Blue

Toate, în jur, erau albastre: pereții, dulapurile, farfuriile din dulapuri, obloanele ferestrelor, ușile, perdelele, aerul, inima. Și toate se reflectau în miile de cioburi în care se prefăcuse oglinda sub izbitura vazei grele pe care o aruncase, cu toată durerea, în ea. În ea, cea din oglindă. Mii de cioburi albastre, strălucind în lumina prelinsă prin obloanele albastre. Oglinda îi arătase mereu adevărul, iar adevărul nu mai era de îndurat. Așa că o făcu cioburi, cu adevărul ei cu tot. Cu buzele roșii ale maică-sii cu tot, rotunjind pervers numele ei doar ca să-i comande, ca unei servitoare, o cafea, un ceai sau o dulceață, dar nu băga în tine jumătate de borcan, în timp ce pui pe farfuriuțe, și apoi să râdă, cu buzele roșii căscate grotesc peste dinții albi, perfecți, ca hohotele să iasă întregi, zdrobitoare precum o avalanșă de pietre sub care rămânea îngropată zile întregi, sau tăioase precum lama unui bisturiu ce o diseca cu precizie, scoțând-i la vedere măruntaiele, și gândurile, și sufletul, sau negre precum hăul care o înghițea întreagă. Cu imaginea ei cu tot, care i se arăta imediat ce intra în încăperea albastră, ca o confirmare a cuvintelor ce se rostogoleau invariabil în urma hohotelor și a ei, ca niște tinichele legate de osia unei căruțe: nu știu cu cine seamănă așa umflată… Cu cozile ei groase cu tot, împletite în trei, ce-i atârnau peste sânii opulenți ce începuseră să-i crească înaintea tuturor fetelor de vârsta ei și pe care și-i strângea în haine strâmte, să-i ascundă, cu obrajii ei rumeni și plini, cu coapsele ei mari, cu umerii ei rotunzi și albi ca laptele pe care o trimitea maică-sa să îl vândă din casă în casă, cu mâinile ei îndelung frământate, cu genele ei mereu plecate, cu buzele ei în care se ascundeau toate păcatele pământului. Apoi scoase din dulapul în care țineau cafeaua și ceaiul un borcan de dulceață și îl devoră în licărul albastru al tuturor lucrurilor. Abia a doua zi, când duse laptele unei femei, aflase că, dacă vrea să slăbească, trebuia să bea pe stomacul gol, dimineața, un pahar, maxim două, așa că licoarea mărgelată începu să o ia încet-încet în stăpânire. Întâi își văzu mâinile: începură să stea cuminți. Apoi schimbă hainele ce-i strângeau sânii cu altele ce-i lăsau la iveală gâtul frumos arcuit și coborau, rotund, până deasupra cupelor largi, alunecând, chiar, uneori, în zilele fierbinți de vară, de pe câte un umăr, lăsându-l alb și gol. Genele i se ridicară și ele, aruncând umbre dulci-amare peste ochii verzi. Doar buzele ei ascundeau, în continuare, toate păcatele pământului.

