Numărul 77

M-ai fi născut, așa cum s-a și întâmplat, într-o dimineață, seară sau miez de noapte, mi-e egal. Oricum n-o să aflu niciodată la ce oră m-ai născut. M-ai fi luat în brațe, mi-ai fi privit mișcările dezarticulate de nou-născut și ai fi renunțat la gândul care te-a tot chinuit de-a lungul celor nouă luni. După câteva zile, ți-ai fi pus în geantă cele câteva schimburi cu care ai venit, m-ai fi înfășurat ca pe-o sarma în păturica albă și moale, cumpărată de mătușa ta, Maria, cea care te-a ascuns în tot timpul ăsta, și ai fi plecat acasă. Cu mine în brațe. Ți-ar fi fost greu la început, mai ales când ar fi aflat ai tăi că ai un copil de care ei nu au știut nimic. Te-ar fi renegat, te-ar fi alungat, ți-ar fi spus că ești rușinea familiei. Dar ai fi avut-o în continuare pe mătușa Maria, iar ea nu te-ar fi abandonat niciodată. Oricum, nu ți-ai fi dat copilul de dragul măritișului cu un bărbat de care habar nu aveai că există, iar asta tot ar fi fost ceva.

Odată ajunsă acasă, ai fi văzut că mătușa Maria a făcut rost, ea știe de unde, de un pătuț de bebeluș încăpător și frumos, din lemn lăcuit, în care aș fi avut să-mi petrec cel puțin primii trei ani. M-ai fi crescut ușor, mătușa te-ar fi ajutat, uneori ai fi fost nostalgică, ți-ar fi fost dor de ai tăi, dar nu ai fi regretat niciodată că nu m-ai aruncat ca pe ceva care ți-ar fi încurcat viața. Apoi mătușa Maria ar fi murit, așa cum s-a și întâmplat, și ți-ar fi lăsat ție casa. O casă bună. Mică, dar bună. Pe o stradă cu castani, pe care ar fi circulat troleibuzele, la numărul 77. Tu ai fi muncit în fabrică, pentru că te-ar fi primit înapoi după ce n-ai mai fi fost gravidă și ai fi câștigat suficient cât să mă crești și pe mine. M-ai fi dat la creșă, apoi la grădinița din cartierul vecin, că ai fi auzit de la colegele tale care aveau copii că acolo e o grădiniță bună, iar duminica ai fi avut grijă de mica grădină în care ai fi pus ceapă verde, salată și flori de toate felurile, iar eu aș fi alergat prin curte. Am fi avut un cățel, care ar fi stat într-o cușcă căreia i-ai fi reparat tu singură acoperișul într-o primăvară, și o pisică, care ar fi stat în casă și ar fi tors în poala ta în zilele de iarnă, când ai fi stat în fotoliu și ai fi tricotat bluzițe și fustițe, șosete și mănuși pentru mine, cântând abia auzit tot felul de cântece, iar eu m-aș fi jucat lângă tine cu singura păpușă pe care ți-ai fi permis să mi-o cumperi și aș fi ascultat cântecul tău care mi-ar fi fost ca un leagăn.

Ai fi venit la serbările de la grădiniță, mi-ai fi lăsat părul lung, așa cum mi l-am dorit mereu și mi l-ai fi prins în cozi. N-aș fi avut bunici, dar tu mi-ai fi fost de-ajuns. Sau poate ai tăi te-ar fi iertat și am fi mers în vacanțe la țară, acolo, printre dealurile copilăriei tale și aș fi alergat, așa cum s-a și întâmplat, pe ulițe colbuite – altele, firește, aș fi mâncat cârcei acri din vie și aș fi fost fugărită de gâște.

Mai târziu poate ai fi găsit, deși destul de greu, că nimeni nu stă să crească copilul altuia, un bărbat bun, care te-ar fi iubit tocmai pentru că ai avut curajul de a nu abandona, și poate ai fi avut și alți copii. Poate aș fi avut și eu fratele pe care mi l-am dorit atâta.

În rest, odată hopul cel mare trecut, viața ar fi curs normal. Eu aș fi crescut, m-aș fi dus la școală, la liceu, la facultate. Toate ar fi fost la locul lor. Poate aș fi cunoscut aceiași oameni sau poate nu, poate aș fi ajuns în același loc în care sunt acum sau poate nu. Poate n-aș fi avut sufletul scindat. Poate singurul lucru care m-ar fi durut fără să știu de ce ar fi fost domnul acela înalt, brunet, cu părul creț și ochii blânzi, care ar fi avut o nevastă mică, cu zâmbet frumos, ar fi locuit în cartierul cu grădinița și de câte ori aș fi trecut pe lângă el pe stradă, m-ar fi privit cu o tristețe de mi-ar fi rupt sufletul.

Dar tu n-ai fi pierdut nimic.

Reclame

Mihail

Pe la doisprezece ani semănam atât de tare cu ea, de parcă în poză eram eu. Evident, ea era femeie, iar eu bărbat. Băiat, mă rog, la doișpe ani nu te consideră nimeni bărbat, nici chiar dacă ai trecut prin iad, ai mâncat din ce ți-au aruncat alții și ai dormit pe sub geamuri, doar ca să-ți închipui că ai și tu măcar un perete al tău, iar în peretele ăla ai o fereastră. Dar vremurile alea au trecut și bine că au trecut.

Vara aia a fost cea mai urâtă și cea mai frumoasă din viața mea și dacă n-aș fi trăit-o, ar fi fost ca și cum n-aș fi trăit nimic. Viața urâtă, grea și lipsită de dragoste, pe care o trăisem până atunci, fusese doar urmarea faptului că într-o zi, o femeie s-a îmbrăcat în rochia albastră în care venise, și-a luat geanta, și-a lăsat copilul în maternitatea în care îl născuse și a plecat. Nimic din toate astea nu fusese alegerea mea. Dar atunci, sătul de tot urâtul vieții ăleia din orfelinat, mi-am pus într-o boccea niște haine și am sărit geamul, apoi gardul și dus am fost. Nu a fost tocmai ușor, am pândit momentul luni de zile, dar am reușit. Am alergat vreo trei kilometri ca să fiu sigur că îmi pierd urma, apoi m-am oprit. Nu știam ce avea să urmeze, nu-mi făcusem niciun plan concret. Furasem din dosarul meu ținut sub trei rânduri de chei singura poză cu ea care era acolo și îmi pusesem în cap că trebuie să o găsesc. Nu știam exact cum. Știam doar că mă pierduse fără să vrea și trebuia să mă găsească.

În primele nopți am dormit într-un parc, la adăpostul unei statui lângă care era un tufiș frumos tuns. Nu-mi era frică, ce frică să-mi fie când în jur nu era nimeni. Era raiul pe pământ. Doar câte un bețiv întârziat mai trecea când și când pe câte o alee, lălăind și târșâindu-și picioarele grele. În rest, liniște. Într-o noapte, m-a trezit lumina unei lanterne ce-mi străpunsese pleoapele și-mi intra violent în ochi. Am crezut că visez, dar un boactăr de noapte mi-a spus scurt: hai, roiu’ de-aici, așa că m-am ridicat și am plecat. Așa am ajuns pe aleea aceea îngustă, care nici măcar nu era o alee, ci mai degrabă un spațiu între două garduri și m-am aciuat lângă zidul unei case ce era străpuns de o fereastră cu cadru maro și perdele frumoase, albe, de in subțire, ce fâlfâiau ca aripile unui fluture atunci când geamul era deschis și vântul sufla în ele ca în pânzele unei corăbii. Singurul lucru care mă deranja, dar nu foarte tare, era faptul că uneori, noaptea, bețivii se ușurau pe zidurile caselor și pe gardurile de pe alee și mirosea urât. Altfel, era bine. Seara stăteam până se stingea lumina de la geamul de deasupra mea și îmi închipuiam ce viață duc oamenii din casa aia, iar dimineața mă trezeam în fâlfâitul perdelelor de in, pentru că cineva deschidea fereastra foarte devreme ca să aerisească și o închidea după vreo jumătate de oră. Iar eu, în timpul ăsta, mă trezeam, probabil de la micul zgomot pe care îl făcea ușa care se închidea în casă în urma ferestrei deschise și urmăream fâlfâirea uneori bezmetică, alteori liniștită a perdelei. La orfelinat nu am avut perdele la geamuri niciodată. Lumina intra stridentă peste noi în fiecare dimineață. Doar în biroul directoarei, în care am fost de câteva ori, ultima oară chiar când am șutit poza, era la geam o perdea urâtă, devenită gri de veche și nespălată ce era.

Într-o seară, mi-am făcut curaj și m-am ridicat în picioare până la colțul geamului, m-am înălțat pe vârfuri și am privit înăuntru. O veioză lumina la căpătâiul unui pat, iar din partea opusă venea lumina unui televizor. Se auzeau, vag, și ceva sunete, dar nu suficient cât să le înțeleg. Puteam doar să-mi imaginez. Pe pat stătea turcește o fată și se uita într-o carte. Avea capul aplecat și părul lung îi acoperea aproape în întregime fața. Nu mi-am putut da seama exact ce vârstă are. M-am mutat, ușor, în colțul celălalt al ferestrei, să văd televizorul. Era mare, cum nu mai văzusem, și chiar dacă nu îl vedeam din față, ceva tot vedeam. Am stat și m-am uitat până l-a stins, apoi m-am lungit pe cartoanele groase pe care avusesem norocul să le găsesc lângă un magazin unde mă dusesem să șutesc ceva de mâncare și pe care aveam grijă dimineața să le ascund în spatele unui gard mai scund, unde am văzut că nu umblă nimeni, și am adormit cu ochii la stele și cu o liniște în stomac cum nu mai avusesem niciodată. A doua zi aveam de gând să încep căutările.

