesătule, care vor mereu mai mult și mai mult, nu vă mulțumiți niciodată cu ce aveți.

– Cine generalizează acum? Crezi că mie îmi place să mă bagi în aceeași oală cu vecina de la trei care otrăvește porumbei sau cu vecinul de la parter care, săracul, nu mai vrea nimic pe lumea asta? Plus că noi numim vis această nevoie de mai mult, iar un vis este ceva nobil.

Un vânt puternic s-a stârnit din senin și mi-am dat seama că râde în hohote. Bine că râde, măcar nu mai e trist. Dar veselia lui nu dură mult.

– Oamenii mă văd ca și plecat, zise. Au impresia că nimic nu se mai poate întâmpla acum. Nimic bun, nimic rău. Nimic…

– Da, am înțeles, nimic, pentru că tu, în loc să îți faci datoria, stai în vârful casei și te plângi. Apropo, ce e cu acoperișul ăla verde, ți-e dor de primăvară?

Se uită mirat la acoperiș, de parcă nu știa pe ce stă și oftă:

– Nici nu știi… Noi venim iarna, oamenii ne privesc cu suspiciune la început, chiar dacă își doresc tot felul de lucruri în privința noastră. Dar pentru că e iarnă, întuneric, ei sunt deprimați, noi nu reușim decât spre primăvară să ne vedem rostul. Oricum, culoarea acoperișului ăstuia nu are nicio legătură. M-am gândit, doar, că mai bine plec de undeva de sus, decât de undeva de jos.

– Și ce ai de gând până atunci?

– Nimic, doar stau aici. Când îl văd pe Cel Nou, îi dau cheile și plec. În sus, m-am hotărât. Tu?

– Eu o să mă uit la tine cum pleci. Aveți chei?

– Da, spuse, scoțând un inel mare cu miliarde de chei mici-mititele.

– Pentru ce sunt? am întrebat mirată din cale-afară.

– Pentru voi, fiecare câte una. În fiecare an, dispar câteva, iar altele apar. Dacă Cel Vechi nu mi-ar fi dat cheile astea, iar eu nu le-aș da Celui Nou, voi ați rămâne cu cel care are cheile. Ar fi absurd, niciunul din noi n-a făcut asta vreodată, deși tentații au fost. Uite, chiar eu… Dar am fi drastic pedepsiți.

– De cine?

– De Timp, evident, m-a privit cu neîncredere, de parcă vorbea cu cea mai incultă ființă de pe pământ.

– Timpul e șeful vostru… am înțeles eu dintr-o dată, gândind că e cât se poate de logic acest lucru. Și pedeapsa care ar fi?

– Să fim uitați. Nu că altfel n-am fi. Dar dacă am face asta, am fi uitați de tot, iar voi ați pluti, fără să știți, într-un an uitat.

– Nu m-ar deranja să plutesc într-un an uitat bun, am încercat eu să glumesc.

– Glumești, îmi spuse, încruntat.

Am lăsat ochii în pământ, roșind, ca un copil prins că a spart o vază scumpă.

– Și ai acolo șapte miliarde de chei?

– Șapte miliarde cinci sute treizeci și patru de milioane opt sute cincizeci și cinci de mii două sute patru, mai exact, zise mândru de cunoștințele sale.

– Trei.

– Cinci!

– Am prins ideea, l-am întrerupt.

– Da, nu poți fi niciodată prea exact, mereu muriți și vă nașteți, de-aia v-aș lua cu mine. Altfel, nu-mi rămâne decât să mă plictisesc până la sfârșitul Timpului. Iar el e nesfârșit.

– Și dacă e să cazi de pe casă? am insistat eu.

– Înțelege odată: căzutul de pe casă nu mă afectează cu nimic. Știi doar că nu arăt așa cum mă vezi tu acum!

Eu, atunci, îl vedeam ca pe un bunic gata să moțăie și să cadă de pe casă, fapt care m-a condus la următoarea întrebare:

– Erai tânăr când ai venit?

– Da, eram în fașă, răspunse ironic. Sunt o bucată de timp, cum crezi că arătam?

– Ai dreptate, am spus un pic rușinată. Vrei să stau cu tine până vine timpul să pleci? am încercat s-o dreg.

– Nu aș putea să-ți cer asta. Tu trebuie să faci ce ți-e destinat să faci.

– Păi, poate mi-e destinat să stau cu tine până pleci.

– De fapt, ți-e destinat să faci o omletă, familia ta e pe cale să se trezească.

– O să stai acolo toată ziua?

– Așa mi-am propus.

– Atunci vorbim mai târziu, căci ai dreptate, trebuie să fac o omletă.

Am închis fereastra și m-am apucat de treabă. Din când în când aruncam câte o privire spre vârful acoperișului verde de peste drum. Spre prânz am mai schimbat două vorbe, apoi spre seară. Pe măsură ce se apropia miezul nopții, era tot mai trist. Când mai erau vreo două-trei minute, am deschis fereastra să îi urez drum bun și să îi mulțumesc. Tocmai scosese de pe inel o cheie și, dându-și seama că l-am văzut, a închis-o în pumn.