Mudboy

Greu nu i-a fost niciodată: mama îl ducea dimineața la școală, deseori după ce suna clopoțelul, dar mai erau și alții care întârziau, așa că nu îl băga nimeni în seamă tocmai pe el, iar la amiază îl aștepta la poartă, printre alți părinți, îl lua de mână și îl ducea acasă. Când a dat căldura, mama a considerat că e destul de mare și se poate descurca singur și nu l-a mai dus dimineața și nici nu l-a mai așteptat la amiază la poartă. Era aproape bărbat, mama avea dreptate, se descurca foarte bine singur. Când i-a spus învățătoarea că mama trebuie să vină la școală să discute cu ea, el a zis bine, apoi a uitat. Îi plăcea la școală. Toți îl admirau, nimeni nu avea povești ca ale lui. De pildă, când Andrei le-a povestit, într-o zi, că tatăl lui i-a adus din Germania ultimul model de PlayStation, el le-a povestit că taică-său i-a adus din America, pentru că știa de la televizor că America e cea mai tare și, oricum, mai departe decât Germania, ultimul model de Xbox. Toți s-au mirat, pentru că niciun părinte, mătușă sau vecin al vreunui copil nu pusese vreodată piciorul în America. Altă dată, când Mirela s-a lăudat cu rochia ei de prințesă pe care a purtat-o la un bal la care a fost împreună cu părinții, el s-a minunat și le-a povestit cum mama lui a primit de la tatăl lui, tot din America, bineînțeles, pentru că toate lucrurile bune vin din America, chiar și tatăl lui, atunci când vine, după ce face mulți bani la compania pe care o are acolo, a primit, așadar, mama lui, o rochie de regină, cu diamante și rubine cusute cu fir de aur, pe care a purtat-o cu grație la cel mai tare bal caritabil, căci tocmai auzise la știri, cu o seară înainte, de un astfel de bal la care se strânseseră o grămadă de bani pentru copiii orfani. Tatăl lui însuși a fost îmbrăcat la acel bal asemenea unui rege, asemenea unui Han Solo, regele tuturor galaxiilor, doar că în costum de rege. Când învățătoarea i-a spus din nou că mama trebuie să vină la școală să discute cu ea, el a spus din nou bine, apoi, din nou, a uitat. Curând a sosit vacanța de vară și a acoperit, ca un văl, totul. Toamna, când vălul s-a ridicat de pe școală și de pe ochii copilului care a început clasa a doua, le-a povestit tuturor cum, pe la începutul verii, a călărit armăsari pur sânge în Arizona, împreună cu tatăl său, care prindea cu lasoul cai sălbatici și cum, chiar înainte să înceapă școala, s-a întors dintr-un safari, din Africa, la care a participat împreună cu familia și o verișoară cam săracă, un pic mai mare ca el, pe care au luat-o ca să o scape de mama ei, o femeie cam bețivă pe care o părăsise bărbatul, tatăl verișoarei, pe care fata nici măcar nu îl cunoștea. Când s-a trezit cu învățătoarea la ușă, n-a mai zis nimic, ci doar s-a dus să o trezească pe maică-sa din somnul vâscos în care căzuse, și-a dat televizorul tare, în camera lui, și s-a uitat la o emisiune despre triburi izolate din diferite zone ale lumii, gândindu-se că masca pe care o purta, asemeni celor din tribul Asaro, și pe care și-o făurise cu atâta migală, i-a fost smulsă. Abia atunci i-a fost greu.

Hanging

– Da’ cu el ce-i, că nu l-am mai văzut de mult?

– Cum, nu știți? S-a spânzurat!

– S-a spânzurat?

– Da, domne. Erau bețivi amândoi, nu era zi să nu bea. Păcat de ei, că erau tineri, frumoși, le mergea bine, aveau bani, se plimbau numa’ prin țări străine… Ei, și ea l-a lăsat, nu știu ce s-a întâmplat, am văzut-o tot supărată, încruntată vreo două luni, poate mai mult, apoi mi-a zis o vecină de-aici, de vizavi, că a plecat. Și el s-a spânzurat.

– Și cine l-a găsit?

– Tac-su! A venit tac-su, că nu-i răspundea la telefon și-a dat peste el acolo, spânzurat. Era negru, umflat. I s-o fi pus rău la inimă, că în drum spre casă a făcut accident și-a murit și el. A intrat într-un copac, i s-o fi oprit inima de supărare… Da’, oricum, el a știut că face asta. Băiatu’, zic. N-a băut nimic cu două zile înainte să se spânzure, ca să nu zică lumea că s-a îmbătat și de-aia s-a spânzurat. Nooo, a fost conștient, domne!

– Da’ l-a-ngropat?

