Desprimăvărare

Picură sevă în miez găunos,
ia și toporul și-nvârte-l vârtos,
taie sorginte de trunchi viermănos
și veghează.

Cu-albă lumină mângâie cald
mugurul verde din ramul bastard,
suie-l, sălbatic, anină-l de gard
cu o rază.

Picură sevă în miez găunos,
ia-ți și penelul, pictează frumos
trilul de mierlă din cerul ploios
de amiază.

Cu-albă lumină mângâie cald
oase bătrâne de mult uitat bard,
să-i înflorească în sânge vers alb,
și dansează.

Picură alb din toporul vârtos
versul ce verde pe gardul ploios
mierla îl cântă. Din cer până jos,
desprimăvărează!

Brains

Cancer la creier. Ironic, având în vedere că prietenii îmi spun Brains. Bre, pe scurt. Până și mama îmi spune Cre (ei nu îi plac englezismele, e profă de română). Am primit diagnosticul exact acum doi ani și, cum l-am primit, mi-am adunat prietenii și ne-am dus să sărbătorim ceea ce mai era din viața mea. Opt luni, adică. Așa a zis doctorul, încruntat a îngrijorare de parcă ar fi fost tata. Eram în ultimul an de masterat, începusem să scriu la o revistă mișto, lumea spunea că am talent, mă rog, cazul clasic de tânăr care promite. Aveam și planuri mari: doctorat, să predau la facultate, să scriu, să fiu cineva, să las ceva în urmă. Când primești un astfel de diagnostic, primul lucru pe care îl faci e să încerci să rămâi în picioare. Impactul e atât de violent, că, de cele mai multe ori, te pune jos. În primele câteva ore – am primit diagnosticul pe la prânz – am stat și m-am uitat în gol. Nu cred că m-am gândit la nimic. Cel puțin, nu conștient. Apoi am început să dau telefoane. După ce i-am adunat pe toți în crâșma noastră, le-am spus. Când spui cuiva că ai o boală incurabilă, te poți aștepta la o gamă variată de reacții: unii oftează, unii lăcrimează ușor, unii încep să plângă isteric, unii amuțesc, unii amețesc, alții vorbesc mult și te asigură că totul o să fie bine, alții te văd, deja, într-un sicriu de cristal, îmbrăcată în mireasă, înconjurată de șapte pitici, așteptând sărutul salvator. Nimeni nu are o reacție adecvată, așa cum nimeni nu are o reacție greșită. Oricum, mie nu-mi păsa, voiam doar să-i am alături, să am cu cine petrece timpul ăsta, să mor pe o masă din crâșma noastră, eventual în timpul unei lansări de carte, pentru că în crâșma noastră au loc tot felul de evenimente culturale. Iar să mori în timp ce o carte se naște e visul oricărui aspirant la un doctorat în literatură. Părinților nu le-am spus, aveam de gând să le spun doar când nu mai puteam ține ascuns. Sau de pe lumea cealaltă. Pregătisem o scrisoare în acest sens. Atunci când am scris-o, a fost singura dată când am plâns. Am ascuns-o în spatele dulapului, lângă jurnal. Rugasem un prieten să-mi facă o dublură a placajului din spate al dulapului, ca să pot ascunde acolo lucruri. Nu că ai mei ar fi fost niște tirani curioși, ci pentru că simțeam nevoia să am secrete. Iar pentru că nu aveam secrete reale, mi le fabricam. Când am pus scrisoarea acolo, mi-am dat seama că am fost naivă: secretele adevărate sunt grele.

În prima fază, am avut cu toții nevoie de un timp de acomodare. Eram șapte: trei băieți și patru fete, cu mine cu tot. Patru din noi ne știam de când lumea, trei s-au aciuat de-a lungul timpului. Ne adunam seara în crâșmă și puneam lucrurile la punct. Când ești cu un picior în groapă, doar asta îți mai rămâne de făcut: să pui lucrurile la punct. Le-am spus exact ce vreau și ce nu vreau să facă și să spună și au părut că au înțeles. Doar au părut, pentru că, de cel puțin trei ori după aceea, am fost nevoită să o opresc pe una dintre prietenele mele să le spună alor mei, de alte câteva ori am asistat neputincioși la atacurile de panică ale altui prieten și încă o dată au fost nevoiți să mă ducă în mare taină, de urgență, la spital, pentru că înghițisem Diazepam cu vodcă. Ei m-au rugat doar să fac tratament, să încerc să mă fac bine, chiar dacă doctorul îmi spusese că șansele de vindecare sunt minime și tratamentul, feroce. Există miracole, au spus ei. Eu nu credeam decât în miracolul de a muri fericită, așa că i-am refuzat.