– Ce faci? l-am întrebat.

– Mă pregătesc, spuse fără să se uite la mine.

– A cui e cheia?

– Care cheie? făcu precum un copil care are impresia că oamenii mari nu înțeleg nimic.

– Aia pe care o ții în pumn.

Desfăcu pumnul în care nu avea nimic. Am râs. M-a privit vinovat, în timp ce în jur începuse numărătoarea inversă.

– De-abia așteptați să plec, spuse. Îmi numărați secundele.

– E un obicei prost, într-adevăr, am fost eu de acord. A cui e cheia?

În jur se făcu întuneric beznă, apoi o lumină puternică m-a așezat într-un raft, împreună cu anul-bunic.

– Ce e asta? am întrebat un pic speriată.

– Aici o să stăm de acum înainte. Cel Nou a venit. Dacă tot e să fiu uitat, măcar să nu fiu singur.

Am simțit că leșin.

– Trimite-mă înapoi, am urlat. Ai înnebunit, ai mei mă vor căuta! Tu ești doar o bucată de timp, ai fost bun, e adevărat, dar ești doar o bucată de timp!

– Pe care ai fi uitat-o, oricum…

– Nu te-aș fi uitat, n-o să te uit niciodată…

– Bunico, bunico, trezește-te, e Anul Nou!

Am tresărit și am deschis ochii. În fața mea, mai mulți oameni stăteau la o masă. Câțiva copii alergau bezmetici în jurul meu.

– Șarlatanule, am șoptit spre acoperișul verde de peste drum, mi-ai furat o grămadă de ani.

– Măcar așa știu că n-o să mă uiți niciodată, îmi șopti înapoi un vânt intrat pe nicăieri.

dumnezeu

dumnezeul meu are cel puțin
două rânduri de haine:
unul în care nu doarme
și unul în care stă treaz,
doi ochi mari
cu care nu vede
departe,
o barbă deasă
și lungă
care îl încurcă
la mers,
un stilou fountain pen
cu care scrie poemele triste
pe care le găsesc
dimineața
sub pernă
și o grijă nemăsurată
la detalii.
dumnezeul meu e bun ca o dimineață de sâmbătă,
pe la ora 5,
când afară e încă întuneric,
iar în casă miroase a somn
și a dragoste,
e puțin impulsiv,
puțin caustic,
puțin visător,
puțin egoist
și foarte,
foarte puțin
ateu.
dumnezeului meu nu îi plac pozele
cu el,
pentru că oamenii nu-i înțeleg
deloc
esența,
îi fac barba prea scurtă sau ochii
prea mici,
îi fac mâini,
picioare
și haine pe care nu le-a purtat
niciodată.
dumnezeul meu mă lasă să beau
rece,
să mănânc mult,
să aștept în ploaie ore în șir,
să mint,
să vând la negru cd-uri cu filme
piratate,
să mă alint,
să îl ignor.
dumnezeului meu îi place sympathy
for the devil
și suferă în secret de tanatofobie,
lasă îngerii de capul lor
și nu se răzbună niciodată,
nu se ceartă și
nu se mânie.
dumnezeul meu,
uneori,
se așează în vârful turlei de lemn de peste drum,
se uită cu ochii lui mari,
cu care nu vede
departe,
și râde.

Întâlnirea

Lipăitul picioarelor goale pe gresia rece îl făcu să tresară. Privi în dreapta, de unde venise sunetul, și o văzu mică și desculță, cu părul lung, căzându-i greu și întunecat pe umeri, cu buzele roșii, ochii mari și negri și obrajii îmbujorați. Simți o duioșie cum nu își amintea să mai fi simțit vreodată în cei optzeci și opt de ani, câți avea. O ridică de subțiori și o puse pe genunchi.

– Ce faci, pezevenghiule?

– Am venit, spuse, deschizând pumnul mic, pe care îl ținuse până atunci strâns. Din el i se prelinse printre degete gălbenușul moale, amestecat cu albuș, al unui ou de canar, pe care îl găsise cu două minute în urmă în colivia de lângă fereastra bucătăriei, îl luase, îl strânsese bine în pumn și fugise să îl arate ca pe un trofeu. Bătrânul tresări din nou.

– Păsările sunt bine, îl informă ea.

– De ce umbli desculță? Nu ți-e rece?

Îl privi mirată și îl întrebă fără să-i răspundă:

– Mergem?

– Mai stai puțin, să-mi trag sufletul.

– Ești obosit?