– Da, l-a-ngropat acolo, la țară. Că aranjase tac-su c-o firmă de-asta de pompe funebre să-l ducă până acolo, să nu-l îngroape singur p-aicea. Ei, acolo, au loc la cimitir și tot. Știu sigur, că-s consăteni cu mine.

– Da’ slujbă nu trebuia să-i facă, că ăștia nu merită…

– Da’ nici nu i-a făcut! Nu face preotu’ slujbă la ăștia. Numa’ lu’ tac-su i-a făcut. Pe el l-a-ngropat undeva, în fundul cimitirului.

Light

Mamă,

Îți scriu de aici, iartă-mă. Ți-aș fi scris mai repede, dar n-am știut cum. Sau ce. Voi nu știați cine am devenit, credeați că sunt copilul bun pe care l-ați plămădit și l-ați dospit cum ați știut mai bine, apoi l-ați lăsat să zboare. Nu știați că zborul a fost scurt. Aripa mi s-a frânt și m-am prăbușit din înaltul cerului în adâncul cel mai negru. Și acolo am rămas. N-am încercat niciodată să ies la suprafață, nici tăria să mă târăsc n-am avut-o. Apoi, într-o zi, ca și când cineva a săpat și a dat de mine acolo, în adânc, m-a luat de păr ca pe înecați și m-a scos afară, am văzut lumina. Limpede. Și era urâtă, mamă, era violentă, după atâta beznă, era crudă, rece și tristă. Atât de tristă… Am vrut să mă bag la loc, în adâncul meu, să fiu o cârtiță moartă pentru tot restul vieții, dar nici măcar asta n-am mai putut. Îmi pare rău, mamă, că te-am dezamăgit. Îmi pare rău că ți-am rupt inima. Îmi pare rău că tata e aici cu mine, meritam să fiu singur, așa cum singur am fost mereu. Ea a fost doar o himeră, mamă, nimic mai mult. Frumoasa mea himeră… M-a devorat încet, cu toate gurile ei, pe care eu nici nu le-am bănuit. Nici nu aveam cum, era atât de întuneric acolo… Și când n-a mai rămas nimic din mine, a plecat. A zis că vrea să trăiască, mamă, să trăiască… Așa că mie… Mie mi-a rămas doar să mor.

Lulaby

– N-am văzut niciodată un prost mai mare! Iar s-a îmbătat ca un nemernic, nu știu pe unde a umblat toată noaptea. Am fost pe la Nicu, acolo n-a băut nimic, m-am și mirat. În drum spre casă a zis că se duce să ia pâine și dus a fost.

– De ce nu-l părăsești?

– Că nu pot. Nu pot să-l las singur, ar crăpa.

– Dar ți-a scăpat copilul pe geam!

– Știu, sunt la fel de nenorocită ca el. Dar mi-a promis că se îndreaptă.

– … a cinci sutea oară…

– Trebuie să îl cred, altfel…

– … altfel ce? Ți-ar fi mai ușor?

– Nu mi-ar fi, oricât ai spune. Am un copil de crescut, el câștigă destul de bine. Eu, de când am plecat din fabrică, n-am mai muncit o zi. Nu m-aș descurca singură. Și dacă m-aș angaja, cât aș putea să câștig? El e inginer, câștigă bine, că-l duce capul.

– Te-ai descurca, sunt atâtea care se descurcă. Gândește-te în ce situații te-a pus. Gândește-te că ăla cu motocicleta de-abia așteaptă să i-o mai fure o dată. Crezi că mai scapi cu o promisiune? Ăla-i la fel de tâmpit ca Dan, poate mai tâmpit.

– Și dacă nu m-aș descurca și mi-ar lua și copilul ăsta? Aș muri. Oricum îmi vine să urlu că am lăsat să-mi fie luată fata. N-aș mai putea îndura…

– Hai, nu plânge acuma. Faci cum crezi, dar cu Dan n-o să fii niciodată fericită.