***

În dosarul din care luasem poza era și o adresă: strada Iasomiei, numărul 12. De acolo trebuia să încep căutările. Nu le începusem încă, pentru că, după cum am constatat, e nevoie de ceva timp să te adaptezi unei vieți noi. Iar noua mea viață trebuia un pic organizată. Adică trebuia să mănânc, să dorm, iar astea, deși lucruri banale, se dovediseră a fi chiar complicate în lipsa banilor. Până am reușit să fur prima dată un pachet de biscuiți dintr-un magazin au trecut două zile întregi în care nu am mâncat nimic, iar de băut, am băut de la țâșnitoarele din centru, despre care știam că sunt acolo, pentru că la orfelinat ne mai scoteau din an în Paști la plimbare. Plus că trebuia să fiu atent să nu mă găsească poliția sau cine mă căuta, să schimb mereu zona din care fur, să mă păstrez curat astfel încât să nu mă ia la ochi vreun paznic sau chiar vreun client și tot felul de mărunțișuri care luau timp. Hainele puține pe care le luasem în boccea nu străluceau de curățenie și trebuia să găsesc urgent un loc unde să le spăl, dar îmi pusesem la punct un mod de a fura fără să fiu prins și lucrul ăsta era liniștitor. Mă prefăceam că sunt cu câte un adult sau o pereche, astfel încât ei să nu își dea seama, dar personalul magazinului să creadă că sunt însoțit. Astfel, furam câte un lucru mic: un pachet de biscuiți, un fruct sau o conservă, neapărat cu cheiță, de două, maxim trei ori pe zi și reușeam să supraviețuiesc. Seara, mă întorceam de pe drumuri, îmi luam cartoanele și bocceaua de unde le lăsasem dimineața și îmi făceam culcușul la locul meu de pe aleea de sub fereastră. După ce mă uitam la televizor împreună cu fata care stătea mereu turcește pe pat, adormeam dus.

Într-o dimineață, pe când mă trezeam sub geamul ce tocmai fusese deschis, am văzut deasupra mea niște plete atârnând, o frunte și doi ochi care mă priveau curioși. M-am ridicat repede în coate și am tăcut. Ce puteam să zic? Mi-era teamă că o să-și cheme părinții.

– Ți-e foame? m-a întrebat.

Am dat din cap că da, iar ea a dispărut în casă și după un timp s-a întors cu un sandwich gros, cum nu mai văzusem niciodată, încărcat cu multă șuncă roz, cașcaval moale și cremos, ba chiar și o frunză de salată verde, și mi l-a întins. M-am ridicat în picioare – fereastra era la înălțimea frunții mele, ca să văd la televizor trebuia să mă ridic pe vârfuri – și l-am luat. Nu-mi venea să cred!

– Eu sunt Adina, a spus în timp ce îmi îndesam în gură cel puțin un sfert din minunatul sandwich.

Am privit-o cu gura plină, am înghițit aproape nemestecată o bucată cât să pot vorbi și am spus:

– Mihail.

Toată viața fusesem Mișu. De acum puteam fi, în sfârșit, Mihail. Îmi închipuiam că mama mea îmi dăduse numele ăsta și îmi plăcea, era ceva de la ea.

A chicotit și a continuat:

– Te-am văzut într-o seară la geam și m-am speriat de tine. Am crezut că ești vreun bețiv care umblă pe alee. Apoi te-am văzut și în serile următoare și azi noapte mi-am făcut curaj, am deschis geamul și m-am uitat să văd cine ești.

– O să le spui alor tăi?

– Nici gând. Probabil că ar chema poliția sau Protecția copilului și ceva îmi spune că nu vrei asta.

Deși părea un pic mai mică decât mine, era isteață. Am dat din cap că așa era.

– De ce stai aici? N-ai casă?

– Nu, i-am spus. Am crescut la orfelinat. Am fugit de acolo ca să-mi caut mama.

– Uau, s-a mirat, parc-ai fi dintr-un film.

N-am știut ce să zic. O voce din casă a strigat:

– Adina, cu cine vorbești?

Iar fata a dispărut. Mi-am luat cartoanele și bocceaua și am dispărut și eu.

M-am plimbat jumătate de zi pe podurile ce treceau peste râul care străbătea ca un șarpe uriaș orașul, căutând un loc unde mi-aș fi putut spăla hainele fără să mă salte potera, dar n-am găsit. Poate doar dacă ieșeam în afara orașului, însă asta era o treabă pentru o altă zi. Cealaltă jumătate de zi mi-am petrecut-o căutând strada Iasomiei. Am întrebat câțiva oameni, iar doi dintre ei m-au trimis în aceeași direcție. Ceilalți ori nu știau, ori mi-au indicat locuri greșite. Era destul de departe de unde eram în acel moment, dar mi-am spus că merită să fac un drum. Poate aveam noroc și o găseam acasă, iar dacă nu, găseam eu un loc unde să înnoptez. Sandwich-ul Adinei mi-a ținut de foame până seara, dar eram atât de agitat și entuziasmat, încât am uitat de foame chiar și atunci. Am mers până aproape de capătul celălalt al orașului și, într-o îmbârligătură de străduțe am găsit strada Iasomiei. O stradă scurtă, dreaptă, care se termina într-o altă stradă perpendiculară pe ea, cu case mici și cochete, ferestre mari și gazon în curți. Numărul 12 a fost lesne de găsit. Soarele care apunea poleia geamurile casei printre zăbrelele și ornamentele din fier forjat ale gardului. În curte, nicio mișcare. M-am plimbat de două-trei ori de-a lungul străzii, urmărind cu atenție orice zgomot, dar parcă toate casele erau părăsite. De înnoptat acolo nici nu putea fi vorba, n-aș fi avut unde, totul era la vedere, așa că m-am întors sub fereastra Adinei. Televizorul era deja stins, dar oricum nu mi-ar fi trebuit, eram prea obosit. Am adormit de îndată cu un gol în suflet, de parcă pustietatea de pe strada Iasomiei se transferase toată în mine, iar dimineața m-am trezit cu privirea luminoasă a Adinei în ochi și mirosul de sandwich făcut în mare grabă și pe ascuns, în nas. M-am ridicat și l-am luat, mulțumindu-i din ochi.

– Ai lipsit aseară, mi-a spus. Aveam o prăjitură pentru tine, dar am mâncat-o. Era cu cremă, s-ar fi stricat până dimineață.

Am zâmbit. Cred că era doar pofticioasă.

– Ți-ai găsit mama? mă întrebă brusc. Am dat din cap că nu, mestecând. Din casă se auzi iar o voce:

– Adina, plecăm.

Fugi, dar se întoarse în mai puțin de un minut. Eu terminasem sandwich-ul și mi-era sete. Nici apă nu băusem ca lumea cu o zi înainte. Am rugat-o să îmi aducă niște apă și mi-a adus o Coca-Cola la jumătate de litru. Am privit-o cu neîncredere și mi-a spus:

– E a ta, toată.

Era de aur fata asta.

– Vrei să vin cu tine? mă întrebă.

– Unde? am întrebat prostește.

– Să-ți căutăm mama.

Nimeni nu mai voise să vină cu mine nicăieri, niciodată. Nu știam ce să spun. Totul părea ireal. Cu excepția faptului că dormeam pe stradă, de două zile mâncam și beam fără să fur, ceea ce era lucru mare pentru mine, și pe lângă toate astea, mă procopsisem, după cum îmi dădeam seama, cu ceea ce auzisem că se numea un „prieten”.

Adina n-a mai așteptat răspunsul meu, ci a închis fereastra, iar în următoarele două minute am văzut-o sărind gardul dintre curtea ei și alee. Poartă aveau numai în față și ar fi trebuit să ocolească tot șirul de case ca să ajungă în spate. S-a așezat pe cartoane, lângă mine și a început să-mi pună tot felul de întrebări: de unde aveam de gând să începem căutările, ce prieteni aveam la orfelinat și dacă nu mi-e dor de ei, de unde o să știu care e mama mea sau dacă e adevărat că la orfelinat copiii sunt bătuți în fiecare zi. I-am răspuns la toate întrebările și i-am arătat poza.

– Seamănă leit cu tine! a exclamat. E ca și cum te-ai căuta pe tine, râse ea. Hai să te căutăm!

A cumpărat două bilete și ne-am urcat în autobuzul 49 care mergea în capătul celălalt al orașului, în apropiere de strada Iasomiei. Picioarele mele i-au mulțumit. M-a atenționat că trebuie să ne întoarcem înainte de ora patru, când veneau ai ei de la muncă. Am aflat că are doisprezece ani neîmpliniți, că-și dorește de când se știe un frate mai mult decât o soră, dar nu avusese noroc de niciunul și că s-ar fi plictisit îngrozitor tot restul vacanței dacă n-aș fi apărut eu. Sincer, mă bucuram și eu că am dat de ea, nu mă deranja deloc prezența ei.

Am coborât într-o stație, după un pod care trecea peste râul ce traversa orașul. Am aruncat un ochi să văd dacă nu era vreun loc potrivit de spălat haine. Nu era. Podul, în acel loc, era chiar înalt, iar pe el traficul era intens. Adina era curioasă cu privire la cercetările mele pe care nu le înțelegea. Ne-am oprit pe trotuarul îngust privind peste balustrada podului vâltoarea râului de dedesubt și i-am explicat. M-a privit cu un fel de duioșie.

***

Pe strada Iasomiei am găsit aceeași liniște de cu o seară înainte, de parcă strada asta era desprinsă de oraș, neumblată și netrăită. Am străbătut-o de la un capăt la altul, privind cu atenție pe la toate ferestrele și prin toate curțile. De după un gard, un câine ne-a lătrat scurt. Ne-am speriat amândoi, apoi am izbucnit în râs. Strada s-a umplut de râsul nostru, apoi a amuțit la loc. Casa de la numărul 12 avea obloane albe, trase pe jumătate, la ferestre, o ușă largă, tot albă și o fereastră în acoperiș. În grădină erau flori și iarbă și doi pitici de grădină, iar mai în spate, în lateral, două leagăne. La ce i-or fi trebuind leagăne? Am încercat să mi-o închipui pe ea, pe mama mea, în rochie albastră, pentru că numai așa o știam de când găsisem fotografia, ieșind pe ușă și pe mine mâncând un sandwich făcut de ea pe o pătură, în iarbă.

– Mihail, m-ar fi strigat ea, iar eu i-aș fi răspuns cu sufletul liniștit și cu burta plină:

– Da, mamă.

