curățenie

nu vrei o femeie
să te ajute
la curățenie?
m-a întrebat
tanti mariana
într-o dimineață,
în timp ce mătura
și spăla podeaua
și geamurile,
ștergea praful
de peste tot,
pânzele de păianjeni
de la colțuri
și urmele de apocalipse zilnice
de pe tastatură.
nu,
i-am răspuns,
gândindu-mă că o femeie n-ar ști
să-mi curețe bine
și pe-acolo,
și pe-acolo,
să-mi scoată vălătucii de gânduri încâlcite și nerostite
de sub pat
și teama de eșec,
pe care o îndes,
inconștient,
în fiecare dimineață,
în ghiozdanele copiilor,
de pe dulapurile înalte,
inima deschisă,
pe care o arunc, uneori,
în fața oamenilor
și teama de moarte,
teama de viață
și ultima dorință a tatălui meu,
cuvintele tale, prelinse peste marginile
sinapselor mele
și cuvintele mele
înfipte între rosturile
parchetului;
o femeie n-ar ști
să mă salveze
atunci când m-aș scurge,
odată cu toate lacrimile
stoarse din mop,
direct în canalizare
și nici să mă lustruiască,
ca și când niciodată
n-aș fi fost
altfel.

Reclame

Nonsense

I lost my temper
on a Wednesday morning,
trying to find
why my mindfulness’s blind,
grabbing a smile
of impetuous promise
from the top shelf of aching,
where the bitterness eyes
make a fool of the never
with a handful of nows.
Leave me a moment!
As far as surrender
is written in front of
these angelless skies,
leaking through edges,
the light is upsetting,
so I’ll find my temper
on a meaningless night.

dezechilibru

cel mai frumos
dezechilibru
al meu
a fost toamna
în care mama
a avut
ochi albaștri

Portret

Mergea cu ochii în pământ,
înjurând ca un birjar,
căruia i s-a transformat limba în bici
sau biciul în limbă;
căra în mâna dreaptă o seamă de necazuri,
iar în stânga,
o jumătate de bucurie;
din când în când,
privea spre cer
și în ochi
i se nemăsura
tristețea.

Năluca

Am realizat ce fac doar în momentul în care doamna de la poștă a lipit stickerul cu cod de bare pe plicul meu. Inima mi s-a făcut mică și a rămas așa. Sufletul mi s-a umplut de speranță și de un strop de teamă. În plic e un bilet de tren și o scrisoare scrisă de mână, pe o foaie de hârtie albă, în care explic biletul de tren. Pe plic, adresa unei femei necunoscute, o nălucă ce mă bântuie ceas de ceas, al cărei nume l-am furat, l-am ascuns, iar acum îl port aici și care, în câteva zile, ar putea deveni o femeie în carne și oase, cu ochi, păr, zâmbet, riduri, mâini, inimă și regrete. În egală măsură, însă, poate rămâne o nălucă. O voce, acum mult timp, în receptorul telefonului și, mai ales, un imens și ireparabil regret. Al meu, de data asta. Dar nu am avut de ales.

trecere

deși îmi părea
că viața-i pe cale să fie trăită,
castanii agonizau în plină stradă
și elementul surpriză lipsea
cu desăvârșire.
cu toate astea,
am încercat,
cu o lovitură de teatru,
să omor timpul, pentru că
alerga
pe marginea drumului
și cerșea
ba o secundă de la unul,
ba un minut de la altul,
de parcă nu erau toate
ale lui.
i-am spus să se oprească,
măcar o dată
în viața lui,
să se oprească,
dar mi-a râs în nas
și a început să alerge
mai repede,
strigând:
uite cum trec pe lângă tine,
uite cum trec pe lângă tine!

Niciodată moartea

Niciodată moartea nu fu mai frumoasă,
prinsă-n dans de frunze, galbenă mireasă,
țintuită-n suliți aurii de soare,
strânsă-n ochi de miere, risipită-n zare.

Poalele-i atârnă zdrențuit-albastre
și spre cer întinde brațe lungi, frumoase,
zâmbetu-i, pe buze, stăruie tăcut-
palidă izbândă, verii smuls tribut.

Din adâncuri urcă și din cer coboară,
se adună-n miezuri agonie-amară,
se desprinde, caldă, din amar extaz,
dusă-i viața toată pe al ei talaz.

Niciodată moartea nu fu mai frumoasă,
lepădând veșmântul, galbenă mireasă,
zâmbetu-i, pe buze, a-nghețat, tăcut-
dulce amintire, iernii dat tribut.

