Năluca

Am realizat ce fac doar în momentul în care doamna de la poștă a lipit stickerul cu cod de bare pe plicul meu. Inima mi s-a făcut mică și a rămas așa. Sufletul mi s-a umplut de speranță și de un strop de teamă. În plic e un bilet de tren și o scrisoare scrisă de mână, pe o foaie de hârtie albă, în care explic biletul de tren. Pe plic, adresa unei femei necunoscute, o nălucă ce mă bântuie ceas de ceas, al cărei nume l-am furat, l-am ascuns, iar acum îl port aici și care, în câteva zile, ar putea deveni o femeie în carne și oase, cu ochi, păr, zâmbet, riduri, mâini, inimă și regrete. În egală măsură, însă, poate rămâne o nălucă. O voce, acum mult timp, în receptorul telefonului și, mai ales, un imens și ireparabil regret. Al meu, de data asta. Dar nu am avut de ales.

Reclame

Verișorăria

Văr’-miu venea rar și bunică-mea îl iubea mai mult decât pe noi atunci când venea. De bunică-miu nu mai spun: era ca și când însuși prințul moștenitor pătrundea în vastele palate ale regelui soare. Poate și pentru că era singurul băiat. Restul eram fete. Trei. Una a maică-mii- eu, una a fratelui maică-mii cel mijlociu- vară-mea și una a fratelui maică-mii cel mic- sora lui văr’-miu. Eu mergeam cel mai des acolo. Îmi plăcea drumul, chiar dacă era lung, îmi plăcea casa veche cu ziduri groase și pervazuri late ca niște mese, îmi plăcea ceaiul bunică-mii, curtea cu măr și piatra mare și pătrățoasă de sub el- bucată din vechiul zid al orașului, pe care ne urcam și jucam cărți vara, îmi plăcea pădurea nopții și pădurea zilei, baraca și bomboanele lui nea Boian- bătrânul care făcea cruci de mormânt, fasolea din grădina lui tataie, care se cățărase până sus, pe araci, și făcea umbre jucăușe pe pătura pe care o întindeam să mă joc de-a prințesa- unica mea ocazie de-a mă juca de-a prințesa. Îmi plăcea totul acolo. Vară-mea venea din când în când, dar mai ales de Paști și, uneori, în vacanța de vară, iar sora lui văr’-miu venea când venea și văr’-miu, adică rar. Vară-mea era cu doi ani mai mare ca mine, văr’-miu cu un an mai mic, iar sora lui cu mai mulți ani mai mare ca noi toți. Când ne găseam toți acolo, primul lucru pe care îl făceam era să ne delimităm teritoriile, așa că ne împărțeam pervazurile: pe unul îl luau în stăpânire fetele, își trăgeau draperia groasă să nu le vedem și se apucau de împărtășit secrete și de jucat de-a prințesele, iar pe celălalt, eu și văr’-miu. Noi nu aveam secrete de împărtășit, așa că trăgeam cu urechea, spionam și enervam prințesele. Văr’-miu era blond ca un pui de găină și frumos, cu pielea albă ca laptele. La fel era și soră-sa. Semănau cu mama lor. Noi, ceilalți, eram bruneți, inclusiv eu, și tuciurii, mai puțin eu. Pe vremea aia, încă nu știam că nu-s de-a lor, așa că mă purtam ca și cum aș fi fost. Văr’-miu nu mânca niciodată tot din farfurie, ba câteodată nu mânca nimic, dar își împrăștia mâncarea prin toată farfuria și zicea că a terminat. Părea că toată lumea îl crede, pentru că îi luau farfuria din față, iar eu mă miram cât de naivi sunt oamenii mari. Se pare că m-am mirat atât de tare, încât i-am transmis genetic copilului meu mai mic modul acesta de operare a mâncării nemâncate. Din păcate, pe el nu îl crede nimeni, semn că omenirea a evoluat. Vară-mea și sora lui văr’-miu mâncau ca niște prințese ce erau: puțin și nu orice. De pildă, nu mâncau sarmale la ora zece dimineața doar pentru că urmau să plece la drum și nu mâncau niciodată fără să se spele pe mâini. Eu, ca și acum. De obicei, ne întâlneam cu toții când era vreo sărbătoare. De obicei, sărbătoarea era iarna, așa că stăteam în casă. De obicei, bunica punea masa în sufragerie, de unde noi patru o tuleam rapid în camera alăturată, unde jucam, invariabil, baba-oarba. Când am mai crescut, ne-a învățat văr’-miu poker. Camera era mică, iar baba, nu chiar atât de oarbă, astfel că eram nevoiți să ne cățărăm pe glasvandul bunicii, să sărim de acolo pe dormeza (cum îi spunea bunică-mea, deși era canapea) din partea opusă a camerei, să avem grijă să nu aterizăm pe vreun platou cu care trecea spre sau dinspre bucătărie vreuna dintre mătuși sau chiar bunica, însăși, să țipăm și să râdem. Odată chiar am fost nevoiți să spargem lustra. Nimeni nu a recunoscut nimic, însă: așa era când am venit noi. Când am crescut și toți s-au dus pe drumurile lor, de câte ori mergeam acolo și vedeam lustra semănând cu bunica când nu-și punea dinții, îmi aminteam și râdeam în sinea mea. Nu puteam să râd tare, pentru că, v-am spus, oamenii erau naivi pe vremea aia. Uneori, când ne plictiseam de baba-oarba, ne cățăram pe glasvand până în tavan, doar ca să ne speriem rubedeniile care se întorceau de la toaletă. Și am ținut-o așa an, după an, după an, până când am crescut și n-am mai încăput în casa care ne rămăsese mică. Ultima întâlnire a fost la moartea lui tataie. Tataie a murit când eram la liceu. Și eu, și văr’-miu, și vară-mea. Sora lui văr’-miu era la facultate, dacă nu chiar o terminase. Știu asta exact, pentru că, chiulind de la ultima oră, am ajuns acasă mai devreme și am găsit-o pe mama făcând sarmale. Apoi, văr’-miu a venit cu ai lui și au stat la noi, iar seara, când părinții s-au dus la mort, noi ne-am uitat la televizor, la un film, deși nu aveam voie, și am râs, deși nu aveam voie. Nu am recunoscut nimic când au venit cei mari înapoi și ne-au găsit cu televizorul pornit: așa era, nu l-am pornit noi. A doua zi, la înmormântare, văr’-miu mi-a dat încontinuu coate și mi-a șoptit, chicotind: uite ce buze mov are, uite ce unghii mov are.