– Mihail! strigă Adina, zgâlțâindu-mi de zor umărul drept și arătându-mi cu privirea ceva în stânga mea.

Am întors capul și am văzut un om care se uita consternat la mine. Mi-am dat seama că mă țineam cu mâinile de două zăbrele de fier din gardul casei, iar pe obraji aveam urmele altor două de care stătusem lipit. Deci strada nu era chiar moartă.

– Căutați pe cineva? întrebă omul privindu-mă doar pe mine, circumspect.

– Nu pe strada asta. Mama ne-a trimis până la mătușa, dar lui frate-meu i-au luat ochii piticii ăștia de grădină, se pare, râse Adina, trăgându-mă după ea.

Omul zâmbi, privindu-mă în continuare insistent.

– Cred că te-a recunoscut, mi-a zis Adina după ce ne-am îndepărtat, iar mie mi-a tresăltat inima.

Am bântuit în jurul străzii până pe la ora trei după-amiaza, apoi am luat autobuzul 49 înapoi spre casă. Spre casa Adinei. Eu aș mai fi rămas, dar m-a asigurat că nu are sens, ne vom întoarce mâine. Seara, înainte să stingă televizorul, Adina a deschis geamul, mi-a întins un șnițel, o felie de pâine și un măr și mi-a cerut hainele să le bage la spălat.

***

Am pândit casa cu numărul 12 o săptămână întreagă fără să vedem vreo mișcare. Aș fi întrebat pe vreunul din rarii oameni care treceau pe stradă cine locuiește acolo, dar Adina a spus că nu e o idee bună. Într-adevăr, nu era. Într-o zi, pe la începutul celei de-a doua săptămâni, am ajuns mai târziu, pentru că mama Adinei plecase mai târziu la serviciu și am găsit curtea plină. Doi copii alergau de zor de colo-colo țipând, o femeie și un bărbat cărau o masă rotundă undeva spre fundul curții, un câine mic alerga după copii. Am simțit cum inima mi se oprește în piept și, după privirea îngrijorată a Adinei, mi-am dat seama că m-am albit la față. Am evaluat rapid situația. Femeia care căra masa nu semăna cu mine, deci nu putea fi ea, iar copiii, probabil, erau ai ei. Asta însemna că ea, mama mea, nu mai locuia acolo. Am simțit că-mi cade cerul în cap. Unde se dusese? Am stat și m-am gândit: nu era bine, dar era mai bine decât ca copiii ăia să fi fost ai ei. M-am întors spre Adina să-i spun că trebuie să aflăm unde s-a dus și am dat de un chip palid, precum al meu cu cinci minute mai devreme. Am întrebat-o dacă se simte rău. A înghițit în sec și în ochi au început să-i tremure lacrimi.

– Adina, plângi? am întrebat-o, dar ea privea fix înspre casă. Mi-am întors și eu privirile într-acolo. În cadrul ușii albe de la intrare, stătea o femeie de statură mijlocie, ce semăna leit cu mine. S-a uitat în jur, apoi s-a dus la copiii care se jucau în iarbă, s-a așezat neauzită în spatele lor și a făcut:

– Bau!

Copiii au tresărit deodată și tot deodată s-au întors spre ea, strigând:

– Mami, ne-ai speriat, mami, ești un ninja care umblă fără să-l audă nimeni.

Ce să le faci, erau mici.

M-am întors și am plecat de acolo. Am luat-o la fugă. În spatele meu, Adina alerga și ea, o auzeam.

– Mihail, striga, Mihail, oprește-te!

Am văzut balustrada podului de lângă stația de autobuz și am alergat spre ea, apoi n-am mai auzit nimic: nici zgomotul traficului de pe pod, nici strigătul îngrozit al Adinei, nici apa învolburată care m-a înghițit pe loc. Doar o voce caldă și veselă făcând:

– Bau!

Garsoniera

La început, garsoniera era doar casa urâtă a celor care locuiseră înainte în ea. Doi murdari, un el și o ea, care mai făcuseră și un copil, pe care îl țineau tot murdar. După ce și-au luat catrafusele murdare și s-au mutat, a trebuit să zugrăvesc și să desput, să frec cada, soba de teracotă și cazanul din baie, să curăț dușumelele și să le acopăr cu mochetă de culoarea cafelei cu lapte, nu cu mult lapte, însă și, mai ales, să îmi aduc pisica, tot de culoarea cafelei cu lapte, să dea suflet locului. După ce am făcut toate astea, m-am mutat și eu. În prima noapte, m-am așezat în fund pe mochetă și am plâns de a sărit cămașa pe mine. Toată noaptea. La mine, toate ruperile din toate locurile au fost cu plâns, chiar și dacă plecam două străzi mai încolo. Lumina nu mai cădea la fel, mobila nu mai trosnea în aceleași tonalități, vecinii se auzeau diferit.

Aici, spre deosebire de toate locurile în care am stat, aveam, precum în casa bunicilor, sobă de teracotă gălbuie în cameră și cazan de baie vopsit cu bronz alb, în baie. Avusesem și în bucătărie sobă cu plită ca a bunicii, dar am înlocuit-o cu un aragaz. Soba de teracotă dădea căldură bine, așa spuneau cunoscătorii, chiar dacă iarna, după miezul nopții, începeam să mă strâng sub plapuma grea pe care mi-o dăduse mama, iar cazanul din baie, deși impozant de umbrea încăperea, nu avea niciodată apă suficientă pentru o baie cumsecade. Pe una din plăcile de teracotă ale sobei erau modelate o seceră și un ciocan, dedesubtul cărora scria R.P.R..

Baia era lungă și îngustă și se termina cu veceul, deasupra căruia era un geamlâc. În stânga aveam o chiuvetă mică, cu un robinet la fel de mic, prin care curgea apă rece, iar în dreapta, cada de fontă cu picioare ca de fotoliu și cazanul. Deasupra chiuvetei aveam o oglindă tot mică, înnegrită pe margini și pătată toată, în care nu vedeam mare lucru, și un suport de sticlă pentru parfum și periuța de dinți.

Pata de ou spart și scurs de pe peretele sudic al bucătăriei ieșise, nu se știe cum, prin noua zugrăveală, dar reușisem să curăț cămara atât de bine, încât îmi puteam ține tăiețeii de la bunica și mâncarea pisicii acolo.

Garsoniera avea uși și ferestre mari, albe, din lemn și era într-un bloc cu două etaje în care locuiau, singura excepție fiind eu, pensionari. Eu locuiam la etajul întâi. Dedesubt era o babă rea și pârâcioasă, iar deasupra un moș bețiv, care umbla pișat și cânta în creierii nopții ca bețivii, răgușit, lălăit și afon, cu cuvintele încălecate unul peste altul. Blocul avea aspect de spital pe dinăuntru și obloane verzi la ferestre și nu reușeam deloc să-l îndrăgesc. Nici pe el, nici garsoniera.

Apoi mi-am luxat piciorul în așa fel încât a trebuit să stau în casă, cu ghips, trei săptămâni. Era vară, iar eu mă scărpinam pe sub ghips cu o andrea. Nu aveam voie să beau vin roșu, dar făcusem rost de o cârjă și țopăiam fericită de colo-colo. Casa mi s-a umplut de lume ca prin farmec. Pisica dormea pe pervaz, un prieten povestea cățărat pe dulap, iar de pe canapeaua extensibilă de o persoană jumate îi răspundeau douăzeci de râsete. Soba de teracotă ne aducea aminte că blocul era locuit de oameni din R.P.R. și nu se cădea să ascultăm muzică, să râdem și să vorbim tare. Dar noi ne vedeam de ale noastre, iar eu eram mulțumită că în sfârșit mă simțeam acasă. Lumina începuse să cadă cum trebuie, mai ales când se strecura printre lamelele de lemn ale obloanelor închise în miezul zilei ca să țină umbră, trosniturile mobilei deveniseră familiare, cu baba de la parter mă împrietenisem într-o zi, când i-am dus două kile de portocale și am rugat-o să-mi plătească și mie lumina când vine, iar cântecul de bețiv în miez de noapte al moșului de la doi îmi devenise, dacă nu cântec de leagăn, măcar doină.

Când am plecat de acolo, înainte să ies pentru ultima dată pe ușa mare și albă de lemn de la intrare, m-am așezat pe mocheta de culoarea cafelei cu lapte, dar nu cu mult lapte, și am plâns cale de două-trei ore de a sărit cămașa pe mine. Apoi am luat pisica în brațe și am lăsat lumina strecurată printre lamelele obloanelor verzi să deseneze dungi pe podeaua camerei goale.

Hazard

M-am trezit într-o zi, nici nu știu dacă era dimineață, seară ori amiază, m-am uitat în jur și mi-am dat seama că nu știu nici unde sunt, nici de unde vin și nici ce caut acolo. Totul era verde, o pajiște cât vedeai cu ochii cu iarbă măruntă și deasă, și deasupra un cer când albastru, când mov, când galben. Mai târziu am aflat că cerul se colora după cum voia el. Uneori era roșu, un roșu adânc, mâlos aproape, dar asta se întâmpla destul de rar. Iarba era mereu verde. La început, am crezut că sunt singur acolo, dar după un timp mi-am dat seama că suntem sute, mii, ascunși prin iarba măruntă și deasă, dar fiind atât de mici, nu ne vedeam unii pe alții. Mi-am dat seama că nu sunt singur acolo, într-un moment când cerul galben-auriu învăluise totul într-o lumină atât de frumoasă, deși asta e o noțiune abstractă, de unde să deosebesc eu urâtul de frumos, de vreme ce nu mai văzusem niciodată nimic, dar, mă rog, așa mi se părea, că e atât de frumos, de parcă ai sta pe fundul unei salatiere din sticlă galbenă prin care intră razele soarelui. De unde știam eu ce e aia o salatieră sau cum intră razele soarelui prin sticlă, nici asta nu știu. Pur și simplu asta era imaginea care îmi apăruse în cap odată cu cerul ăla galben. Și cum stăteam eu așa, cu ochii mari și gura căscată la frumusețea aceea, am simțit ceva lângă mine. Când m-am întors, doi ochi mari și verzi mă priveau ironic.