Bătrânul zâmbi. Era un pic, dar mai mult decât atât, nu voia să-și uite nicio fărâmă de suflet în casa aceea neprimitoare, în care își trăise cea mai mare parte din viață. Nu ar fi vrut să-i bântuie camerele mult prea mari și mult prea înalte sau pereții igrasioși dinspre Nord, să se încurce în așternuturile pe care o femeie pe care o plătea i le schimba o dată la două săptămâni sau în draperiile pretențioase, alese de răposata lui nevastă, pe care o urâse aproape de când o cunoscuse. Nu voia să mai vadă vreodată fotografiile din care zâmbea cu aerul chinuit pe care îl avusese toată viața, bibelourile, statuetele, vazele și toate obiectele îndesate pe mobilele din lemn masiv, semne ale bunăstării în care dădea impresia că trăia. Nu voia să-și mai aducă vreodată aminte de orele lungi în care își dorise moartea, ca pe o salvare, sau de frânturile de clipe în care dorise, vinovat, moartea altora, ca el să poată, în sfârșit, trăi. Nu voia să mai simtă golul pe care îl simțea necontenit de la moartea nevestei sale și incapacitatea lui de a face ceva, orice. Nu voia să mai știe nimic din viața asta. Voia să-și tragă tot sufletul în el, ca într-o urnă, ca să poată pleca liniștit. Cine știe, poate în altă viață va fi altfel.

Oftă adânc, o dădu jos de pe genunchi, se ridică, își netezi hainele, o luă de mână și plecară.

– Nu știam că ești așa de mică…

străzi

există străzi liniștite,
pe care mamele își plimbă,
de mână,
copiii
și străzi întunecate,
cu felinare sparte,
tomberoane
și pisici negre pe acoperișuri
prin care plouă
în găleți
puse în mijlocul casei,
străzi cu vitrine ample
și lumină opulentă,
și străzi la colțul cărora
târfe cu ochii aprinși
de alcool
zvâcnesc agonic
din jartiera roșie
înfășurată strident
pe coapsa albă,
a dragoste putrezită,
străzi pe care se plimbă
pe sub castani,
înlănțuiți,
îndrăgostiții
și străzi cu zgârie-nori
de pe care se aruncă,
cu regularitate,
afaceriști în pragul ruinei,
precum mateloții care întrezăresc
vârful icebergului,
în apele oceanului,
străzi pe care copiii joacă șotron,
și străzi pe care se comit crime cumplite
în numele
vreunei zeități,
există străzi-amintire și străzi-păcat,
străzi-durere și străzi-bucurie,
străzi-lumină și străzi-moarte
și pe toate
există
oameni.

destinație

deși nimic nu mai e la fel,
soarele răsare la fel,
emisiunile la tv sunt aceleași,
îți plac aceleași cărți și
aceleași filme,
te enervează același casier
de la supermarket,
mâinile își găsesc în același fel locul
în buzunare,
gândurile își găsesc în același fel drumul
spre uitare,
doar că acum ai un frate
pe care nu știi cu ce să îl asimilezi,
un văr
cu care nu te-ai jucat în copilărie,
o mătușă
care nu a venit în vizită niciodată,
o mamă
care nu te-a crescut
și un zid
între tine
și toate astea,
pe care ai vrea să îl dărâmi,
să îi iei pe toți de mână și să îi treci pragul
în partea ta
de lume
și nu ai cum să faci asta,
căci ei, în lumea lor,
sunt compleți fără tine.

și totuși
gândurile își găsesc în același fel locul
în buzunare,
mâinile își găsesc în același fel drumul
spre uitare,
îți place același casier
de la supermarket,
te enervează aceleași filme și
aceleași cărți,
emisiunile la tv sunt aceleași,
până și soarele apune
la fel.

Povești

Totul a început într-o dimineață,
în timp ce mă căzneam
să pun la loc
două gânduri ce mă asupriseră
toată noaptea.
Cum nu reușeam
nicicum,
dar trebuia, cumva, să le vin de hac,
le-am pus pe hârtie.
Se pare că le-a plăcut
acolo,
pentru că n-au mai venit înapoi,
iar eu m-am bucurat atât de tare,
că am mai pus
și alte gânduri
pe hârtie.
Din cele rele,
asupritoare,
de care voiam
să scap.
Dar cum niciun gând rău
nu supraviețuiește
fără un gând bun,
iar eu nu voiam ca ele
să dispară
cu totul, ci doar
să mă lase în pace,
am început să pun
la cinci gânduri rele,
unul bun.
Acum,
toate gândurile mele
rele
și câteva din cele
bune
sunt pe hârtie
și se numesc
povești.

oglindă

ai cuvintele albastre, azi,
și un petic de viață ți se desprinde
de pe încheietura mâinii,
acolo unde-ți pulsează anii
în care n-ai știut decât
să ai răbdare.
și ești frumoasă.
și sunt frumoasă! îmi răspunde
privirea hulpavă cu care îți cotrobăi
prin suflet,
căutându-mă:
uite, ai dinții ca ai mei
și gropița din obraz,
părul,
dar mai ales inima
și visul
și dorul
și bucuria,
și ești frumoasă.

și sunt frumoasă…

cum n-am fost nicicând.

Două secunde

În vremurile
în care iubirea era
doar un simbol chimic
ne(re)cunoscut,
tu aveai gust
de gutuie răscoaptă
și inima de titan
ți-era străpunsă de o săgeată
al cărei vârf de foc
eram eu;
de atunci au trecut
două secunde:
una în care tu ai devenit
dragoste
și una în care eu te-am scris,
poem.