În faza a doua, mama a aflat. Nu știu cum, nu îmi găsise ascunzătoarea, nu auzise de la nimeni. Doar a știut. M-a pus să-i povestesc și să-i promit că, orice ar fi, n-o să-i spun tatei. Mi-era teamă că o să încerce să mă ducă la tratament, dar n-a făcut-o. A înțeles, pur și simplu, totul. A fost sfâșietor.

Când s-au făcut cele opt luni, am sărbătorit, crezând că sfârșitul e aproape. Nu mai auzisem de nimeni care să moară de cancer fără să-i fie rău decât din cauza mahmurelii, dar, probabil, eram un caz aparte. Fiind convinsă că celulele maligne joacă tontoroiul în creierul meu, nu mi-am făcut alte analize să văd ce se întâmplă cu adevărat. Plus că mi-era teamă de o decepție.

În cea de-a treia fază, am continuat să ne mirăm cu toții că nu mă simt rău și să facem ce făceam: concerte și lansări în crâșmă sau aiurea, școală, alcool, mult alcool. Am terminat masterul și m-am înscris la doctorat. Trecuse, deja, aproape un an de la diagnostic.

Ultima fază a început acum câteva zile, când, văzând că a mai trecut un an peste primul an de când am primit diagnosticul și nu am de gând să mor, mi-am luat inima în dinți și m-am dus să îmi fac un nou set de analize. Medicul, același de acum doi ani, a reacționat ca la vederea unei fantome atunci când am intrat proaspătă, ca un vânt de primăvară, pe ușa cabinetului său. S-a abținut să-mi spună că e imposibil să trăiesc, dar privirea lui urla asta. Mi-a prescris setul de analize și m-a condus, destul de palid, până la ușă, întinzându-mi mâna ca să vadă, pesemne, dacă sunt din carne și oase. Azi, exact în ziua în care se împlinesc doi ani de la primirea diagnosticului de cancer la creier, mi-a spus, cu aceeași încruntare de tată îngrijorat, că totul e curat. Nu m-am putut urni de pe scaunul din cabinetul omului mai bine de o jumătate de oră. Când primești o astfel de veste, primul lucru pe care îl faci e să încerci să rămâi în picioare. Impactul e atât de violent, că, de cele mai multe ori, te pune jos.

 