– De parcă e cineva cu adevărat fericit… Mă uit și la cumnată-mea: Nicu nu bea, dar ea tot nefericită e. Îți spun eu, nimeni nu e fericit.

– Ești și filozoafă acum!

– Azi noapte am visat fata…

– Povestește-mi!

– A fost ciudat, ca un film fantastic, cu o imagine difuză, de-abia vedeam. Se făcea că mă uitam pe geam și am început, din senin, să spun versurile astea: Somnorilă, pui de somn,/ Te-am visat, năstrușnic domn,/ Dădeai geană peste geană… Nu mai știu mai departe, sunt dintr-o carte pe care i-o citeam fetei ca să dormă, înainte să… Și în timp ce mă uitam pe geam și spuneam vorbele astea, mi-am ridicat privirea spre cer, unde un nor ireal de alb s-a așezat parcă înadins mult mai jos decât ceilalți. Și cum mă miram eu de norul ăsta alb, de undeva, de departe, s-a auzit o voce ce semăna cu vocea ei, cu vocea pe care nu am auzit-o niciodată a fetei mele. Am tresărit și m-am uitat mai bine: era pe nor și îmi zâmbea. Se vedea ca prin ceață. Arăta ca un spiriduș mic, cu căciulă înaltă, cu clopoței, și un săculeț frumos cusut din care arunca pulbere de aur și pulbere de vise. Exact așa am visat, că arunca din sac pulbere de aur și pulbere de vise. Apoi norul a pornit ca o scară rulantă și s-a dus cu fata sus, lângă ceilalți nori. M-am trezit plângând și am văzut că perdeaua era dată la o parte. M-am ridicat, m-am uitat pe cer, mă gândeam că poate e încă acolo, poate o văd… După un timp, am tras perdeaua și m-am dus la ăla micu’. Așa am descoperit că Dan nu era acasă. Era vreo trei ceasul. Apoi am plâns până pe la cinci, când am auzit cheia în ușă, trosnituri, bufnituri. Am așteptat să se facă liniște, n-a durat mult. L-am găsit dormind în hol, sprijinit de ușă. Pâine n-a luat. Am jurat în sinea mea că dacă mai bea, îl omor. Mi-a promis că își caută un grup de alcoolici anonimi și se duce. Azi n-a băut, încă, deloc, mă duc să văd ce face și să-i spun și lui ce-am hotărât.

Thirst

A închis ușa în urma ei și și-a dat basmaua neagră jos de pe cap, lăsând-o să cadă. Basmaua a fâlfâit, catifelată și franjurată, ca aripa unui corb și s-a așezat, cuminte, pe marginea unui scaun. Apoi s-a așezat și ea, sură, pe același scaun. Sură și oarbă, cu mâinile albe și reci pe masa goală. Din ziua aia, de când a lăsat în urmă crucile de lemn înfipte în pământul reavăn și s-a întors acasă, n-a mai văzut nimic. Ce-ar mai fi fost de văzut? Nu mai era nimeni. Nici bărbat, nici copil. Nici măcar ea. Auzea când și când strigăte în curte, la poartă.

– Mitruțăăăăă…

Dar le lăsa acolo. Nu avea putere să se ducă să le aducă în casă. Era sură, oarbă și moale precum fâlfâirea aripii unui corb. Într-un rând, a intrat cineva în casă, a strâns-o în brațe și a plecat. Sau poate n-a plecat, poate e încă acolo, poate că toți sunt acolo, poate doar ea a plecat. Nu știa. Nu mai știa nimic. Își lăsase tot în sicriele alea două și se întorsese acasă. Îi spusese preotul:

– Mitro, du-te acasă, fată, că aici nu mai ai ce face.