– N-ai mai văzut așa ceva, nu?

– Nu…, i-am răspuns. E tare frumos.

– Da, e.

Am profitat de ocazie și am întrebat:

– Totuși, unde suntem?

S-a uitat la mine mirată, pentru că după genele lungi pe care le tot flutura îți dădeai lesne seama că e fată, și a spus:

– Nu știu. Nu mi-am pus niciodată problema. Suntem unde trebuie să fim. Tot ce știu e că după ce pui mâna pe o inimă, poți să pleci de aici.

– Inimă?

– Da, inimă. E o chestie mare și roșie pe care o găsești din când în când în iarbă. E destul de greu să pui mâna pe una, dar trebuie să te străduiești, ca să pleci de aici.

– Și unde să mă duc?

– … Pui niște întrebări…

Mi-am plecat privirea, rușinat. Nu știam nimic din toate astea și aș fi vrut să aflu.

– Ești de mult timp aici? am întrebat-o.

– De vreo douăsprezece căderi de inimi.

– Cum adică? De unde cad?

– Tare aș vrea să știu, poate aș putea face ceva. Nimeni nu știe, însă. Nu e rău aici, dar te cam plictisești și atâta timp cât știi că nu asta e destinația ta, parcă ai vrea să te urnești din loc.

Ce să spun, avea dreptate.

Am aflat apoi că timpul, acolo, se măsura în căderi de inimi. Cerul se făcea dintr-o dată roșu adânc, mâlos aproape, și din el cădeau inimi mari și roșii peste tot, de parcă le-ar fi deșertat cineva de sus, dintr-o găleată uriașă. Putea să-ți cadă una fix în cap și, oricât de mult îți doreai să pui mâna pe o inimă ca să poți pleca spre destinația ta finală, acest lucru nu era de dorit, pentru că te-ar fi strivit.

La prima mea cădere de inimi nici nu am știut ce se întâmplă. Nu am dat importanță cerului care se făcuse roșu, doar am văzut-o pe mica mea prietenă că începe să alerge agitată prin iarbă. Agitație se stârnise peste tot în jur și atunci am văzut pentru prima dată că suntem mulți. Mulți și foarte, foarte mici. Toți cu ochi mari, de diferite culori. Apoi au început să cadă inimi din cer. Mari, roșii, cu viteză. Făceau întâi câte o umbră mare, apoi cădeau în iarbă făcând un sunet înfundat. Noi trebuia mai întâi să ne ferim, să nu ne cadă în cap, apoi să fugim cât puteam de tare și să punem mâna pe una. Atât trebuia ca să pleci de acolo, să pui mâna pe o inimă, iar aceea să bată. Pentru că nu toate inimile băteau, iar cele care nu băteau nu îți garantau plecarea. Se putea, cum am văzut, ca o inimă care nu bătea să înceapă să bată în momentul în care cineva punea mâna pe ea, dar acestea erau cazuri extrem de rare, și nu îți garantau că o să ajungi în partea cealaltă teafăr. Era, totuși, un risc pe care trebuia să ți-l asumi. Uneori se întâmpla ca doi dintre noi să pună mâna deodată pe aceeași inimă și atunci aceia trebuiau să împartă inima între ei.

– Hai!

– Hai…

Și plecau.

Nu știa nimeni unde.

În partea cealaltă nu știa nimeni ce e, ci doar că trebuia să ajungem acolo. Ăsta era destinul nostru. Nu puteai să nu vrei să ajungi acolo. Cincisprezece, am aflat după a treisprezecea cădere de inimi nereușită a micii mele prietene, era numărul maxim. Dacă în cincisprezece căderi de inimi nu puneai mâna pe niciuna, dispăreai, pur și simplu. Așa cum apăreai de nicăieri într-o dimineață, seară ori amiază, așa și dispăreai. Tot nicăieri. Și asta, după spusele tuturor, era mai rău decât să pui mâna pe o inimă care nu bate.

Am petrecut acolo patru căderi de inimi. La a cincisprezecea ei cădere, mica mea prietenă a reușit să pună mâna pe o inimă și, nebună de fericire în ochii mari și verzi, a plecat. M-am gândit mult la ea: dacă o fi bine în partea cealaltă, dacă a rămas la fel sau s-a transformat în altceva, dacă cerul acolo era tot așa ca aici. Aveam să aflu curând răspunsul la toate întrebările, pentru că la următoarea cădere de inimi, am pus și eu mâna pe una. Căzuse chiar lângă mine, mai-mai să mă strivească. De jur-împrejur, armate întregi alergau disperate, cu mâinile întinse. Pentru două fracțiuni de secundă nu m-am putut mișca deloc: zgomotul inimii atât de aproape și privirile încruntate ale confraților mei apropiindu-se de mine mă paralizaseră. Apoi, când să ajungă toți deodată să pună mâna pe inima mea, ceva ca un curent electric m-a străbătut din cap până-n picioare și am întins un deget. Am simțit inima bătând cu putere și în alte două fracțiuni de secundă m-am simțit cuprins de o căldură mare și de o amețeală plăcută. Apoi s-a făcut beznă. Stăteam scufundat într-un lichid și de undeva răzbăteau, din când în când voci. Am stat un timp acolo, nu știu cât de lung, până ce n-am mai încăput. Spațiul acela întunecos devenise încet-încet strâmt. Apoi am auzit gălăgie în jur și am deschis ochii.

– Scor Apgar 10, toți șase, sunt pur și simplu perfecți, s-a auzit o voce.

Mi-am îndreptat privirea într-acolo, dar n-am văzut nimic. Doar o lumină galben-aurie, de parcă stăteam pe fundul unei salatiere din sticlă galbenă prin care intrau razele soarelui, m-a făcut să zâmbesc.

Inspectorul

Inspectorul privea încruntat, prin ochelarii sobri cu ramă neagră, hârtiile din faţa lui. De cealaltă parte a mesei, într-un fotoliu mare de culoarea cafelei cu lapte, stătea cam într-o rână un urs polar de pluş. Părea plictisit aşa cum îl fixa pe inspector cu ochi de mărgele negre şi un fel de zâmbet voios întipărit pe faţa de urs. Inspectorul îl văzuse când intrase, dar îl ignorase cu desăvârşire, până când, simţindu-se fixat, începu să-i arunce priviri scurte şi din ce în ce mai intrigate la intervale regulate de timp. Ursului păreau că i se ridică colţurile gurii cu fiecare privire a inspectorului, fapt care începu să-l enerveze cumplit pe acesta din urmă. Venise să controleze actele din ultimul an ale unei mari fabrici de jucării şi nu putea fi perturbat în activitatea sa de un urs, fie el şi de pluş. Îşi întoarse scaunul astfel încât să nu mai fie cu faţa spre urs şi continuă să răsfoiască dosarele stufoase. Toate păreau la locul lor, când deodată surprinse cu coada ochiului o mişcare. Întoarse privirea spre locul cu pricina şi văzu plin de uimire cum ursul polar din fotoliul mare de culoarea cafelei cu lapte îi întinde tacticos o cafea cu lapte într-o ceşcuţă delicată, din porţelan alb, pe o farfurioară aşijderea, ce păreau că fac parte din serviciul de cafea al mamei sale.

– Mulţumesc, bâigui inspectorul, dar nu beau cafeaua cu lapte. Luă, totuşi, farfurioara cu ceşcuţa din laba ursului şi le puse pe masă, apoi, scuturând din cap ca să-şi alunge senzaţia de aiureală ce-l cuprinse, îşi continuă inspecţia.

Ursul păru nemulţumit, aşa că se ridică din fotoliu şi se aşeză pe un colţ de birou, picior peste picior. Inspectorul încercă din răsputeri să nu-şi ridice privirea şi chiar reuşi preţ de vreo trei secunde, apoi sări în picioare, strigând:

– Este inadmisibil! Aşa ceva nu se face, aşa ceva înseamnă obstrucţionarea activităţii unui organ de control şi voi amenda acest comportament!

– Chill, man, zise ursul aşezându-se mai bine pe colţul mesei şi sorbind graţios din cafeaua cu lapte pe care inspectorul o refuzase. Do your thing…

Inspectorul îl privi cu un fel de groază amestecată cu o uimire de nedescris: ursul nici măcar nu vorbea româneşte, ceea ce făcea comportamentul lui cu atât mai inacceptabil. Îi trecu, chiar, prin cap să ursul era doar un costum în care se ascundea cineva, ca să-i distragă atenţia de la neregulile pe care urma să le găsească, aşa că începu să se holbeze înadins la toate cusăturile, îmbinările şi posibilele fermoare ale ursului, dar nu găsi nimic care să-i confirme bănuiala. Se aşeză la loc pe scaun şi încercă să se concentreze la acte. Ursul începu să fredoneze încet un cântec. Inspectorul se foi pe scaun, stânjenit. Ursul continuă să fredoneze, nestânjenit. Inspectorul îşi notă în agendă câteva lucruri, apoi, întorcându-se spre dosarul cu acte, dădu peste cafeaua cu lapte care zbură cu tot cu farfurioară şi ceşcuţă, împrăştiindu-se şi spărgându-se pe podea. Inspectorul tresări speriat, în timp ce ursul continuă să cânte.

– De ajuns! strigă din nou inspectorul, sărind din nou în picioare.