Decepticon

Ușa se ridică, strâmbă, din podea până aproape de tavan. Strâmbă trebuie că e, din moment ce, de fiecare dată când mă strecor înăuntru sau afară, se strânge peste mine, îmi prinde câte un deget, mă lovește în frunte. Pe lângă toate astea, Crăciunul bate la ușă. Poate nu la ușa asta, dar e aproape, mai sunt două zile, iar eu nu am apucat să iau niciun cadou copilului meu, vrea un decepticon, oricare, așa cum nu am apucat să fac mai nimic de mai bine de două săptămâni, decât să mă strecor prin ușa dușmănoasă, să-mi golesc stomacul, chiar dacă e gol, de vreme ce orice înghit nu stă în mine mai mult de cinci minute, și să mă strecor înapoi, în patul strâmb și el. Bezna e adâncă, parcă merg mereu prin pădurea ce se întindea, în copilărie, îndărătul casei bunicii, imediat după ce se lasă întunericul și draperiile grele se trag, ca o barieră între cele două lumi, a pădurii și a bunicii, peste ferestre. N-am mai văzut un strop de lumină de ani grei, dar acum bezna a devenit groasă, vâscoasă. Iar eu, pe bezna asta, trebuie să ajung să iau decepticonul și să fac toate lucrurile pe care trebuie să le fac. Să mă ridic, să stau în picioare, să mă îmbrac, să ies pe ușă, să merg printre oameni… Nu văd cum ar fi posibile aceste lucruri, de vreme ce, de îndată ce mă ridic mă ia cu amețeală, iar starea permanentă de rău se întețește. Nici să am grijă de copilul meu cum se cuvine nu pot. Din când în când îl văd cum vine, se așează pe marginea patului, se uită la mine, mă sărută pe obraz și pleacă. Pâlpâire. Ar trebui să fie suficient de puternică să mă lase să văd. Dar nu e. Pentru că întunericul asta vâscos ce m-a cuprins acum, tot din lumină e făcut. Iar eu nu sunt în stare să iau un cadou, darămite să am grijă de două lumini. Eu sunt aia care stinge luminile. Vântul care suflă prea tare. Măcar de-aș fi în stare să iau o hotărâre. Să-mi privesc frica în ochi și s-o întreb dacă o să reușesc. Căci frica știe mereu. Dar nu pot. Mi-e teamă că-mi va răspunde că nu. Mai bine închid ochii și aștept. Să mai treacă o zi, și încă o zi, și încă o zi. Oricum, răul nu va ține la nesfârșit. Poate doar suficient de mult cât să facă alt rău. Dacă aș avea pe cineva care să se ducă după decepticonul ăla, să facă un ceai pentru copilul meu, să-i pună dimineața haine curate și seara să îl trimită să se spele pe dinți, să scoată bradul de plastic de sub pat și să-l împodobească… Dar n-am pe nimeni.

Și iar e dimineață, e Ajunul Crăciunului. Ușa îmi dă un brânci, pun ceainicul pe foc, mă trântesc pe un scaun, sorb din băutura fierbinte, mirosul mă omoară, fug prin căscătura tot strâmbă a altor uși, icnesc gura de ceai pe care am băut-o, mă întorc pe scaun, apelez numărul de pe cartea de vizită pe care mi-am amintit că o am în portofel. Azi, la ora 10, e bine? Iau un taxi în care pute, toate put, mirosul a fost primul care s-a revoltat, ajung la clinică, mi-am luat suficienți bani la mine: prima de Crăciun, întreagă, plus ceva din salariu, mă așez pe un scaun în sala de așteptare și mă forțez să-mi fie bine. În foarte scurt timp, o tânără mă poftește înăuntru și mă întreabă ce problemă am. Nimeni nu vine la doctor, în Ajunul Crăciunului, fără o problemă. Îi spun, încearcă să mă convingă că lucrurile nu sunt chiar atât de negre, dar eu nu pot, nu pot să-o ascult, sunt aici, nu?!, trebuie să rezolv problema și să ajung la magazinul ăla, să-i iau copilului meu jucăria. În clinica noastră nu prea se mai face așa ceva, dar puteți vorbi cu domnul doctor, poate vă ajută el. E sus, la etajul trei. Fug pe scări, ignor răul care se zvârcolește prin mine, amețesc, sunt deshidratată, slăbită, ajung la recepția etajului trei palidă, gâfâind, domnul doctor este într-o operație, trebuie să iasă. Aștept. Doctorița cea tânără urcă după mine, mă întreabă dacă am vorbit cu domnul doctor, iar dacă vorbesc, să îi spun că ea m-a trimis, apoi pleacă. Gravide cu burta la gură roiesc în jurul meu, au venit să nască, precum fecioara preacurată, de Crăciun. Au ochii plini de lumină, sufletele pline de speranță, gențile pline de lucruri frumoase. Aș fi putut și eu, oare…? Un medic mic de statură îmi zâmbește binevoitor prin ușa de sticlă. Îl fixez cu privirea. Mă întreabă dacă eu sunt cea care îl așteaptă. Da, eu sunt. Vreau să scap de tot răul ăsta, nu pot trăi așa, îi arăt ecografia pe care mi-a făcut-o doctorița cea tânără și din care n-am vrut să văd și să aud nimic: șapte săptămâni, iată, inimioara, mai gândiți-vă, e o bucurie. Voiam doar să ies din bezna asta vâscoasă. Acum e bine? Am o gaură, până la ora unu… Da, acum e perfect. Completez o fișă gândindu-mă că nu știe nimeni unde sunt, scriu numărul de telefon al mamei, gândindu-mă că e posibil să mor, s-au mai văzut cazuri, apoi alung toate gândurile astea, eu vreau doar să ajung să iau decepticonul, vreau să fiu o mamă bună, mă schimb într-o cămașă de spital, mă întind, anestezia îmi pătrunde ușor în venă, încă n-am luat nicio hotărâre…