Iar ea s-a dus, s-a așezat pe scaun și a stat așa, împietrită, mută, oarbă și sură, nici ea nu știe cât. Lumini și umbre s-au perindat pe pereți, uneori șușotind haotic, alteori dispărând în beznă. Clopotul bisericii din capul satului întreba în răstimpuri, obsesiv și monoton, cu dangătul lui de clopot, cu limba lui de clopot: un-de-sun-teți? un-de-sun-teți? un-de-sun-teți? Dar ea nu auzea niciodată. Într-un rând, geamul prin care se uita în gol a început, dintr-o dată, să plângă. Și-a plâns, și-a plâns. Ea l-a privit fără să-l vadă vreo două zile, poate chiar trei, apoi a simțit că-i e sete. O sete cumplită. Când geamul s-a oprit din plâns, s-a dus și ea să scoată niște apă din fântână. Gura beciului săpat de bărbatul ei în curte, chiar în dreapta casei, ca să-și țină acolo dulcețurile, și tulburelul, și vinul în butoaiele pântecoase, de stejar, se căsca largă, știrbă și întunecată. Cineva dăduse obloanele grele la o parte și le lăsase așa. A coborât treptele încet, tot oarbă. Întunericul, la fel de orb ca și ea, a înghițit-o lin și a ținut-o acolo, în burta pământului, zile întregi. Apoi, într-un amurg ce spoia verde ca absintul cerul de deasupra casei, a scuipat-o afară. Îi ajunsese. Nu mai putuse răbda nici el atâtea lacrimi. Și atâta sete.

AA Meeting

– Să ne așezăm, vă rog, și să încercăm să ne arătăm unii altora puțin respect sau măcar să nu ne mai privim cu ură. Doamne, n-am avut niciodată un grup atât de…

– Variat?

– Voiam să spun dezaxat, dar da, mergem pe variat, Eva.

– Mă bucur că ești de acord cu mine.

– Sigur că sunt, de aceea tu o să fii prima, azi.

– …și vrei să nu te mai privesc cu ură, hm?

– Privește-mă cum vrei. Te ascultăm.

– Ok. Așa cum am mai spus de cinșpe ori până acum…

– Fără să și conștientizezi, însă…

– … sunt Eva și sunt alcoolică…

– Salut, Eva…

– … deși eu nu mă consider așa. Sunt aici pentru că m-au trimis cei de la Protecția Copilului, după ce am luat alt copil decât al meu de la școală. Nu e cazul să te amuzi atât de tare și a treizecea oară, Dane, tu ești ăla care și-a scăpat copilul pe geam și nici măcar nu și-a dat seama.

– Touché, darling, dar eu măcar știu cum arată copilul meu.

– Mă îndoiesc. Mă rog…, pe scurt, m-am dus după copil la școală, era aglomerație, agitație, eu mă grăbeam că-i promisesem ceva și voiam să mă țin de cuvânt, l-am văzut brunet, cu geacă bleu, l-am luat de mână și l-am dus acasă.

– … nici n-am observat că era fată, iar al meu e băiat

– Dan!

– Iartă-mă, Dana, e cea mai amuzantă poveste pe care am auzit-o. Nu mă mai satur s-o ascult.

– A venit cu mine, putea să nu vină, nu-i așa?!

– A venit că ai târât-o după tine.

– Dan! Continuă, Eva.

– Asta e tot. Jucăm leapșa, urmează Dan.

– Ești o scorpie! Ar fi trebuit să te acuze mama fetei ăleia de răpire sau ceva, să fii direct la pârnaie acum. Poate te putem ajuta noi.

– Dan, te ascultăm.

– Mda… Sunt Dan și sunt alcoolic. De ce trebuie să spunem chestia asta stupidă de fiecare dată, de parcă am fi cretini? Cred că până acum am reținut fiecare cine cum se numește și ce a făcut.

– Știi care e scopul, Dan. Să ajungeți și voi, fiecare în parte, să conștientizați cine sunteți și ce ați făcut. Și treaba o să se lungească exact cât vreți voi.

– Eu, spre deosebire de alții, știu cine sunt și știu și ce am făcut.

– Spune-ne și nouă.