Apoi ne-am făcut oameni mari.

 

Iertarea

Știam că nu mă iubea. Singurul lui vis era să plece în Legiunea Străină. Și prietena mea cea mai bună. Dar visul ăsta era irealizabil, pentru că ea nu-l voia, așa că îi rămăsese un singur vis. Și eu.

Eu, atunci, eram subțiratică, deșirată și nedeslușită. Nu prea aveai ce înțelege din mine. Dar l-am iubit fără nicio speranță, așa cum se iubește la optsprezece ani. Eram colegi de liceu. Uneori chiuleam de la ore și ne ascundeam să fumăm pe o bancă, în fața unui bloc de lângă liceu. Mă ținea în brațe și-mi spunea lucruri nemaiauzite. Nici nu era greu, până atunci nu auzisem prea multe și le credeam pe toate. Alteori fugeam acasă, unde nu era nimeni, și ne iubeam în timp ce ne făceam temele la mate. Când era cineva acasă, ne plimbam prin pădure sau pe străzi, aiurea. A fost primul care mi-a desenat o viitoare lume posibilă. Din minciuni era desenată, dar chiar și așa, era frumoasă. Avea grijă să-și deseneze de fiecare dată și câte o portiță de scăpare, pe care eu n-o vedeam. A durat un anotimp întreg iubirea noastră: o jumătate de primăvară și o jumătate de vară. Apoi a plecat fără un cuvânt și eu am rămas nedumerită, până când l-am uitat, așa cum uiți un pulover cândva preferat. El, însă, nu m-a uitat pe mine. Și, mai ales, nu s-a uitat pe el, cel de atunci, de aceea s-a bucurat când i-am spus în glumă că l-am iertat de mult. De fapt, nu l-am iertat, căci ce-ar fi fost de iertat?

Fereastra

mi-e greu să scriu povestea asta

La început, sufletu-i era alb, imaculat precum pânza de pe șevaletul unui pictor. Dar nu avea să rămână așa mult timp. Întâi au venit ursitoarele, așa cum vin ursitoarele, cu daruri. Care mai de care mai frumoase, să nu fie vreuna mai prejos: păr bogat, dinți sănătoși, ochi verzi, căci astea îl vor ajuta să-și împlinească destinul pe care i-l pregătiseră. Apoi, cineva i-a așezat pe pânză un zâmbet. Mic, cald, delicat. Imediat, lângă el s-a așezat o mângâiere, apoi o jucărie de pluș, un alt zâmbet, un carusel și tot așa.