Ursul tăcu, îndreptându-şi mărgelele negre spre el, însă cântecul continuă în mintea inspectorului, ca şi când ursul l-ar fi fredonat în continuare. Pe masă, în locul din care zburase cafeaua cu lapte cu tot cu farfurioară şi ceşcuţă, o altă cafea cu lapte într-o ceşcuţă albă de porţelan, aşezată pe o farfurioară aşijderea, aştepta înspumată. Inspectorul îşi luă capul în mâini, încercând să-şi pună ordine în gânduri, dar cântecul fredonat mai înainte de urs îi cânta acum în cap cu glasul mamei sale. Cu coada ochiului surprinse din nou o mişcare. Îşi îndreptă privirea spre locul cu pricina şi văzu cum mama sa, cu o mătură şi un făraş în mână, strângea cioburile de pe jos. Se uită cu stupoare la ursul care nu se mişcase de pe colţul lui de birou, apoi ţâşni pe uşă afară. Inima îi bătea să-i spargă pieptul şi broboane mari de sudoare îi acoperiră fruntea. Se opri într-o toaletă, se spălă cu apă rece pe faţă şi îşi privi în oglindă chipul livid. Încercă să se liniştească şi ieşi în holul larg. Privi în stânga şi în dreapta. Niciun zgomot nu venea de nicăieri, ca şi când clădirea ar fi fost goală. Deschise o uşă la întâmplare, încercând să găsească pe cineva, să se scuze că a intervenit ceva şi să plece de acolo. În încăpere, de pe un colţ de masă, ursul polar de pluş îi indică cu o mișcare a capului biroul de alături. Inspectorul închise uşa şi o deschise pe următoarea. Pe colţul mesei, acelaşi urs polar de pluş îi indică cu o mișcare a capului biroul de alături. Inspectorul privi holul ce părea dintr-o dată nesfârşit şi o luă la fugă de-a lungul lui. Alergă preţ de un minut, până când în faţa lui apăru brusc o uşă ce părea că sfârşeşte holul. Dădu buzna pe ea şi nimeri în vechea cameră de oaspeţi din apartamentul în care copilărise. În cameră era semiîntuneric, dar el distingea clar conturul mobilelor de odinioară. Pe fotoliul de lângă fereastră stătea cineva, însă inspectorul nu reuşi să distingă cine. Dădu să iasă din cameră, când vocea mamei sale îl apostrofă:

– Uite ce ai făcut, dacă nu eşti atent!

Inspectorul se opri încercând să străpungă semiîntunericul cu privirea. Ursul îl bătu pe umăr și îi făcu semn să tacă. Inspectorul amuți și se dădu câțiva pași înapoi. De undeva, de jos, se auzi un țipăt ascuțit, însoțit de un pufăit. Inspectorul se uită într-acolo, se aplecă și ridică un trenuleț de lemn ce țiuia și pufăia nervos din toate încheieturile.

– Mama ta are dreptate, chiar nu ești atent deloc. Am fost jucăria ta preferată și acum mă calci în picioare, se jeli trenulețul.

Inspectorul scăpă trenulețul din mână, îngrozit, și vru să fugă, însă ușa pe care intrase dispăruse ca prin farmec. Privi spre locul unde părea să fie fereastra, dar și acesta părea zidit. Totuși, pe undeva intra un strop de lumină, de vreme ce distingea, cât de cât, ceva. Se apropie de fotoliul din care se auzise vocea mamei sale și miji ochii, să vadă mai bine. Ursul polar de pluș stătea în fotoliu, picior peste picior, tricotând de zor.

– Come on, man, have a cigar, îi spuse, indicându-i cu o mișcare a capului ceva de pe măsuța de alături.

– Nu fumez, răspunse inspectorul.

– A glass of wine, maybe? insistă ursul.

– Nu beau, răspunse inspectorul.

– You don’t smoke, you don’t drink, you’re nothing, spuse ursul dezamăgit.

Inspectorul privi roată prin încăpere, încercând să găsească o ieșire. De pe canapeaua din fundul camerei se auzi un foșnet. Miji ochii într-acolo. Un domn încerca din răsputeri să deschidă fermoarul rochiei mamei sale.

– Nu te uita așa, îl apostrofă mama. Tatăl tău a plecat și nu se mai întoarce. Sunt și eu om, trebuie să trăiesc.

Își simțea gura uscată. Aerul devenise de nerespirat. Începu să se clatine pe picioare. Mama sa se ridică de pe canapea și deschise larg fereastra ce până atunci păruse zidită. O lumină albă pătrunse violent în încăpere, orbindu-l. Își puse mâna streașină la ochi și o văzu pe mama lui urcându-se pe pervazul ferestrei. Vru să se repeadă într-acolo, dar nu se putu mișca. Vru să strige, dar din gât nu ieși niciun sunet. Femeia stătu câteva clipe pe pervaz, nemișcată, apoi își desfăcu brațele și plonjă în gol. Inspectorul tresări violent și, cu un icnet scurt, se ridică în șezut. Era nădușit și inima îi bătea nebunește. Întinse mâna și își luă ochelarii de pe noptieră. Și-i puse la ochi și privi în jur. Ceasul de pe noptieră arăta ora 05:47. Afară se luminase deja.

– Chill, man, își șopti, a fost doar un vis.

Se ridică din pat, își făcu o cafea neagră și își deschise agenda electronică. Ridică uimit din sprâncene. La ora nouă trebuia să ajungă în capătul celălalt al orașului, chiar pe strada unde locuise cu mama lui, până pe la 9 ani. Avea de controlat actele din ultimul an ale unei fabrici de jucării. Nu mai fusese acolo de atunci, dar știa că toate casele și blocurile vechi din zonă fuseseră demolate pentru a se construi o mare platformă industrială. Privi îngrozit spre trenulețul de lemn ce fusese jucăria lui preferată în copilărie și care acum trona, ornamental, pe o etajeră. Reușise să-l ia cu el atunci când fusese dus la orfelinat, după sinuciderea mamei lui.

Mic dejun

Mirosul de ceapă călită se năpusti profan în aerul înmiresmat de florile de salcâm și bujorii, margaretele și iasomia din grădinița de sub fereastra bucătăriei. Ici-colo, câte un mac se îmbujora neprihănit la viersul muhav* al mierlei. În rest, niciun sunet. Doar ciorovăiala câtorva vrăbii și sfârâitul, răzbătând prin fereastra larg deschisă, alături de miros, al cepei. Și frânturi de cântec, cântat cu voce joasă și liniștită de femeie care are totul fără să aibă nimic.

Fereastra de alături, tot larg deschisă, primi sunetele și miresmele înăuntru. Odată intrate, împânziră toată camera, gâdilând nările nasului acvilin ale pictorului și împresurând peisajul cu cer negru, înstelat și lac sub clar de lună de pe șevalet.

– Tanti Florica, gata masa? întrebă pictorul trezit la vărsatul zorilor și întărâtat de aroma îmbogățită de ouă proaspete, caș și roșii adăugate cepei.

– Gata, dom’ pictor, gata, strigă Florica între două game.

Pictorul ridică din sprâncene satisfăcut, desăvârșind haloul lunii de pe pânză cu două trăsături scurte de penel.

Zgomotul de farfurii și clinchetul de pahare scoase din dulapuri înghiți pentru câteva secunde totul, stânjenit, apoi tăcu. Pictorul se ridică de pe scăunelul lui, pe care ședea când picta de când îmbătrânise și-l dureau șalele, și porni agale, târșâindu-și picioarele în papucii moi, de casă, spre bucătăria ce promitea satisfacție deplină limbii, nasului și ochilor, deopotrivă.

– Bună dimineața, tanti Florica, salută pictorul adus de spate pe Florica ce aranja pe masă, lângă farfurii și pahare, un buchet proaspăt de bujori tăiați mai de la jumătate, să se potrivească în vază.

– Bună dimineața, dom’ pictor.

Deși era cu cel puțin zece ani mai în vârstă, pictorul devenea, atunci când se așeza la masă sub privirile Floricăi, copil cu zâmbet pofticios pe buze. Începu să mănânce, savurând fiecare îmbucătură, în liniștea reașezată, străpunsă de mierlă, vrăbii și flori. Pentru că și mirosul are sunetul lui, așa cum liniștea are aroma ei. Florica, pe scaunul ei, în colțul bucătăriei, părea că încearcă să țină în frâu un fluture mare ce se zbătea cu aripile prinse în două andrele.

______________
*Cuvântul múhav nu există, dar mie mi s-a alipit atât de firesc de viersul mierlei, că n-am putut nici în ruptul capului să-l dezlipesc de acolo. În contextul ăsta, înseamnă șugubăț și un pic deșănțat. Sau ceva de genul. Oricum, orice v-ar inspira, așa trebuie să fie.

Aristide

Fugi din casă de cum se înserase.

Își plănuia de mult timp evadarea, cam de când văzuse de pe pervazul pe care își făcea veacul mai multe surate cu cozile învârtite-n aer, sărind din acoperiș în acoperiș, ca niște veritabile acrobate de la circ. Văzuse la televizor. Și când nu săreau, stăteau. Pe acoperiș. Iar acesta devenise țelul lui în viață. Să sară măcar o dată din acoperiș în acoperiș, iar când nu sare, să stea, chiar dacă el avea coada stufoasă, de veverițoi, și se întrebase de multe ori ce fel de strămoși stătuseră la baza acestei cozi. Apoi să se întoarcă acasă.

Așa că își plănuise marea evadare în cel mai mic detaliu, de la dormitul în papucii roz ai Iuliei-stăpâne, ca să nu dea de bănuit, până la ieșirea printre picioarele nesigure ale bunicului-stăpân, atunci când acesta avea să deschidă, cu mișcări de bunic, ușa verandei, seara.

Planul îi reuși punct cu punct. Sări chiar și gardul curții fără să se agațe în sârma ghimpată care avea menirea, după cum își dăduse singur seama, să prindă în ea puful de plopi și de păpădii, ca să nu-l gâdile pe el pe la nas, să strănute și să stârnească râsul în cascade colorate al Iuliei. Odată ajuns jos, în stradă, începu prin a-și linge blana îndelung. Nu putea apărea în lume nespălat și nearanjat, chiar dacă avea să constate imediat că aceasta – lumea – nu era un loc chiar atât de sigur. Cel puțin acolo, jos. Dar el se pregătea pentru marea plimbare pe acoperișuri, așa că uriașii cu roți care treceau în mare viteză pe lângă el, făcându-i vânt și zburlindu-i coada stufoasă, nu aveau să-l sperie prea mult timp. La fel și furiile câinilor lătrate pe sub porți.