– Bine, capete seci, oricum n-am unde să plec de aici. Așadar, sunt Dan…

– Salut, Dan…

– Mai cu viață, măi, că nu-i mai vine omului să vorbească cu voi așa, ca niște mâțe leșinate.

– Salut, Dan!…

– Sunteți groaznici! Deci eu, Dan, mi-am scăpat copilul pe geam și m-am îmbătat în repetate rânduri aducând-o pe nevastă-mea în halul în care într-o noapte a băgat cuțitu-n mine.

– Îți pare rău?

– Nooo, îmi pare bine! Altfel, n-aș fi fost la un pas de a crăpa și, mai ales, nu aș fi aici cu voi. Și știți că îmi place la nebunie să fiu aici cu voi.

– Sarcasmul nu își are locul. Fii sincer.

– Dar sunt, draga mea. Și aștept ziua în care o să ne spui și tu povestea ta.

– Eu nu sunt alcoolică, n-am băut niciodată.

– Bineînțeles, dar o poveste tot ai.

– Continuă, te rog.

– Păi, ce-ar mai fi de spus? Normal că îmi pare rău că s-au întâmplat lucrurile astea, dar dacă n-aș fi băut, probabil ar fi fost și mai rău.

– Cum așa?

– Băutura mă făcea blând și iubitor.

– Și tu nu ești așa…

– Bineînțeles că nu. Leapșa! Oh, Corina, frumoasă lăptăreasă, spune-ne povestea ta nemaiauzită!

– Nu e nevoie să fii un vierme teatral, poți să fii doar viermele obișnuit. Nu prea am chef azi, dar fie. Sunt Corina și, evident, sunt alcoolică.

– Nu e evident, arăți ca o lăptăreasă obișnuită.

– Dan!

– Dana!

– Dacă nu mă ascultați, nu vă spun.

– Spune, Corina. Iartă-l pe Dan.

– Da, Corina, iartă-l pe Dan.

– Eu nu am nicio poveste ieșită din comun, doar că nu mai vreau să beau, pentru că, atunci când beau…, beam, deveneam obsedată sexual, chestie care nu se potrivește cu felul în care am fost crescută: sunt doar o fată de la țară.

– Și fetele de la țară o au cusută…

– Nu, Dan, dar fetele de la țară pot da peste impotenți ca tine, fapt care le-ar dăuna grav.

– Touché! Doar că pe mine lipsa alcoolului mă face extrem de potent. Vrei să vezi?

– Ileana te poate omorî și treaz, să știi. Nu înțeleg cum poate femeia aia să iubească un rahat ca tine.

– Nici eu…

– Terminați, trebuie să iau copilul de la școală în mai puțin de o oră și n-aș vrea să plec fără să aud a patruzecea oară poveștile tuturor!

– Copiii ar fi mai în siguranță dacă n-ai ajunge…

– Corina, continuă, te rog.

– Mă trezeam dimineața, beam țuică, pentru că cineva mi-a zis că topește grăsimea, îmi luam laptele și îl duceam la clienți. Aveam o stradă întreagă. Se pare că, odată cu laptele, le dădeam clienților și câte un bonus, dacă mă înțelegeți. Bărbați, femei, nu conta. Mare lucru nu-mi amintesc, dar se pare că o nevastă m-a prins călare pe barbată-su și a ieșit cu scandal. A zis că mă dă în gât că fac evaziune fiscală. Pe moment, eram beată și am plecat, dar când m-am trezit și, ca prin minune, mi-am adus aminte, m-am speriat. Ar fi aflat ai mei, satul, poate aș fi apărut și la știri, cucoana părea pusă pe fapte mari, așa că a doua zi, dis-de-dimineață, m-am dus la ea și m-am milogit ca ultimul vierme… ha-ha, ca Dan, să nu facă vreo plângere. Mi-am dat seama că nici nu știa cum mă cheamă, îi spusesem doar de unde aduc laptele. Oricum, ar fi putut afla. A spus să dispar de pe strada ei și să nu mă mai vadă niciodată și, poate, uită incidentul. E o lună de atunci, sper că l-a uitat. Plus că am cunoscut un băiat și aș vrea să nu mai fac asta niciodată.