Îngerul îi dăruise și el o pereche de aripi mari, incolore.

Era mulțumit, avea cântece, perne mari de puf, o păturică albă cu dantelă pe margine și, câteodată, o lumină cenușie se strecura prin perdele și o liniște dulce îl cuprindea.

Dar viața-i aduse, deși încă crud,
și raze de soare, și nori grei, ursuzi,
un strigăt aici, un fulger stingher,
o lacrimă-albastră, căzută din cer.

Și-atunci își desenă pe pânză o fereastră. Și pe fereastră, un soare, așa cum văzuse el că arată fericirea. Din bucătărie se auzeau strigăte, apoi, ca de fiecare dată, o ușă se trânti. Își dori pentru a nu știu câta oară ca toate astea să înceteze și privi spre fereastra cea adevărată, de pe perete. Cerul era greu de nori apăsători. O liniște mică i se strecură în suflet. Privi și spre fereastra lui, desenată, dar nu-l ajută cu nimic. Mereu îl derutase soarele ăla. El era mai degrabă nor. Trase aer adânc în piept și simți cum lucrurile se așază domol la locul lor. Lumina cenușie ce se strecura prin perdele îi umplu sufletul de speranță și știu:

soarele-i surd
pe cerul absurd;
niciun poem
nu-ncepe-așa crud.

Se apucă să-și spele fereastra de tot cerul, și de tot soarele, și de toată fericirea altora și începu să-și facă propria fericire: își desenă în loc nori groși, cenușii, prin care se strecura mereu speranța unui nou început, își puse aripile incolore primite de la înger și zbură.

Sau nu. Asta era treaba lui.

Plânsul

– Ești un nimeni pentru mine, mori, te urăsc de când m-am născut, a scuipat din adâncul sufletului, cu ură, băiatul, apoi s-a întors și a plecat. Nu avea mai mult de șaptesprezece-optsprezece ani. Femeia căreia i se adresase a rămas descumpănită preț de o fracțiune de secundă, apoi a luat-o în direcția opusă. N-ar fi încăput amândoi pe același drum. Ar fi trebuit să se simtă enervată, devastată, terfelită, dar se simțea doar cotropită de durerea pe care a văzut-o în el și pentru care era, dacă nu complet, măcar pe jumătate vinovată. S-a enervat abia când și-am dat seama că, atunci când băiatul își scuipa veninul, ar fi trebuit să-l mângâie, să-l ia în brațe, așa cum a simțit. Atunci. Dar rămăsese împietrită de surpriza violenței atacului și, oricum, mereu îi scăpa momentul.

Băiatul a ajuns acasă primul și s-a închis în camera lui. Femeia a ajuns și ea și și-a făcut treaba de zi cu zi, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. În definitiv, ce se întâmplase? Nu era nici prima, nici ultima mamă din lume căreia i se arunca în cârcă, în bolovani grei, ura din sufletul copilului. Până la urmă, ăsta era rostul ei, nu? Lumea ar fi zis că băiatul e prost crescut, că nu se vorbește așa cu un părinte, că părintelui i se datorează respect. Dar ea știa mai bine și se bucura că băiatul nu ținea toată ura asta în el.

Plânsul a venit abia mai târziu, când un lucru banal a scos-o din sărite. Atunci a simțit cum se adună dinspre buricele degetelor și dinspre genunchi, dinspre stomac și dinspre inimă, se oprește pentru un timp în plex, apoi urcă, deznoadă nodul din gât și iese într-un suspin prelung. A plâns cu durere, cu ciudă că n-a știut să fie o mamă mai bună, cu regret că nu poate să întoarcă timpul înapoi, să facă lucrurile mai bine. A plâns până ce toată zgura s-a scurs, apoi și-a șters lacrimile. De fiecare dată când plângea, fața i se lumina. Ca și când tot întunericul ieșea odată cu lacrimile și rămânea doar lumina. Și după fiecare plâns simțea că ar putea s-o ia de la capăt, așa că se duse țintă și-și cuprinse copilul în brațe.

– Să nu mai pleci niciodată așa, spuse el. Iartă-mă pentru ce ți-am spus. De ce nu ești supărată?

