Niciodată moartea

Niciodată moartea nu fu mai frumoasă,
prinsă-n dans de frunze, galbenă mireasă,
țintuită-n suliți aurii de soare,
strânsă-n ochi de miere, risipită-n zare.

Poalele-i atârnă zdrențuit-albastre
și spre cer întinde brațe lungi, frumoase,
zâmbetu-i, pe buze, stăruie tăcut-
palidă izbândă, verii smuls tribut.

Din adâncuri urcă și din cer coboară,
se adună-n miezuri agonie-amară,
se desprinde, caldă, din amar extaz,
dusă-i viața toată pe al ei talaz.

Niciodată moartea nu fu mai frumoasă,
lepădând veșmântul, galbenă mireasă,
zâmbetu-i, pe buze, a-nghețat, tăcut-
dulce amintire, iernii dat tribut.

Reclame

Verișorăria

Văr’-miu venea rar și bunică-mea îl iubea mai mult decât pe noi atunci când venea. De bunică-miu nu mai spun: era ca și când însuși prințul moștenitor pătrundea în vastele palate ale regelui soare. Poate și pentru că era singurul băiat. Restul eram fete. Trei. Una a maică-mii- eu, una a fratelui maică-mii cel mijlociu- vară-mea și una a fratelui maică-mii cel mic- sora lui văr’-miu. Eu mergeam cel mai des acolo. Îmi plăcea drumul, chiar dacă era lung, îmi plăcea casa veche cu ziduri groase și pervazuri late ca niște mese, îmi plăcea ceaiul bunică-mii, curtea cu măr și piatra mare și pătrățoasă de sub el- bucată din vechiul zid al orașului, pe care ne urcam și jucam cărți vara, îmi plăcea pădurea nopții și pădurea zilei, baraca și bomboanele lui nea Boian- bătrânul care făcea cruci de mormânt, fasolea din grădina lui tataie, care se cățărase până sus, pe araci, și făcea umbre jucăușe pe pătura pe care o întindeam să mă joc de-a prințesa- unica mea ocazie de-a mă juca de-a prințesa. Îmi plăcea totul acolo. Vară-mea venea din când în când, dar mai ales de Paști și, uneori, în vacanța de vară, iar sora lui văr’-miu venea când venea și văr’-miu, adică rar. Vară-mea era cu doi ani mai mare ca mine, văr’-miu cu un an mai mic, iar sora lui cu mai mulți ani mai mare ca noi toți. Când ne găseam toți acolo, primul lucru pe care îl făceam era să ne delimităm teritoriile, așa că ne împărțeam pervazurile: pe unul îl luau în stăpânire fetele, își trăgeau draperia groasă să nu le vedem și se apucau de împărtășit secrete și de jucat de-a prințesele, iar pe celălalt, eu și văr’-miu. Noi nu aveam secrete de împărtășit, așa că trăgeam cu urechea, spionam și enervam prințesele. Văr’-miu era blond ca un pui de găină și frumos, cu pielea albă ca laptele. La fel era și soră-sa. Semănau cu mama lor. Noi, ceilalți, eram bruneți, inclusiv eu, și tuciurii, mai puțin eu. Pe vremea aia, încă nu știam că nu-s de-a lor, așa că mă purtam ca și cum aș fi fost. Văr’-miu nu mânca niciodată tot din farfurie, ba câteodată nu mânca nimic, dar își împrăștia mâncarea prin toată farfuria și zicea că a terminat. Părea că toată lumea îl crede, pentru că îi luau farfuria din față, iar eu mă miram cât de naivi sunt oamenii mari. Se pare că m-am mirat atât de tare, încât i-am transmis genetic copilului meu mai mic modul acesta de operare a mâncării nemâncate. Din păcate, pe el nu îl crede nimeni, semn că omenirea a evoluat. Vară-mea și sora lui văr’-miu mâncau ca niște prințese ce erau: puțin și nu orice. De pildă, nu mâncau sarmale la ora zece dimineața doar pentru că urmau să plece la drum și nu mâncau niciodată fără să se spele pe mâini. Eu, ca și acum. De obicei, ne întâlneam cu toții când era vreo sărbătoare. De obicei, sărbătoarea era iarna, așa că stăteam în casă. De obicei, bunica punea masa în sufragerie, de unde noi patru o tuleam rapid în camera alăturată, unde jucam, invariabil, baba-oarba. Când am mai crescut, ne-a învățat văr’-miu poker. Camera era mică, iar baba, nu chiar atât de oarbă, astfel că eram nevoiți să ne cățărăm pe glasvandul bunicii, să sărim de acolo pe dormeza (cum îi spunea bunică-mea, deși era canapea) din partea opusă a camerei, să avem grijă să nu aterizăm pe vreun platou cu care trecea spre sau dinspre bucătărie vreuna dintre mătuși sau chiar bunica, însăși, să țipăm și să râdem. Odată chiar am fost nevoiți să spargem lustra. Nimeni nu a recunoscut nimic, însă: așa era când am venit noi. Când am crescut și toți s-au dus pe drumurile lor, de câte ori mergeam acolo și vedeam lustra semănând cu bunica când nu-și punea dinții, îmi aminteam și râdeam în sinea mea. Nu puteam să râd tare, pentru că, v-am spus, oamenii erau naivi pe vremea aia. Uneori, când ne plictiseam de baba-oarba, ne cățăram pe glasvand până în tavan, doar ca să ne speriem rubedeniile care se întorceau de la toaletă. Și am ținut-o așa an, după an, după an, până când am crescut și n-am mai încăput în casa care ne rămăsese mică. Ultima întâlnire a fost la moartea lui tataie. Tataie a murit când eram la liceu. Și eu, și văr’-miu, și vară-mea. Sora lui văr’-miu era la facultate, dacă nu chiar o terminase. Știu asta exact, pentru că, chiulind de la ultima oră, am ajuns acasă mai devreme și am găsit-o pe mama făcând sarmale. Apoi, văr’-miu a venit cu ai lui și au stat la noi, iar seara, când părinții s-au dus la mort, noi ne-am uitat la televizor, la un film, deși nu aveam voie, și am râs, deși nu aveam voie. Nu am recunoscut nimic când au venit cei mari înapoi și ne-au găsit cu televizorul pornit: așa era, nu l-am pornit noi. A doua zi, la înmormântare, văr’-miu mi-a dat încontinuu coate și mi-a șoptit, chicotind: uite ce buze mov are, uite ce unghii mov are.