Deschid ochii speriată, o asistentă zâmbește deasupra mea: te-ai trezit! Ești amețită? Nu cred, poate, puțin. Nu poți să pleci mai repede de o oră, uite, stai în salonul ăsta, iar peste o oră va veni cineva să-ți facă externarea. Mă așez pe unul din paturile din salon, răsuflu ușurată: răul a dispărut, tot răul ăla, parcă l-a luat cineva cu mâna. Sunt aproape veselă. Într-o oră o să mă pot duce să iau decepticonul și încă ceva, surpriză, apoi facem bradul, ce rost are să fii mama unui nenăscut. Trimit un mesaj: am rezolvat, am găsit un doctor dispus să vină în Iad cu mine, încep să mă îmbrac încet cu hainele mele, în salon intră o asistentă cu o femeie tristă, trasă la față, căreia îi spune să aștepte, îmi feresc privirea de parcă m-ar putea contamina, iar eu de-abia am scăpat, de-abia am scăpat… Poftiți externarea, mergeți la recepție să plătiți, vă rog, mă ridic fără să privesc femeia tristă, eu sunt aproape veselă acum, nu va dura mult și va fi și ea la fel. Plătesc, noroc că am luat suficienți bani la mine, ies în stradă, inspir cu nesaț aerul rece și pornesc, pe jos, spre magazin.

Pipes

– Cine ești? Unde sunt?

– Liniștește-te, sunt George, îngerul tău.

– Dă-o-n pizda mă-sii, cât am băut?!

– Suficient cât să zaci ca o demoazelă de telenovelă pe un pat de spital, în comă.

Din gâtlejul de înger se ridică un gâjâit ce semăna, cu suficientă imaginație, a râs.

– Hai, nu te panica, cu puțin ajutor o să-ți revii, de-aia sunt aici.

Scoase din buzunarul parpalacului jegos un Carpați fără filtru, îl înfipse între mustața răvășită și buza uscățivă inferioară și și-o aprinse cu un Zippo cât se poate de original.

– Ce naiba faci? Suntem la spital…

– Tu ești la spital. Eu sunt înger.

– De când arată îngerii așa? Ca să nu mai spun de duhoare…

– Dar cum ai vrea să arăt și să miros? Ca Travolta în filmul ăla?

Gâjâi din nou, de data asta înecându-se cu fumul ce umpluse nefiresc de mult rezerva cu două paturi.

– De vreme ce nu exiști, n-aș vrea să arăți nicicum. Fără supărare, dar nu cred în tâmpenii din astea. Cred că e doar o halucinație, e clar că am băut iar ca un idiot. Am și câteva dovezi…

– Cum ar fi?

– Păi, în primul rând, n-am mai văzut Carpați fără filtru din copilărie, de când îi cumpăram bunicului meu de la tutungerie. A crăpat moșu’, a dispărut și Carpațiu’. Nu chiar instantaneu, dar de vreo douășcinci de ani, sigur. În al doilea rând, ești jegos, puți, fumezi, gâjâi. Îngerii, cel puțin ăia din Biblie, sunt niște creaturi curate, pure. În al treilea rând…

– Să spunem că îmi ajung două rânduri. Mă simt jignit.

Un junghi îl spintecă pe Mihai de jos în sus, întrerupându-i hohotul de râs. Îngerul mai trase câteva fumuri și stinse țigara de podea, cu vârful bocancului scâlciat.

– Uite cum facem, ca să te pot ajuta, trebuie să avem o discuție.

– Mă bucur că am ajuns, în sfârșit, în acest moment al vieții mele, gâfâi Mihai.

– Cred! Eu nu pot spune același lucru. M-ai întrerupt din ceva ce făceam.

– De vreme ce ești îngerul meu, n-ar trebui să ai altceva de făcut. Acum înțeleg de ce am ajuns așa… Și ce, mă rog frumos, făceai, dacă nu sunt indiscret?