– Tu crezi că eu cred toate prostiile pe care le spui?

Și așa era, chiar dacă nu se gândise în mod special la asta. Nu-i crezuse nicio secundă cuvintele, ci doar durerea.

Beția

Era noiembrie, aveam treizeci de ani și viața nu mă învățase încă nimic. Nu-mi arătase nici bune, nici rele, ca să fac diferența, deși ele erau. Și bunele, și relele. Dar nu le vedeam.

– Închideți calculatorul ca să vedem dacă știe să-l deschidă și fă-i un test, a tunat din ușă vocea groasă a șefului.

– Exact de asta am timp acum, am bombănit, executându-mă pe loc.

Nici n-am văzut-o, deși m-am uitat la ea. Nici când m-a întrebat ceva despre un subiect din test și i-am răspuns tăios: scrie ce știi!, n-am văzut-o. I-am corectat testul și am zis că da, e bun. Știa și să deschidă calculatorul. Șeful a chemat-o înapoi pentru interviu, ea a înjurat și s-a întors.

– Văd că ai lucrat la o firmă de pompe funebre. Cu ce te ocupai acolo?

– Făceam contabilitatea primară, țineam legătura cu clienții…

– Hă-hă-hă-hă-hă, s-a auzit din biroul alăturat râsul șefului, țineai legătura cu clienții…

Apoi a venit cu ea la noi în birou și ne-a spus că rămâne.

– Mâine să-ți aduci o cană pentru cafea, i-a ordonat cealaltă.

Atunci am văzut-o: înaltă, subțire, cu părul lung și mâini frumoase, cu degete lungi, buze pline și ochi ca stelele. Albaștri. Ea zice că-s verzi. Știe mai bine. Oricum ar fi, am recunoscut-o pe loc. După ce m-am gândit o săptămână de unde o cunosc, mi-am dat seama că seamănă cu o actriță și i-am spus:

– Te cunosc de la televizor!

Dar acum îmi dau seama că nu e așa. Pe unii oameni îi recunoști, pur și simplu. Mai ales pe cei care rămân, orice ar fi. Oricum ai fi.

Apoi am început să aflu câte ceva despre viață. De pildă că din când în când, ea, viața, își pune rochia cu paiete și cu spatele gol, își toarnă poșircă în pahar, își îndeasă mahoarcă în pipă și se îmbată ca o servitoare. Și-atunci trebuie doar să aștepți și să speri că totul va fi bine. Altfel n-ai cum.

O săptămână, o zi și treisprezece ore

– La șapte, cel târziu, plecăm.

În jurul orelor nouă fără douăzeci, ne-am urcat în mașină nemâncați, nedormiți și bosumflați. E greu să fii voios vinerea, dacă nu ești la muncă.

În jurul orelor unsprezece, ne-am dat seama că plecăm în concediu și ne-am bucurat, apoi am greșit drumul. Am mers în continuare, mânați de vocea cam agitată a GPS-ului care ținea morțiș să virăm la dreapta, în timp ce noi țineam morțiș să nu, astfel că, la un moment dat, ne-am trezit în fața casei lui Coșbuc, George Coșbuc, care, între noi fie vorba, aduce binișor cu Bond, James Bond, jucat de Sean Connery.

IMG_20180903_093712_846.jpg

Întrucât a fost primul obiectiv din drumul nostru, am fost încântați, mai ales că ghidul, un om cu nasul și ochii roșii, vorbea repede, îmbinând utilul cu plăcutul și versurile poetului cu elemente biografice. Pe mine m-a impresionat fereastra poetului.

IMG_20180824_152717_141.jpg

La Săpânța am ajuns aproape de încheierea programului. Crucile albastre stăteau drepți, aliniate ca niște soldați, fiecare cu povestea lui. Mă așteptam să plec de acolo leșinată de râs, însă am plecat leșinată de plâns. Ăsta mi-a fost norocul, să dau numai peste cruci de copii. Și peste Ilie Petrenjel.

IMG_20180824_184210_374.jpg

Apoi, întrucât ucrainienii ne dădeau semnal cu forța la telefon, am coborât spre Baia Mare. Și-am coborât, și-am coborât. O bucată de drum șerpuiește prin pădure, frumos, de altfel, dacă stai bine cu echilibrul, căci curbele sunt dese și șarpele, grăbit. Odată ajunși în Baia Mare, deoarece era deja noapte, am dibuit, cu greu, un loc de dormit:

– Bună seara, aveți camere?