Apoi ne-am făcut oameni mari.

 

Cuțit

Cuțit
tăios, rece,
spintecând, eviscerând, eliberând
al toamnei ceas bun,
octombrie.

nelumea

femeiuștile
scriu suav,
din vârful buzelor,
versuri și romane
de dragoste,
își fac unghiile și
părul și
cafeaua
în văzul tuturor
și se plâng
că nu primesc
ceea ce li se cuvine:
adulație,
venerație,
prosternație.
ele sunt iubite de bărbați
adevărați
ce-și strigă normalitatea pe toate
drumurile,
abuzând de bunăvoința și
îngăduința și
masa caldă
și primitoare
a femeiuștilor
lor.
aberație!
aș spune eu
din vârful degetelor și
din globul ocular și
din pântece,
dar la o privire mai atentă
descopăr că
lumea lor e
moartă
pe dinăuntru.

Iertarea

Știam că nu mă iubea. Singurul lui vis era să plece în Legiunea Străină. Și prietena mea cea mai bună. Dar visul ăsta era irealizabil, pentru că ea nu-l voia, așa că îi rămăsese un singur vis. Și eu.

Eu, atunci, eram subțiratică, deșirată și nedeslușită. Nu prea aveai ce înțelege din mine. Dar l-am iubit fără nicio speranță, așa cum se iubește la optsprezece ani. Eram colegi de liceu. Uneori chiuleam de la ore și ne ascundeam să fumăm pe o bancă, în fața unui bloc de lângă liceu. Mă ținea în brațe și-mi spunea lucruri nemaiauzite. Nici nu era greu, până atunci nu auzisem prea multe și le credeam pe toate. Alteori fugeam acasă, unde nu era nimeni, și ne iubeam în timp ce ne făceam temele la mate. Când era cineva acasă, ne plimbam prin pădure sau pe străzi, aiurea. A fost primul care mi-a desenat o viitoare lume posibilă. Din minciuni era desenată, dar chiar și așa, era frumoasă. Avea grijă să-și deseneze de fiecare dată și câte o portiță de scăpare, pe care eu n-o vedeam. A durat un anotimp întreg iubirea noastră: o jumătate de primăvară și o jumătate de vară. Apoi a plecat fără un cuvânt și eu am rămas nedumerită, până când l-am uitat, așa cum uiți un pulover cândva preferat. El, însă, nu m-a uitat pe mine. Și, mai ales, nu s-a uitat pe el, cel de atunci, de aceea s-a bucurat când i-am spus în glumă că l-am iertat de mult. De fapt, nu l-am iertat, căci ce-ar fi fost de iertat?