– După cum observați, Corina are cele mai mari șanse de reușită. Tanti Mitra!

– …

– Tanti Mitra! Ai băut de dimineață?

– Eu? Noooo, nu mai beau de-o lună.

– Tanti Mitra, aici nu mințim. De ce dormi?

– Nu dorm, mă dor ochii.

– Bine, cum vrei dumneata. Spune-ne povestea dumitale.

– Sunt Dumitra și mai beau.

– Săr’na, tanti Mitraaa…

– De ce bei, tanti Mitra?

– Mă face să mai uit că viața-i curvă și mi-o omorât bărbatu’ și băiatu’ și m-o lăsat singură și fără rost. Nu fac ni’ca rău, nu fur de la nimeni, beau și eu, ca orice om.

– Cine te-a adus aici?

– Eu.

– De ce?

– Mi s-o arătat Gicu, barbată-miu, într-un vis și mi-o zâs: Mitruțo, erai o femeie frumoasă, dar te-ai urâțit de tot, ți s-a făcut gura pungă și ți s-au scofâlcit obrajii, ochii nu-ți mai văd adevăru’, copilu’ ăsta al nost’ e dezamăgit de tine. Eu te înțeleg, deși nu-mi place să te văd așa. Noi suntem bine aici, dar te vedem pe tine că ești rău și ne e și nouă rău din cauza asta. Așa mi-o zâs. Ș-am zâs să-ncerc. Nu-ș’ ce-o să fac dup-aia, dar dacă e adevărat că ei mă văd, nu mai vreau să mă vadă așa.

– Ești pe drumul cel bun, tanti Mitra. Dar știi că trebuie să nu mai bei deloc-deloc. Nici să guști, nici să miroși.

– Știu, Dănuță, da-i greu tare, îți vine să urli…

– Acum, da, dar va veni o zi în care nu îți va mai veni să urli. Gândește-te la ziua aia, tanti Mitra.

– Acestea fiind zise, cine vine la una mică?

– Dan, sper că știi ce faci.

– Dana, drept cine mă iei?! Mă refeream la cafea.

– N-aș petrece nicio secundă în plus cu tine.

– Dar două? Vai, dar tu trebuie să iei copiii altora de la școală…

– Poate n-ați observat, dar avem un nou-venit.

– Ai început să ai halucinații? Știam eu că ai ceva de ascuns. Ce iei?

– Stai jos, Dan. E chiar în spatele tău.

– Salut, sunt Mihai și sunt alcoolic.

– Salut, Mihai.

– Fresh meat! Ha-ha! Ia să te vedem.

– Lasă omu’ în pace. Așa mi-ai făcut și mie, de mi-a venit să te scuip.

– Și te mai întrebi de ce n-a recunoscut nenorocitul copilul…

– Dan, Mihai are ceva de spus.

– După cum îți scapără ochii când te uiți la el, cred că ți-a picat cu tronc…

– Liniște!

– Sunt un alcoolic nenorocit, violent verbal atunci când beau. Soția mea a fost nevoită să mute copilul de la o școală la alta de trei ori până acum din cauză că mergeam și făceam scandal în repetate rânduri, până când râdeau toți de fiică-mea, iar neveste-mii îi era rușine să se mai arate pe acolo. În plus, le-am distrus relațiile cu toți oamenii din jurul lor și am impresia că sunt stăpân pe orice situație, deși, cum bine zice Corina, nu-s nici eu mai mult decât un biet vierme. Cu toate astea, nevastă-mea insistă să mă salveze, așa că de data asta voi face tot posibilul să fiu salvat, deși nu dau doi bani pe mine. Dar am venit aici pentru ele: pentru fiică-mea și pentru soția mea, Dana.