– Da, domnule, desigur. Două persoane, da?

Din spatele ochelarilor în formă de ochi de pisică, recepționera privea cu subînțeles. Când a înțeles subînțelesul, domnul s-a oțărât oleacă, indignat:

– Nu! Doi adulți și un copil.

Recepționera în formă de ochi de pisică s-a reconfigurat și i-a oferit domnului o cameră cu pat matrimonial, dacă doream să încăpem toți trei, la parter, unde era mai răcoare, căci aerul era condiționat de o reparație capitală, apoi mi s-a adresat zâmbind, uitându-mi-se în buletin:

– E frumos la Brașov, n-am fost niciodată.

I-am zâmbit și eu și i-am mulțumit, iar a doua zi, la crăpatul de ziuă, i-am mai zâmbit o dată și am plecat.

Amintirile din vacanța de vară de după treapta întâi începuseră să mă chinuiască. La Bistrița, tata, om deschis la inimă, care își amintea rareori că ușile și portbagajul mașinii trebuie încuiate, dar și că geanta cu actele și banii de concediu nu trebuie uitată pe capota autoturismului Dacia 1310 galbenă ca șofranul, numită, scurt, Șofronica, și-a luat cheile de la mașină într-o mână și geamantanul în alta și a intrat în hotelul în care tocmai se cazase împreună cu familia. Și-a amintit după vreo jumătate de oră că parcă îi lipsește ceva, timp în care acel ceva, evident, dispăruse. Am stat în Bistrița două zile, atunci, umblând pe la Miliție după dovadă ca să putem circula, dând declarații cum naiba ți-ai uitat actele și banii de concediu pe capota Șofronicii, înfruntând privirea și vocea mustrătoare a milițianului, apoi am plecat, ca și acum, spre Vatra Dornei, prin mirificul Pas Tihuța, unde vrei-nu vrei, te transformi în vârcolac și…

Era să uit: dacă treceți prin Bistrița, în weekend, la târgul de lângă Biserica Evanghelică o găsiți pe Dana. Cum care Dana? Dana cu pastele și cu blogul ăsta. Cu pătrunjel sau fără. Pastele, nu Dana. Naturale. Și pastele și Dana. Iac-așa.

IMG_20180902_120332_284.jpg

Ambalajul e un pic șifonat, că le-am plimbat o săptămână. Merele sunt de decor, din grădină de la tanti Mina și de la Ciprian Porumbescu.

De Dana am dat în stilul meu caracteristic: pentru că prind greu și uit repede, pe când mă plimbam prin centrul Bistriței, dorindu-mi să văd unde am fost cu tata să-și ia dovadă, de parcă altceva nu era de văzut în orașul ăla, am uitat că Dana e din Bistrița. Bineînțeles că n-aș fi aflat niciodată asta, dacă nu i-aș fi urmărit blogul, și n-aș fi văzut link-ul, și n-aș fi dat de un articol în care spune că. Și cum treceam eu așa, admirând Biserica Evanghelică și târgul de lângă ea, am auzit, efectiv, cum îmi pică fisa. Și-am început să mă învârt, uitându-mă agitată în jur:

– Aici… De-aici… Oare de-aici? De unde e fata aia?! Aici, cred… Da! Uite! Ea e!

Totul a început ca o șoaptă, dar, vai!, cum s-a transformat în strigăt.

Când mi-am dat seama că se uită juma’ de târg la mine – gurile rele zic că inclusiv Dana, m-am întors și-am plecat să admir expoziția din fața bisericii.

IMG_20180903_120100_886.jpg

Dar pentru că trebuia musai să mă mai fac o dată de râs, m-am întors, am luat două porții de paste și am făcut poze cu Dana și taraba ei.

În Vatra Dornei n-am stat mult. Nici în Câmpulung Moldovenesc sau Gura Humorului. Am vizitat Mănăstirea Humor, care e plină de trandafiri și are un turn unde te urci de-a bușilea pe niște trepte în spirală, și de unde, dacă ajungi seara, cum am ajuns noi, te dă jos doamna măicuță, pe motiv că închide.

Următoarele două zile ni le-am petrecut, așa cum se cuvine când locuiești la bloc, mai mult la țară.

Cuvintele sunt de prisos, așa cum e de prisos să descrii Mănăstirea Putna, pe care am vizitat-o după ce ne-am încărcat plămânii cu niște aer sărat de la salină de la Cacica, unde o doamnă care-și dădea frecvent ochii peste cap ne-a vândut niște sare de masă, deși noi voiam sare de baie.