Frunze

alteori
spărgeam tăcerea
cu cuvinte goale
cărora le dădeam drumul din capul scării
și le lăsam
să se rostogolească
până jos
în colb

și le durea
și mă dureau
până se făcea toamnă
și-mi dădeam seama
că nici frunze
nu mai aveam

Crepuscul

Sfârși-va ziua-nsângerând
năprasnicul apus de soare,
veni-va noaptea în curând
peste-ale noastre umbre-amare…

Cine va spune peste timp:
aceste clipe trecătoare
fost-au aievea sau doar nimb
de plăsmuiri amăgitoare?

questo non é un dramma

uneori
spărgea de pereți
toate farfuriile din casă
urlând
[io non posso essere solo un uccello cieco]
ca o italiancă veritabilă
într-o dramă
superfluă
cu obloanele albastre larg deschise
cu ferestrele albastre larg deschise
cu inima albastră larg deschisă
până ce toate
dar mai ales inima
se făceau țăndări
apoi le aduna cu grijă
ciob cu ciob
le lipea la loc
și le punea
în cavitățile oarbe
ale păsării
ce era

Soare în farfurii!

Iubitul meu, azi,
îți voi face-o mâncare
ruptă din soare!
Cum, dar tu nu știi, oare,
că soarele-i tare
bun bucătar?
Vai, ce eroare!
S-o-ndreptăm! Așadar:
doi nori călare
pe-o rază de soare
se toacă mărunt
cu cuțitul de plumb,
căci cuțitul de-argint
e al unei prințese
ce-și așteaptă de-un veac
prințul ei din poveste,
Făt-Frumosul pribeag
și puțin cam beteag
la minte, căci altfel…,
deci nu-l folosim,
însă adăugăm,
felului gust să-i dăm,
cam doi stropi de iubire,
ca să-i dea strălucire.
Cum? Aha, despre gust…
păi, mai pun și un praf
nu de sare, de mare
afecțiune ce-ți port,
căci altfel ai fi mort
de foame, îți zic,
că n-aș face nimic,
dar fiindcă te iubesc
cu povești te hrănesc
și cu versuri dilii.
Soare în farfurii!

Fereastra

mi-e greu să scriu povestea asta

La început, sufletu-i era alb, imaculat precum pânza de pe șevaletul unui pictor. Dar nu avea să rămână așa mult timp. Întâi au venit ursitoarele, așa cum vin ursitoarele, cu daruri. Care mai de care mai frumoase, să nu fie vreuna mai prejos: păr bogat, dinți sănătoși, ochi verzi, căci astea îl vor ajuta să-și împlinească destinul pe care i-l pregătiseră. Apoi, cineva i-a așezat pe pânză un zâmbet. Mic, cald, delicat. Imediat, lângă el s-a așezat o mângâiere, apoi o jucărie de pluș, un alt zâmbet, un carusel și tot așa.

Îngerul îi dăruise și el o pereche de aripi mari, incolore.

Era mulțumit, avea cântece, perne mari de puf, o păturică albă cu dantelă pe margine și, câteodată, o lumină cenușie se strecura prin perdele și o liniște dulce îl cuprindea.

Dar viața-i aduse, deși încă crud,
și raze de soare, și nori grei, ursuzi,
un strigăt aici, un fulger stingher,
o lacrimă-albastră, căzută din cer.

Și-atunci își desenă pe pânză o fereastră. Și pe fereastră, un soare, așa cum văzuse el că arată fericirea. Din bucătărie se auzeau strigăte, apoi, ca de fiecare dată, o ușă se trânti. Își dori pentru a nu știu câta oară ca toate astea să înceteze și privi spre fereastra cea adevărată, de pe perete. Cerul era greu de nori apăsători. O liniște mică i se strecură în suflet. Privi și spre fereastra lui, desenată, dar nu-l ajută cu nimic. Mereu îl derutase soarele ăla. El era mai degrabă nor. Trase aer adânc în piept și simți cum lucrurile se așază domol la locul lor. Lumina cenușie ce se strecura prin perdele îi umplu sufletul de speranță și știu:

soarele-i surd
pe cerul absurd;
niciun poem
nu-ncepe-așa crud.

Se apucă să-și spele fereastra de tot cerul, și de tot soarele, și de toată fericirea altora și începu să-și facă propria fericire: își desenă în loc nori groși, cenușii, prin care se strecura mereu speranța unui nou început, își puse aripile incolore primite de la înger și zbură.

Sau nu. Asta era treaba lui.