Își făcu, așadar, toaleta, iar când termină, adulmecă cu nasul roz aerul albastru-închis al serii, se întinse frământând ușor cu ghearele asfaltul neprietenos și se îndreptă agale spre ferestrele luminoase ale acelui loc de peste drum, dintre ale cărui uși, atunci când se deschideau, răzbătea miros de fleici, costițe afumate și alte delicii. Nici nu luă în seamă scârțâitul de roți al monstrului verde, din care mai apoi se auziră cuvinte nemaiauzite, pentru că nimic, dar absolut nimic, nu putea sta între el și o bucățică cât de mică, rozalie și apetisantă de…

– Mdarrrr bună seara, fuse întrerupt și luat prin surprindere de un splendid exemplar de felis silvestris catus, mascul impunător, alb cu portocaliu, cu ochi de chihlimbar, mustăți dese și coadă lungă, ce aștepta și el, din câte își dădu seama, în fața ferestrelor luminoase și a deschizăturii de ușă îmbietor mirositoare. Ești nou în zonă? continuă motanul. Nu te-am mai văzut, cine ești?

– Sunt Aristide, miau, pisoiul Iuliei! exclamă Aristide, pisoiul Iuliei, cel cu coadă de veverițoi, blană tărcată și veșnic smotocită, ochi de smarald și gând pe acoperișuri.

– Aristide, mdarrrrr ce fel de nume e ăsta? întrebă motanul cel impunător, frecându-se alene de zidul de sub ferestrele luminoase. Și cine, mă rog, e Iulia?

– Aristide e numele meu, miau, iar Iulia, din câte mi-am dat singur seama, e un exemplar mic de homo sapiens sapiens, care are mare grijă ca mie să nu-mi lipsească mângâierile și mâncarea și are, miau, papuci roz, pufoși, în care se doarme dumnezeiește.

– Mdarrrr nu înțeleg ce spui. Tu, un felis silvestris catus, aparții unui homo sapiens sapiens? Mdarrrr unde s-a mai văzut așa ceva! izbucni motanul într-un râs cu tăvălituri din care Aristide nu înțelese nimic și i se păru cam nepoliticos.

– Dar tu cine ești? îl întrebă la rândul lui, mofluz.

– Eu, răspunse motanul, sunt șeful tuturor motanilor și pisicilor din lume.

Lui Aristide îi luciră ochii de bucurie când, pe ușa de lângă ferestrele luminoase, un exemplar rotunjor de homo sapiens sapiens începu să arunce bucăți de carne, strigând:

– Hai, pis-pis-pis!

Șeful tuturor motanilor și pisicilor din lume ajunse dintr-un salt la una dintre bucățile de carne și începu să roadă și să mârâie de parcă era supus unor drastice transformări. Aristide se apropie timid de altă bucată, privind cu coada ochiului la șeful mârâitor. Șeful mârâitor înghiți toate bucățile de carne din jurul lui, mai puțin pe cea de lângă Aristide și, într-o dispoziție de sătulă bunăvoință, îi spuse:

– Mdarrrr mănâncă, nu te sfii.

Aristide începu să tragă fericit cu colții de bucata de carne pe care o devoră tacticos, ca un motan de casă ce era, apoi dădu să plece.

– Mdarrrr unde pleci?

– Merg să caut un loc unde să-mi fac siesta, miau, apoi o iau hai-hui pe acoperișuri. Mâine, în zori, trebuie să mă întorc acasă, să nu-și facă nimeni griji. Iulia m-ar căuta în toată casa, înnebunită, bunicul ar crede, miau, că am căzut în canalul din curte, în care am mai căzut și altă dată și am ieșit abia după o săptămână, când toți credeau că sunt mort…

– Mdarrrrr rămâi, ne putem face siesta în grădina aceea, apoi te voi conduce eu pe acoperișuri. Oricum, nu e indicat ca un felis silvestris catus… ca tine să umble singur. Știi, sunt motani acolo, sus, care se cred șefii tuturor motanilor și pisicilor din lume și, din cauza asta, devin uneori agresivi. Nimic de necontrolat, doar că trebuie să știi cum, iar tu…

Lui Aristide îi surâse ideea, așa că îl urmă pe șeful tuturor motanilor și pisicilor din lume într-o grădină împrejmuită de tufișuri dese, unde trase un pui de somn zdravăn direct pe pământul tare și rece al nopții de primăvară aproape începută. Însă pe când dormea mai cu foc, auzi ca prin vis:

– Mdarrrr sus, acoperișurile ne așteaptă!

Și sări ca ars de nerăbdătoare nerăbdare.

Tovarășul lui ieși agale din grădină printr-un răriș în tufișurile ce o împrejmuiau și, tot agale, se îndreptă către un copac. Aristide îl urmă cu inima puțin îndoită că acest șef al tuturor se va putea urca vreodată pe vreun acoperiș după felul în care se mișca, dar îl urmă în continuare, pentru că, orice s-ar spune, îi dădea un oarecare sentiment de siguranță. Șeful se opri preț de câteva secunde lângă copac, apoi, dintr-un salt aproape nefiresc și nicidecum așteptat, fuse sus, în vârf. Aristide dădu nervos din coada stufoasă. Vârful copacului înțepa cerul chiar lângă o stea. Se mai urcase el pe dulapuri, în casă, dar niciunele nu erau atât de aproape de stele.

– Mdarrrr hai, că nu avem toată noaptea la dispoziție, îi strigă motanul din vârful copacului, izbucnind într-un râs drăcesc. De fapt, o avem, mdarrrrr…

Aristide își luă inima în dinți și se cățără dintr-un singur avânt până pe la jumătatea copacului.

– Hai, hai! strigă de sus tovarășul său.

Calculă. La un moment dat, pe când stătea pe pervazul de acasă, își dăduse seama că e bun la matematică. Pur și simplu își dăduse seama. Așadar, dacă dintr-un avânt reușise să se cațere până la jumătatea copacului, însemna că îi trebuiau două avânturi ca să ajungă în vârf. Își desprinse ghearele de copac și se lăsă să cadă ca bolovanul pe pământ. Se scutură bucuros că nu pățise mare lucru, dat fiind că pisicile au nouă vieți, unele chiar și mai multe, dar acelea sunt puține, și se concentră ca o adevărată pisică maidaneză. Pentru că asta trebuia să fii ca să poți umbla pe acoperișuri.

Un avânt.

Ghearele i se prinseră de scoarța copacului, mușchii îl propulsau ca pe o rachetă, ghearele se desprinseră doar pentru a se prinde iar, mai sus…

… Două avânturi…

… Tot mai sus… Lui Aristide îi patinară labele din spate, dar molcomul lui tovarăș, șeful tuturor motanilor și pisicilor din lume, îl apucă de ceafă și îl trase lângă el. Își trase și el sufletul, mândru.

– Mdarrr ai reușit! spuse motanul cu oarecare mirare. Acum, orice ai face, ai grijă să nu aluneci. Acoperișurile pot fi rai, mdarrrr pot fi și iad. Poți dormi pe coama unuia și poți visa că plutești pe un nor, cu alesele inimii alături, sau poți cădea direct în colții vreunui câine, așa cum s-a întâmplat cu un amic de-al nostru, un motan experimentat, de altfel, dar nervos ca un drac.

Lui Aristide îi trecură fiori prin blană, dar își spuse că trebuia doar să fie atent și va putea pluti pe un nor.

Și porniră.

Motanul, șef al tuturor, înainte, Aristide, pisoiul Iuliei, în urma lui. Cu cozile ridicate și învârtite-n aer, cu lăbuțele călcând moale coama oablă a acoperișului, cu nasurile adulmecând sosirea primăverii mai întâi sus, în cer, și abia apoi jos, printre oameni. S-au plimbat așa mult timp, sărind din acoperiș în acoperiș, uneori doar au stat, ca în cel mai frumos vis pisicesc întruchipat vreodată, apoi au coborât pe pământ. Lui Aristide îi sclipeau smaraldele ochilor de fericire și se gândi că tocmai trăise aventura vieții lui.

Îl privi cu ochii îngustați pe șeful tuturor motanilor și pisicilor din lume și, cu coada avântată semeț în aer, porni spre casă. Abia aștepta să-i povestească Iuliei toată aventura lui, avea sufletul și blana pline de emoții și aer de pe acoperișuri. Nici nu luă în seamă scârțâitul de roți ce străpunse liniștea. Simți doar o mare durere în cap și o fericire cât tot universul în lăbuțe. Noaptea îl înfășură ca un giulgiu. Îi era cald. Și bine.

Telefonul

În ziua aia, venisem cu noaptea-n cap la bătrâni să-i mai ajutăm cu treaba. Frate-meu se dusese cu tata la spital, la oraș. Era tot bolnav de vreun an, nu mai putea să facă mare lucru prin curte. Mama era și ea bătrână, făcea tot ce putea, dar tot avea nevoie de ajutor. Vorbisem cu cumnată-mea să venim amândouă, să terminăm repede. Deși era muncă multă la bătrâni acasă, cu animalele la care nu voiau să renunțe cu niciun chip și cu toată via, mă bucuram că mai scăpam de-acasă. Bărbată-meu nu era om rău, dacă ajungeai să-l cunoști bine, dar avea patima băuturii și când bea, vrând-nevrând, se tot împiedica de mine. Așa am luat cele mai zdravene bătăi și am făcut trei copii. Avea și perioade bune, în care nu punea gura pe băutură, dar erau rare și scurte, așa că viața mi s-a scurs așteptându-le, deși uneori îmi dădeam seama că au fost doar când se sfârșeau. Îmi mai făceam de lucru pe la bătrâni. Satul lor era la șapte kilometri de al meu, luam rata și în douăzeci de minute eram acolo. Nu-i convenea nici asta bărbatului, dar prin nu știu ce minune îi respecta pe ai mei și de multe ori nici nu mă bătea.