Verișorăria

Văr’-miu venea rar și bunică-mea îl iubea mai mult decât pe noi atunci când venea. De bunică-miu nu mai spun: era ca și când însuși prințul moștenitor pătrundea în vastele palate ale regelui soare. Poate și pentru că era singurul băiat. Restul eram fete. Trei. Una a maică-mii- eu, una a fratelui maică-mii cel mijlociu- vară-mea și una a fratelui maică-mii cel mic- sora lui văr’-miu. Eu mergeam cel mai des acolo. Îmi plăcea drumul, chiar dacă era lung, îmi plăcea casa veche cu ziduri groase și pervazuri late ca niște mese, îmi plăcea ceaiul bunică-mii, curtea cu măr și piatra mare și pătrățoasă de sub el- bucată din vechiul zid al orașului, pe care ne urcam și jucam cărți vara, îmi plăcea pădurea nopții și pădurea zilei, baraca și bomboanele lui nea Boian- bătrânul care făcea cruci de mormânt, fasolea din grădina lui tataie, care se cățărase până sus, pe araci, și făcea umbre jucăușe pe pătura pe care o întindeam să mă joc de-a prințesa- unica mea ocazie de-a mă juca de-a prințesa. Îmi plăcea totul acolo. Vară-mea venea din când în când, dar mai ales de Paști și, uneori, în vacanța de vară, iar sora lui văr’-miu venea când venea și văr’-miu, adică rar. Vară-mea era cu doi ani mai mare ca mine, văr’-miu cu un an mai mic, iar sora lui cu mai mulți ani mai mare ca noi toți. Când ne găseam toți acolo, primul lucru pe care îl făceam era să ne delimităm teritoriile, așa că ne împărțeam pervazurile: pe unul îl luau în stăpânire fetele, își trăgeau draperia groasă să nu le vedem și se apucau de împărtășit secrete și de jucat de-a prințesele, iar pe celălalt, eu și văr’-miu. Noi nu aveam secrete de împărtășit, așa că trăgeam cu urechea, spionam și enervam prințesele. Văr’-miu era blond ca un pui de găină și frumos, cu pielea albă ca laptele. La fel era și soră-sa. Semănau cu mama lor. Noi, ceilalți, eram bruneți, inclusiv eu, și tuciurii, mai puțin eu. Pe vremea aia, încă nu știam că nu-s de-a lor, așa că mă purtam ca și cum aș fi fost. Văr’-miu nu mânca niciodată tot din farfurie, ba câteodată nu mânca nimic, dar își împrăștia mâncarea prin toată farfuria și zicea că a terminat. Părea că toată lumea îl crede, pentru că îi luau farfuria din față, iar eu mă miram cât de naivi sunt oamenii mari. Se pare că m-am mirat atât de tare, încât i-am transmis genetic copilului meu mai mic modul acesta de operare a mâncării nemâncate. Din păcate, pe el nu îl crede nimeni, semn că omenirea a evoluat. Vară-mea și sora lui văr’-miu mâncau ca niște prințese ce erau: puțin și nu orice. De pildă, nu mâncau sarmale la ora zece dimineața doar pentru că urmau să plece la drum și nu mâncau niciodată fără să se spele pe mâini. Eu, ca și acum. De obicei, ne întâlneam cu toții când era vreo sărbătoare. De obicei, sărbătoarea era iarna, așa că stăteam în casă. De obicei, bunica punea masa în sufragerie, de unde noi patru o tuleam rapid în camera alăturată, unde jucam, invariabil, baba-oarba. Când am mai crescut, ne-a învățat văr’-miu poker. Camera era mică, iar baba, nu chiar atât de oarbă, astfel că eram nevoiți să ne cățărăm pe glasvandul bunicii, să sărim de acolo pe dormeza (cum îi spunea bunică-mea, deși era canapea) din partea opusă a camerei, să avem grijă să nu aterizăm pe vreun platou cu care trecea spre sau dinspre bucătărie vreuna dintre mătuși sau chiar bunica, însăși, să țipăm și să râdem. Odată chiar am fost nevoiți să spargem lustra. Nimeni nu a recunoscut nimic, însă: așa era când am venit noi. Când am crescut și toți s-au dus pe drumurile lor, de câte ori mergeam acolo și vedeam lustra semănând cu bunica când nu-și punea dinții, îmi aminteam și râdeam în sinea mea. Nu puteam să râd tare, pentru că, v-am spus, oamenii erau naivi pe vremea aia. Uneori, când ne plictiseam de baba-oarba, ne cățăram pe glasvand până în tavan, doar ca să ne speriem rubedeniile care se întorceau de la toaletă. Și am ținut-o așa an, după an, după an, până când am crescut și n-am mai încăput în casa care ne rămăsese mică. Ultima întâlnire a fost la moartea lui tataie. Tataie a murit când eram la liceu. Și eu, și văr’-miu, și vară-mea. Sora lui văr’-miu era la facultate, dacă nu chiar o terminase. Știu asta exact, pentru că, chiulind de la ultima oră, am ajuns acasă mai devreme și am găsit-o pe mama făcând sarmale. Apoi, văr’-miu a venit cu ai lui și au stat la noi, iar seara, când părinții s-au dus la mort, noi ne-am uitat la televizor, la un film, deși nu aveam voie, și am râs, deși nu aveam voie. Nu am recunoscut nimic când au venit cei mari înapoi și ne-au găsit cu televizorul pornit: așa era, nu l-am pornit noi. A doua zi, la înmormântare, văr’-miu mi-a dat încontinuu coate și mi-a șoptit, chicotind: uite ce buze mov are, uite ce unghii mov are.

Apoi ne-am făcut oameni mari.

 

Cuțit

Cuțit
tăios, rece,
spintecând, eviscerând, eliberând
al toamnei ceas bun,
octombrie.

nelumea

femeiuștile
scriu suav,
din vârful buzelor,
versuri și romane
de dragoste,
își fac unghiile și
părul și
cafeaua
în văzul tuturor
și se plâng
că nu primesc
ceea ce li se cuvine:
adulație,
venerație,
prosternație.
ele sunt iubite de bărbați
adevărați
ce-și strigă normalitatea pe toate
drumurile,
abuzând de bunăvoința și
îngăduința și
masa caldă
și primitoare
a femeiuștilor
lor.
aberație!
aș spune eu
din vârful degetelor și
din globul ocular și
din pântece,
dar la o privire mai atentă
descopăr că
lumea lor e
moartă
pe dinăuntru.