IMG_20180827_164013_838.jpg

Așadar, luni, La Putna, un domn făcea live pe… ceva, pătruns:

– Sunt într-un loc minunat, un loc în care însuși părintele românilor, Ștefan…

Eu, fără să fiu lipsită de respect față de „părintele românilor”, ba dimpotrivă, privind la mormintele Mariilor care își dorm acolo somnul veșnic, nu m-am putut gândi decât la bancul ăla: Măria Ta, Măria mea-i la tine?

Marți, i-am făcut o vizită lui Nicolae Iorga, la Botoșani. Am găsit acolo o doamnă care parcă era făcută din liniște și din povești. Prin ea, istoricul ne-a spus că „în teritoriul străin din față, în care pătrundeam cu sfială și cu tot respectul pe care-l impuneau iepurii de casă făcuți cu iglița și multe alte podoabe ale unor mâni harnice, trăia neatinsă provincia botoșăneană, așa cum se continua de secole. Dar copiii cuminți și bine crescuți, deprinși a nu vorbi mult, a nu face zgomot niciodată și a ciripi franțuzește, nu se riscau decât foarte rareori în asemenea ținuturi necunoscute (…).” – Nicolae Iorga, O viață de om așa cum a fost ea. Am pășit încet, să nu ne audă nici pe noi iepurii de pe perdele.

FB_IMG_1535955321469.jpg

Miercuri ne-am dus la Iași. Aș vrea să mă întorc în timp și să fac facultatea la Iași,

IMG_20180829_184644_351.jpg

unde trandafirii se scutură la sfârșitul verii,

IMG_20180829_184644_390.jpg

unde clădirile sunt frumoase, pur și simplu,

IMG_20180830_221151_445.jpg

unde pe acoperișuri umblă pisici albastre înaripate,

IMG_20180829_184644_391.jpg

unde Biserica Trei Ierarhi mă așteaptă din clasa a șaptea să-i elucidez misterul

IMG_20180829_184644_448.jpg

și unde poți să stai pe iarbă, în spatele Palatului Culturii, fără să te amenințe nimeni că-ți dă amendă.

Când ne-am întors, la țară înfloriseră zarzării și câțiva harbuji leneveau, pântecoși, în grădină.

FB_IMG_1535955268757.jpg

Joi dimineață și nu prea, am pornit nedormiți, nemâncați, dar nebosumflați, spre Suceava, cu deviere pe la Voroneț.

-Ți-e foame?

-Da.

-Bine, oprim la Flămânzi.

Am oprit la Cotnari, că la Flămânzi n-aveau.

Despre Voroneț și albastrul lui nu prea vreau să vorbesc. În gura mănăstirii, un lung șir de tarabe cu obiecte de prost gust te face să te întrebi unde ești și ce cauți acolo. Făcând abstracție, înăuntru era un grup de spanioli, care exclama în cor „Ooooooo”, de câte ori ghidul le explica, teatral, câte ceva.

– Aquí está el Infierno!

– Oooooooooooooo…

Apoi am fost la

FB_IMG_1535955286090.jpg

Cetatea Sucevei

și la

FB_IMG_1535955295825.jpg

Muzeul Satului Bucovinean

unde ne-am bucurat că nu ne-am născut bărbați în vremuri demult apuse, am privit prin ferestre cu mușcate și ne-am băgat nasul în casele și obiceiurile oamenilor.

La întoarcere spre casă, am trecut pe la Agapia. Dac-o fi vreodată să mă călugăresc, aici vin: colț de rai, nu alta, cu ulițe ce urcă, și coboară, și dispar în pâlcuri de flori, cu căsuțe vechi, cu cerdac, vopsite în alb, cu suflete colorate pe sub veșminte negre și cu pădurea pe fundal. Nici nu mă mir că trăgeau pictorii și scriitorii aici, ca albinele la miere. De biserica pictată în întregime de Grigorescu nu mai spun: după ce o vezi, toate celelalte par niște biete slujnice îmbrăcate în haine ponosite.

Și-apoi asta a fost tot. Vă las cu Vlahuță. Alexandru Vlahuță.