– Dacă chiar vrei să știi, eram la o băută cu demonul tău.

Mihai se crispă de râs.

– Să mor eu, e cea mai tare halucinație pe care am avut-o vreodată! Îngerul meu era la o băută cu demonul meu, în timp ce eu zăceam lat pe un pat de spital, în comă.

– Să mori tu nu e o opțiune acum. Nu e timpul, mai ai o grămadă de treburi pe aici. Femeia aia a ta s-a rugat pentru tine ca o nebună. Toți sunt impresionați pe sus. Ba chiar și pe jos. S-au trimis atâtea mesaje, că s-au înfundat țevile. Nimeni nu înțelege de ce ține la un prost ca tine, dar ne-am dat seama că n-o să renunțe, așa că mi-am zis să vin să te salvez.

– Tu auzi ce spui? Ce țevi? Ce mesaje? Ce demon?

– Sunteți înduioșători voi, ăștia, care n-aveți habar de nimic. Îți spun pe scurt: fiecare om are un înger și un demon. La început, aveați doar un înger, dar, de când cu Lucifer, ne-am organizat cum am putut, așa că v-ați ales și cu un demon. Unii nu se înțeleg, dar eu și demonul tău suntem oarecum prieteni. Oricum trebuie să colaborăm, de ce am complica lucrurile? Dar asta ține de firea fiecăruia. Noi, din când în când, ne întâlnim la o băută. Nu prea e permis, dar nu e atât de grav dacă suntem prinși. Pe asta de acum ai întrerupt-o tu, cu exagerările tale. Nu poți să fii ca orice bețiv: să bei, să te duci acasă și să dormi. Nu, ar fi prea simplu. Tu trebuie să bei, să faci scandal, să strici viețile tuturor, apoi, când îi e viața mai dragă îngerului tău, să intri în comă. Și mai ai și nevasta aia bună, care nu are de gând să te abandoneze, orice ai face. E clar până aici?

– La fel de clar ca faptul că ceea ce se întâmplă acum nu e real.

– Bine, nu-ți mai spun.

– Ești amuzant. Arăți ca un boschetar bosumflat și pretinzi că ești înger. Care dintre noi e mai praf? Hai, spune-mi ce-i cu țevile?

– Noi comunicăm cu demonii printr-un sistem asemănător unor țevi. Așa le și zicem. E ca rețeaua voastră de telefonie, dacă vrei o comparație, doar că din țevi. Când e supraaglomerată, se înfundă. Așa s-a întâmplat și acum: s-au mai văzut rugi absurde și nerealiste ale oamenilor, dar măcar erau îndreptățite. Ale nevesti-tii, însă, sunt total de neînțeles. Unii chiar au bocit ca niște gospodine în fața televizorului…

– Am prins ideea. Dana e, într-adevăr, un om deosebit, iar eu nu merit nici un scuipat.

– Așa e!

– Și cum ai de gând să mă ajuți?

– Trebuie doar să crezi în mine.

Mihai măsură așa-zisul înger din cap până în picioare. Părul nespălat, cânepiu, îi ieșea de sub o bască diformă, căzându-i pe umeri și pe fața ce părea arsă de vânturi. Ochii sticloși, de o culoare nedefinită, aveau privirea tulbure. Hainele, murdare și jerpelite, acopereau un trup firav, gheboșat. În jurul lui mirosea a alcool și a moarte.

– Nu pot să cred într-un înger alcoolic. Îmi imaginez cum arată demonul.

Îngerul scoase din buzunarul de la piept al parpalacului o poză cu un tânăr frumos, brunet, îmbrăcat în haine scumpe. Mihai luă poza și se uită, atent, la ea. Ochii i se măriră de surprindere: așa-zisul demon era chiar el. Asta însemna că… Tresări și privi spre locul unde stătuse îngerul.

– Ai înțeles, deci, spuse acesta de pe pervazul ferestrei, unde poposise, gata de plecare, cu aripile larg deschise, asemenea lui Travolta în filmul ăla.

Mihai deschise brusc ochii.

– Le-a ținut sub parpalac în tot timpul ăsta, exact ca Travolta în filmul ăla…

Dana îl mângâie ușor pe frunte.