FB_IMG_1535955253022.jpg

Strange Story Short of Leo

Podeaua era plină de pete de sânge. Dimineața se îngâna cu noaptea, iar somnul își ținea incoerent pledoaria finală. Frânturi de adevăr răzbăteau prin vis ca niște sulițe: cu o seară în urmă, pisica a fătat un pui. Viu, de data asta. L-a luat în gură, l-a dus în cutie, l-a spălat, l-a alăptat, i-a tors, i-a gângurit. A doua zi, pisoiul a murit fericit. L-am plâns, l-am luat, l-am pus într-o cutiuță verde, că albă nu mai aveam și l-am îngropat lângă Laila sau Luni. Noaptea am dormit prost, cu gândul la pisoi născuți numai pe jumătate și la pisici lăuze fără pui, la limba lipită de cerul gurii a pisoiului mort, la plânsul copilului meu, care, până la vârsta de zece ani, cât are, a văzut murind un bunic și doi pui de pisică, la like-urile și urările de bine de pe Facebook care trebuiau uitate, anulate, trecute sub tăcere, la mirarea redescoperirii că viața nu e perfectă absolut niciodată, dar moartea mai mereu. Apoi m-am ridicat din pat. Dimineața se îngâna cu noaptea, iar somnul își ținea pledoaria finală. Am văzut petele de sânge de pe podea și m-am întors înapoi. Probabil că visam. Probabil că aș fi crezut că visez dacă n-aș fi auzit sunet de pisoi proaspăt născut, și dacă n-aș fi crezut că-i fluieră nasul câinelui, și dacă n-aș fi sărit ca arsă când mi-am dat seama că nu-i fluieră nasul câinelui, și dacă n-aș fi descoperit sub suportul de umerașe încărcat cu umerașe încărcate cu haine…

– Honey, sub haine e un pisoi mare și blond!

Apoi dimineața a venit domoală, Honey a pus de cafea, iar A, fiul meu de 17 ani, va putea spune, când va fi mare și se va duce la psiholog, că atunci când avea 17 ani a săpat gropi și a îngropat doar doi pui de pisică, căci au trecut trei zile de atunci.

Iar pisoiul este, de fapt, roșcat.

minciuna

și am rămas acolo pustie sorbind din cafea și uitându-mă-n gol inutilă ca o păstaie seacă cafeaua era bună dar nu mi-a folosit la nimic
din păcate
în noua ta viață ai cărat cu tine multe rămășițe din vechea ta viață și nici nu aveai cum altfel deși nu vrei să recunoști le ții într-o cămăruță mică pe întuneric și nu prea te uiți la ele dar sunt prețioase rubine diamante perle sau te uiți pe ascuns n-am de unde să știu nu e ca și cum m-ai fi primit vreodată înăuntru doar că ele
fac gălăgie iar tu te prefaci că nici nu le auzi dar le aud eu le și văd uneori în ochii tăi sunt evidente colorate în culori stridente și mă fac să cred că ele sunt adevărate nu eu eu
sunt doar minciuna cu care te minți că ai o nouă viață

Croitoreasa 2.0

La scurt timp după ce am scris poezia asta, micul atelier de croitorie și reparații și-a tras obloanele, și-a dat jos plăcuța agațată sub streașină și așa a rămas. M-am întristat, era ca o oază în mijlocul deșertului. Sau ca un lucru de demult, care îți era drag și pe care îl credeai pierdut, dar pe care îl găsești într-o zi, pe neașteptate, pe fundul unui sertar. Așa și atelierul ăsta: cum intrai pe străduța îngustă, cu case înșirate cuminți de-a lungul ei, îl găseai, a doua casă pe dreapta, și ți se făcea dor nici tu nu știai de ce.

Ateliere de croitorie mai sunt, dar ăsta avea ceva special, era cochet, avea ferestre care se deschideau larg și lăsau dimineața să intre peste mașina de cusut care moțăia bătrânește, avea plăcuță cu litere caligrafiate de-ți venea pe loc să intri să-ți faci o fustă cloș sau o pereche de pantaloni pană și, mai ales, avea o croitoreasă drăguță, cu ochelari pe nas și metru de croitorie la gât, care azi, când am trecut pe acolo, s-a uitat la mine un pic mirată prin fereastra larg deschisă și mi-a zâmbit, răspunzând astfel zâmbetului care mi se întinsese pe toată fața când am văzut obloanele ridicate și micul atelier de croitorie de reparații scăldat în soarele dimineții.

De-acum, sper să-și reia vechea colaborare și toate destinele să fie pe măsură.