– Ești bine acum… Promite-mi că nu mai faci asta niciodată.

Blue

Toate, în jur, erau albastre: pereții, dulapurile, farfuriile din dulapuri, obloanele ferestrelor, ușile, perdelele, aerul, inima. Și toate se reflectau în miile de cioburi în care se prefăcuse oglinda sub izbitura vazei grele pe care o aruncase, cu toată durerea, în ea. În ea, cea din oglindă. Mii de cioburi albastre, strălucind în lumina prelinsă prin obloanele albastre. Oglinda îi arătase mereu adevărul, iar adevărul nu mai era de îndurat. Așa că o făcu cioburi, cu adevărul ei cu tot. Cu buzele roșii ale maică-sii cu tot, rotunjind pervers numele ei doar ca să-i comande, ca unei servitoare, o cafea, un ceai sau o dulceață, dar nu băga în tine jumătate de borcan, în timp ce pui pe farfuriuțe, și apoi să râdă, cu buzele roșii căscate grotesc peste dinții albi, perfecți, ca hohotele să iasă întregi, zdrobitoare precum o avalanșă de pietre sub care rămânea îngropată zile întregi, sau tăioase precum lama unui bisturiu ce o diseca cu precizie, scoțând-i la vedere măruntaiele, și gândurile, și sufletul, sau negre precum hăul care o înghițea întreagă. Cu imaginea ei cu tot, care i se arăta imediat ce intra în încăperea albastră, ca o confirmare a cuvintelor ce se rostogoleau invariabil în urma hohotelor și a ei, ca niște tinichele legate de osia unei căruțe: nu știu cu cine seamănă așa umflată… Cu cozile ei groase cu tot, împletite în trei, ce-i atârnau peste sânii opulenți ce începuseră să-i crească înaintea tuturor fetelor de vârsta ei și pe care și-i strângea în haine strâmte, să-i ascundă, cu obrajii ei rumeni și plini, cu coapsele ei mari, cu umerii ei rotunzi și albi ca laptele pe care o trimitea maică-sa să îl vândă din casă în casă, cu mâinile ei îndelung frământate, cu genele ei mereu plecate, cu buzele ei în care se ascundeau toate păcatele pământului. Apoi scoase din dulapul în care țineau cafeaua și ceaiul un borcan de dulceață și îl devoră în licărul albastru al tuturor lucrurilor. Abia a doua zi, când duse laptele unei femei, aflase că, dacă vrea să slăbească, trebuia să bea pe stomacul gol, dimineața, un pahar, maxim două, așa că licoarea mărgelată începu să o ia încet-încet în stăpânire. Întâi își văzu mâinile: începură să stea cuminți. Apoi schimbă hainele ce-i strângeau sânii cu altele ce-i lăsau la iveală gâtul frumos arcuit și coborau, rotund, până deasupra cupelor largi, alunecând, chiar, uneori, în zilele fierbinți de vară, de pe câte un umăr, lăsându-l alb și gol. Genele i se ridicară și ele, aruncând umbre dulci-amare peste ochii verzi. Doar buzele ei ascundeau, în continuare, toate păcatele pământului.

Mudboy

Greu nu i-a fost niciodată: mama îl ducea dimineața la școală, deseori după ce suna clopoțelul, dar mai erau și alții care întârziau, așa că nu îl băga nimeni în seamă tocmai pe el, iar la amiază îl aștepta la poartă, printre alți părinți, îl lua de mână și îl ducea acasă. Când a dat căldura, mama a considerat că e destul de mare și se poate descurca singur și nu l-a mai dus dimineața și nici nu l-a mai așteptat la amiază la poartă. Era aproape bărbat, mama avea dreptate, se descurca foarte bine singur. Când i-a spus învățătoarea că mama trebuie să vină la școală să discute cu ea, el a zis bine, apoi a uitat. Îi plăcea la școală. Toți îl admirau, nimeni nu avea povești ca ale lui. De pildă, când Andrei le-a povestit, într-o zi, că tatăl lui i-a adus din Germania ultimul model de PlayStation, el le-a povestit că taică-său i-a adus din America, pentru că știa de la televizor că America e cea mai tare și, oricum, mai departe decât Germania, ultimul model de Xbox. Toți s-au mirat, pentru că niciun părinte, mătușă sau vecin al vreunui copil nu pusese vreodată piciorul în America. Altă dată, când Mirela s-a lăudat cu rochia ei de prințesă pe care a purtat-o la un bal la care a fost împreună cu părinții, el s-a minunat și le-a povestit cum mama lui a primit de la tatăl lui, tot din America, bineînțeles, pentru că toate lucrurile bune vin din America, chiar și tatăl lui, atunci când vine, după ce face mulți bani la compania pe care o are acolo, a primit, așadar, mama lui, o rochie de regină, cu diamante și rubine cusute cu fir de aur, pe care a purtat-o cu grație la cel mai tare bal caritabil, căci tocmai auzise la știri, cu o seară înainte, de un astfel de bal la care se strânseseră o grămadă de bani pentru copiii orfani. Tatăl lui însuși a fost îmbrăcat la acel bal asemenea unui rege, asemenea unui Han Solo, regele tuturor galaxiilor, doar că în costum de rege. Când învățătoarea i-a spus din nou că mama trebuie să vină la școală să discute cu ea, el a spus din nou bine, apoi, din nou, a uitat. Curând a sosit vacanța de vară și a acoperit, ca un văl, totul. Toamna, când vălul s-a ridicat de pe școală și de pe ochii copilului care a început clasa a doua, le-a povestit tuturor cum, pe la începutul verii, a călărit armăsari pur sânge în Arizona, împreună cu tatăl său, care prindea cu lasoul cai sălbatici și cum, chiar înainte să înceapă școala, s-a întors dintr-un safari, din Africa, la care a participat împreună cu familia și o verișoară cam săracă, un pic mai mare ca el, pe care au luat-o ca să o scape de mama ei, o femeie cam bețivă pe care o părăsise bărbatul, tatăl verișoarei, pe care fata nici măcar nu îl cunoștea. Când s-a trezit cu învățătoarea la ușă, n-a mai zis nimic, ci doar s-a dus să o trezească pe maică-sa din somnul vâscos în care căzuse, și-a dat televizorul tare, în camera lui, și s-a uitat la o emisiune despre triburi izolate din diferite zone ale lumii, gândindu-se că masca pe care o purta, asemeni celor din tribul Asaro, și pe care și-o făurise cu atâta migală, i-a fost smulsă. Abia atunci i-a fost greu.

Hanging

– Da’ cu el ce-i, că nu l-am mai văzut de mult?

– Cum, nu știți? S-a spânzurat!

– S-a spânzurat?

– Da, domne. Erau bețivi amândoi, nu era zi să nu bea. Păcat de ei, că erau tineri, frumoși, le mergea bine, aveau bani, se plimbau numa’ prin țări străine… Ei, și ea l-a lăsat, nu știu ce s-a întâmplat, am văzut-o tot supărată, încruntată vreo două luni, poate mai mult, apoi mi-a zis o vecină de-aici, de vizavi, că a plecat. Și el s-a spânzurat.

– Și cine l-a găsit?

– Tac-su! A venit tac-su, că nu-i răspundea la telefon și-a dat peste el acolo, spânzurat. Era negru, umflat. I s-o fi pus rău la inimă, că în drum spre casă a făcut accident și-a murit și el. A intrat într-un copac, i s-o fi oprit inima de supărare… Da’, oricum, el a știut că face asta. Băiatu’, zic. N-a băut nimic cu două zile înainte să se spânzure, ca să nu zică lumea că s-a îmbătat și de-aia s-a spânzurat. Nooo, a fost conștient, domne!

– Da’ l-a-ngropat?

– Da, l-a-ngropat acolo, la țară. Că aranjase tac-su c-o firmă de-asta de pompe funebre să-l ducă până acolo, să nu-l îngroape singur p-aicea. Ei, acolo, au loc la cimitir și tot. Știu sigur, că-s consăteni cu mine.

– Da’ slujbă nu trebuia să-i facă, că ăștia nu merită…

– Da’ nici nu i-a făcut! Nu face preotu’ slujbă la ăștia. Numa’ lu’ tac-su i-a făcut. Pe el l-a-ngropat undeva, în fundul cimitirului.