Când a sunat telefonul, era cam cinci-șase după-amiaza, ne terminasem treaba și mai stăteam de vorbă. Eu aveam rată la șapte fără douăzeci, iar frate-meu încă nu se întorsese cu tata de la oraș. Era vară, stăteam în tindă, la umbră. Cumnată-mea povestea de băiatul ei, era mândră, era premiant la școală. De fiecare dată când se lăuda așa, mă simțeam prost, ca și cum eu nu făcusem destule ca să fie și ai mei premianți. Așa și era, nu făcusem altceva decât să mă pun între ei și tatăl lor, deși nici asta nu reușisem chiar tot timpul. Stăteam și o ascultam cu gândurile aiurea, când a sunat telefonul. Cumnată-mea s-a repezit ca un vultur în casă. Era cam curioasă din fire. Aproape că i-am simțit satisfacția cu care a ridicat receptorul telefonului instalat la loc de cinste, în odaia cea bună, la intervenția lui frate-meu care lucra la compania de telefonie, apoi i-am văzut dezamăgirea combinată cu o mirare prost ascunsă, când a venit și mi-a spus că e pentru mine. Dezamăgirea i-o înțelegeam, îi plăcea mult să vorbească și la telefon, dar mirarea i-am înțeles-o abia mai târziu. M-am ridicat și m-am dus în odaie. Am pus receptorul la ureche și am zis alo. M-am gândit că e unul din băieții mei, că ei mai sunau când știau că sunt acolo. Am zis alo și n-am auzit nimic. Cumnată-mea își făcuse de lucru prin dulapul din odaie. Găsise acolo mai multe așternuturi de pat, care trebuiau scoase de urgență, scuturate și așezate la loc.

– Alo! am repetat.

Receptorul rămânea mut în continuare.

– Cine era? am întrebat-o pe cumnată-mea.

– Nu știu, cineva, o femeie, a cerut cu tine.

– Alo? am zis iar. Apoi mai mult mi s-a părut decât am auzit o voce stinsă de undeva, de departe, zicând cu un fel de reproș:

– Sunt eu, fiica dumneavoastră.

Am amețit și în amețeala mea m-am văzut urlând pe patul ăla de spital de acum treizeci și ceva de ani, transpirată, singură, cu moașa cu voce de bărbat și mâini aspre strigând la mine să nu mai urlu așa, că nu sunt nici prima, nici ultima care a născut vreodată, cu cearceafurile scorțoase și cenușii de care mă prindeam cu mâinile ca să nu mai urlu, cu viața aia care voia să iasă din mine cu orice preț, deși nu știam ce aveam să fac cu ea, ce avea să fie de atunci încolo, cum aveam să mai trăiesc cu mine știind că am făcut ce plănuisem să fac, cu mătușă-mea, Maria, care, după ce mă ascunsese de ai mei nouă luni, mă lăsase pe mâna moașei ăleia, pe care o știa de undeva, nu mai știu de unde, cu durerea și bucuria zilei de aprilie care aveau să se împletească una cu alta și să-mi rămână semn pe vecie, și cu toate astea, am zis de parcă ar fi trecut o zi de atunci:

– Unde ești?

– La Brașov, mi-a zis. Reproșul îi dispăruse din voce.

– Ai tăi ce fac, sunt bine?

– Da, sunt bine.

– Așa, mamă, că ei sunt părinții tăi, i-am spus ca și cum aș fi vrut să mă absolv de orice vină.

– Da, știu, mi-a răspuns. Părea un copil bun. Eu eram în continuare ceea ce eram.

– Poate o să reușim să ne vedem, dar nu știu când, că trenul e scump, am încercat să dreg lucrurile. Te mai sun eu, dă-mi numărul de telefon.

Mi-a dat numărul ei, l-am scris pe marginea unui ziar de lângă telefon, am pus receptorul în furcă, am rupt bucata de hârtie și am strâns-o în pumn. Am trecut pe lângă cumnată-mea care mă privea cu gura căscată, dintr-o poziție absurdă, neștiind dacă să lase fețele de pernă, pe care se muncea să le împăturească cât mai exact, din mână și să fugă după mine sau să fugă după mine cu ele în mână. Am profitat de nehotărârea ei și m-am dus la mama să-i spun că trebuie să plec acasă. Era timpul. N-aș mai fi putut să stau, mai ales că în mine începuse să plângă în hohote o femeie tânără, cu cămașă de noapte albă, scrobită. Deși e greu de crezut, cândva am avut cămașă de noapte albă, scrobită. Au trecut mulți ani de atunci, acum curtea mea e plină de buruieni. Băieții au crescut, dar n-am ce să le dau ca să plece, să-și facă un rost pe lume. Singurul copil pe care am reușit să-l salvez e fata asta. Părea salvată, deși e cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată.

Am mai sunat-o de câteva ori în vara aia, apoi tata a murit, iar pe mama a luat-o frate-meu la el, după ce au vândut animalele și au desființat postul telefonic. De vreme ce nu mai locuia nimeni acolo, nu mai era nevoie de el. Au trecut ani buni de atunci, destui cât să lase uitarea să se așeze iar peste tot. Cu toate astea, nu știu de ce, din când în când simt așa, ca și cum îmi e dor de ea. Și când simt asta, mă duc în curte și pun apă la rădăcinile alea pe care le-am găsit printre copaci. Îmi închipui că-s ale ei.

 

Tincuța

Încremenite, zăpezile albeau crestele munților dindărătul ferestrei largi. De dimineața până seara, de la un capăt la altul al anului. Nu se topeau niciodată. Ce era să fac eu cu imaginea asta care îmi strângea pupila în fiecare zi, ca o menghină? O prindea între fălcile lacome, o fixa bine și începea să o strângă. Și cu cât încercam să o desprind, cu atât simțeam mai tare strânsoarea. N-aveam ce să fac cu ea, mă săturasem de atâta alb.

– Tincuțoooo! se auzea din când în când de undeva, de departe.

Mă îndepărtam de fereastră și mă prefăceam că nu aud.

Eu sunt Tincuța. Derizoriu nume, nici eu nu mă omoram după el. Mă auzeam strigată în felul acesta de câteva ori pe zi și de fiecare dată mi se strângea puțin sufletul, simțeam amar în gură ca și cum fierea nu mai voia să stea în cineva numit Tincuța și îmi venea să nu răspund. De obicei chiar nu răspundeam, dar uneori, când omul care striga era lângă mine, nu prea aveam de ales. Sau aveam, însă nu reușisem să păcălesc încă pe nimeni că nu-mi mai păsa de nimic. Dar dacă vocea care striga era departe, alegeam să n-o aud. Într-o seară, după ce am reușit cu greu să-mi desprind pupila din menghina zăpezilor, mi-au căzut privirile pe laptopul din poala mea și mi-am dat seama că stătusem așa, cu laptopul în brațe și pupila strânsă-n zăpezile încremenite, suficient timp cât să îmi amorțească gândul.

Senzația de gând amorțit am simțit-o prima dată atunci, în ziua din care vin acum. Nu întotdeauna am venit din ziua aceea, înainte am venit de altundeva, dar nu mai contează de unde, pentru că acel eu nu mai există acum. Când m-am trezit pe patul alb, cu tavanul alb în fața ochilor și vocile albe în jurul meu, am știut că tot ce a fost înainte a dispărut pur și simplu. Era prea mult alb ca să nu fie așa. Aveam senzația de gând amorțit în cap și gust de păpădie în gură. Nu am mâncat niciodată păpădii, dar pot să jur că gustul acela era de păpădie. Mi-am ridicat mâinile în fața ochilor, mi le-am întors pe toate părțile, am strâns pumnii, mi-am răsfirat degetele și m-am bucurat. Am simțit, cumva, că-mi rămăsese esența. După un timp, cineva m-a luat pe sus și m-a pus într-un scaun cu rotile, din care altcineva m-a luat seara și m-a lungit în pat. Nu contează cine, ci doar că de atunci, cineva îndeplinea zilnic ritualurile acestea, la ore fixe.

Nu-mi amintesc nimic din ce era înainte. Din punctul meu de vedere, totul a început atunci. Proaspăt, alb. Într-o zi, cineva m-a întrebat cum mă cheamă și mi-a pus un laptop în brațe. L-a pornit și l-a lăsat acolo. Eu am zis, după ce a plecat, că mă cheamă Tincuța, mi-am așezat degetele subțiri și lungi ca de schelet pe tastele negre și am stat așa, nemișcată, vreo două săptămâni. Apoi cineva, cred că acel cineva care mi-a luat laptopul din poală seara, mi-a spus că nu a mai văzut pe cineva să scrie așa. Așa cum? Așa. Nu știam despre ce vorbește, stătusem toată ziua și privisem zăpezile, cu gândul amorțit. Și căutasem cu vârful limbii pe cerul gurii ceva ca o dragoste care mi se părea că trebuie să fie acolo. Habar nu am de ce. A doua zi, mi-am aruncat privirea pe ecranul laptopului și ceva ca o groază nedefinită m-a făcut să vreau să fug. Noroc că n-am putut. Nu prea poți să fugi dintr-un scaun cu rotile. Poți să fugi cu gândul, dar al meu era în continuare atât de amorțit, că n-am reușit decât să închid ochii în fața rândurilor negre de pe ecranul alb. Un cuvânt apucase să-mi muște din pleoapa dreaptă, astfel că nu puteam s-o țin închisă cum trebuie. Până la urmă, am deschis ochii și am citit:

M-am născut dintr-o mamă invizibilă și un tată necunoscut, la ceasul din urmă al unui apus însângerat. Am deschis gura și am urlat: minciună! Putea, la fel de bine, să fi fost ceasul unui răsărit plin de speranțe. Mi-am petrecut copilăria dându-mă cu patinele pe mijlocul străzii și cu sania la pod. Din omoplați îmi creșteau zăpezi, iar prin ochi îmi ieșea sufletul la joacă. Semănam leit cu ai mei, iar asta mă făcea puternică și nemuritoare. Într-o zi, însă, pe când îmi dădeam jos patinele din picioare, am fost văzută și întrebată direct cât fac 7×8. Nimeni nu știe cât fac 7×8 luat așa, ca din oală, poate doar cei care nu au simțit niciodată gustul abandonului. Pentru că ai mei, după ce și-au îndeplinit misiunea, au dispărut fără urmă, lăsând în loc doi oameni obișnuiți: unul bun și unul gol. M-am făcut că nu aud, dar imediat cineva a început să-mi picure ceară topită pe aripi. Atunci m-am forțat și am răspuns: 49. Mi se părea un număr frumos, nici rotund, nici colțuros, nici mare, nici mic. Dar nu era corect. S-a dovedit că nimic din ce făceam nu era corect. Am devenit, dintr-o dată, atât de evidentă, că începuse să mă vadă toată lumea. Toată lumea în afară de mine. Eu nu mai știam cine sunt. Știam doar că 7×8 fac 56 și că nu e voie să faci cam 99% din lucrurile pe care ai vrea să le faci. Poți, în schimb, să faci multe altele, important e să nu îți placă. Așa că mi-am pus patinele în debaraua mică din hol și m-am aruncat în gol. Am stat acolo ani întregi și am învățat că pentru a fi fericit și apreciat trebuie să ai o bucătărie de minim treizeci de metri pătrați și, preferabil, două băi, să suni de Crăciun și de Paști toate cunoștințele care ți-ar putea fi de folos vreodată și să nu te împotrivești destinului care ți-a fost pregătit. Am trecut în anii ăștia pe lângă o grămadă de ieșiri, dar mi-a fost teamă de ce aș fi putut găsi dincolo, așa că am rămas aici, căutând cu vârful limbii pe cerul gurii ceva ca o dragoste care mi se părea că trebuie să fie acolo. Într-o zi, cineva m-a întrebat cum mă cheamă. Înainte să cad în gol mă chema, simplu, Tincuța. Acum sunt Ecaterina. Pe Tincuța o urăsc, e o proastă. Numai când mă gândesc la numele ăsta mi se strânge puțin sufletul și simt amar în gură. Nu știa nici tabla înmulțirii, credea că dintr-o mamă invizibilă și un tată necunoscut ar putea, vreodată, să iasă ceva puternic și nemuritor.

Ecaterina înfigea în gândul meu amorțit o mie de ace deodată și proasta Tincuța le scotea unul câte unul. Sisifică muncă, dacă n-aș fi fost imobilizată aici, aș fi fugit. Dar neavând de ales, am citit mai departe.

Pe Ecaterina am cunoscut-o într-o dimineață, pe când mă plimbam fără nicio treabă pe aleile unui parc. Era frumoasă, impecabil îmbrăcată și coafată, vorbea clar, cu cuvinte alese, spunea doar ce trebuia și nu gesticula ca apucata. Mie, în schimb, îmi flutura părul în vânt, aveam pe mine niște haine aruncate anapoda, mai mult cântam decât vorbeam și nu eram niciodată atentă la gesturile mele, la mimica feței sau la alte nimicuri din astea. Ecaterina m-a luat de mână și, în scurt timp, m-a dus pe marginea unei prăpăstii. Mi-a spus: ai de ales, iar eu am ales să zbor în continuare. Atunci am simțit binecunoscuta senzație de ceară topită pe aripi și m-am mirat că încă mai aveam aripi, de vreme ce mă chinuisem atâția ani să învăț toată tabla înmulțirii și chiar reușisem. Ecaterina mi-a spus că era mândră de mine, dar că nu era de ajuns. I-am spus că o să mă străduiesc mai mult. Nu poți să te împotrivești sau să încerci să nu faci pe placul Ecaterinei, când ai fost crescută de doi oameni obișnuiți, chiar dacă unul era bun. Alți ani au trecut, mulți, nu știu câți, cert e că Ecaterina era din ce în ce mai mândră de mine, iar asta îmi dădea o senzație de fericire, chiar dacă golul prin care mă învârteam era tot mai întunecat. Nu mai puteam nici să respir cum trebuie, dar perfecțiunea cere sacrificii, iar eu într-acolo mă îndreptam.

Povestea începuse să mi se pară atât de cunoscută, încât am crezut că am scris-o eu. Mi-am dat seama că nu aveam cum, de vreme ce nici nu știam cine sunt și cum am ajuns aici. Gândul începuse să se dezmorțească, iar gustul de păpădie dispăruse. Am continuat să citesc, curioasă.

Într-o dimineață, pe când repetam în gând tabla înmulțirii și îmi puneam în ordine niște hârtii împrăștiate peste tot, cineva a aprins lumina. O lumină atât de puternică, încât nici un orb nu o putea ignora. Ecaterina era în spatele meu, zorindu-mă. Nu știu de ce trebuia să mă grăbesc tot timpul, dar trebuia, iar Ecaterina era mereu acolo să se asigure că mă grăbesc cum trebuie. Mi-am pus mâinile la ochi și un scârțâit infernal a trântit-o pe Ecaterina la pământ. M-am uitat un timp la ea fără să pot face nimic. Zăcea întinsă pe asfaltul ud, cu toate hârtiile împrăștiate în jurul ei. Am crezut că e moartă, așa că am luat-o în brațe și am îngropat-o adânc. Pe mine m-a pus cineva pe un scaun, în fața unei ferestre largi prin care se văd munții.

Am ridicat privirea și am tresărit. În sfârșit, găsisem cu vârful limbii pe cerul gurii acel ceva ca o dragoste. Știam că trebuie să fie acolo.

Viceversa

Am urcat treptele în grabă, liftul era blocat la etajul patru, am intrat în casă și m-am repezit în dormitor. Era seară. Am împins ușa camerei și am rămas înmărmurită. Mama puse umerașul pe care îl ținea în mână în dulap și mă privi lung. Uitasem tot ce venisem să-i spun. Un zâmbet larg i se întinse pe toată fața și din ochi îi țâșniră lumini. Întreaga față îi radia, n-o mai văzusem niciodată așa. Mama era mai degrabă rezervată, serioasă, îmbrăcată și pieptănată mereu corect. Râdea uneori, dar parcă nu din suflet, iar din ochi nu-i mai țâșniseră niciodată lumini. Mă uitam încremenită la ea. Era frumoasă, deși avea șaptezeci și șase de ani, atât de frumoasă, că mi-au dat lacrimile. S-a apropiat de mine, m-a luat de mână și m-a așezat pe marginea patului. Ar fi trebuit să-mi fie frică, până la urmă văzusem nevăzutul, dar îmi era doar sete, de parcă tot corpul meu secase brusc în fața imaginii de neimaginat. Mama mă mângâie blând pe cap și începu să vorbească cu o voce un pic supranaturală. Era tot vocea ei, desigur, dar se auzea altfel. La început, n-am înțeles ce spunea. În minte au început să-mi ruleze amintiri, unele cu sonor, altele mute, unele foarte vechi, altele mai noi, unele uitate, altele văzute din alt unghi decât mi le aminteam. Tata era prezent în toate, pentru că tata a fost mereu acolo. Tata a fost îngerul meu. Încă mai e, deși a murit de ani buni. Eu și tata am fost nedespărțiți încă din vremuri pe care nu mi le amintesc. Se juca mereu cu mine. Când eram mică, mă rostogolea ca pe o bilă până la marginea patului, mă arunca în sus, până în tavan, mă căuta ore în șir prin casă, mă dădea tare în leagăn, mă plimba pe la toți cunoscuții. Mama era mereu ocupată cu altele, nu era niciodată prezentă. Muncea mult și tot ce își dorea era ca eu să învăț bine și să fiu cuminte. Cred că știa că tata avea grijă de mine mai bine decât ar fi avut ea, așa că mă lăsase aproape cu totul în grija lui. Ea îmi dădea de mâncare și îmi verifica temele. Când am crescut și am devenit rebelă, l-am numit pe tata înger, iar pe mama am renegat-o. Nu că aș fi avut vreun drept, dar încă nu-mi dădusem seama că ea nu mă renegase niciodată și nici nu mă lăsase să mor de foame în timp ce mă căzneam să-mi proclam independența. Nici despre demonii cu care s-a luptat când era să mor n-am știut niciodată nimic. Tata venea, îmi lua mâna în ale lui, mă mângâia pe frunte și-mi spunea cu lacrimi în ochi că o să mă fac bine. Ea robotea prin bucătărie, făcea supe, ceaiuri, venea din când în când cu termometrul, îl scutura și mi-l vâra la subțioară. Când m-am făcut bine, a răsuflat ușurată și și-a văzut de ale ei. Nu i-am povestit niciodată nimic. Nu credeam că ar interesa-o. Nu avea de ce să-mi știe fricile, bucuriile. Nu voiam să știe nimic despre mine, de teamă să nu dezaprobe totul. Nu i-am spus niciodată că îmi era groază să n-o pierd. Nu i-am spus niciodată nimic și nici nu a fost nevoie. M-am uitat la ea. Am încercat să mă concentrez, să-i înțeleg vorbele. Un alt film a început să ruleze în capul meu. Într-o dimineață, pe un pat cu așternuturi albe, o fată cu păr lung și negru, împletit în două cozi groase, găsi două aripi mari, de înger. Se uită la ele, uimită, și le atinse cu teamă. De undeva, din acoperișul casei, o șoaptă coborî pe burlanul gros și ieși printre limbile de foc din sobă. Era iarnă. Poartă-le, sunt ale tale, spuse șoapta, iar fata nu înțelese de ce ar trebui să poarte ea, un om, aripi mari, de înger. Și le prinse, totuși, de omoplați și se duse la oglinda cea mare din camera de zi, se privi și se miră: deși le simțea și știa că sunt acolo, în oglindă aripile nu se vedeau. Se îmbrăcă în grabă, își puse paltonul și porni spre școală. Trecură mai bine de cincisprezece ani până înțelese al cui înger era, dar de îndată ce înțelese, i se păru firesc. Așa că mama a fost mereu ocupată cu altele: să nu cad din pat, să nu cad din tavan, să fiu găsită de tata înainte să mă sufoc în lada plină cu perne și plăpumi, să nu zbor din leagăn, să nu mor de plictiseală ascultând discuțiile interminabile ale tatei cu vreun cunoscut pe care îl vizitam, să nu mor de moarte, să-și pună aripile în dulap, pe umeraș, în fiecare seară și să și le pună la loc în fiecare dimineață. Iar eu urcasem treptele în grabă, intrasem în casă și mă repezisem în dormitor cu gândul să-i spun să nu se mai bage în viața mea. În cameră se lăsă o liniște grea. Era întuneric. Mama îmi mângâie obrazul și șopti: somnorilă, pui de somn, e dimineață, hai, să nu întârziem la școală… Am tresărit și am deschis ochii. Mama avea un zâmbet larg pe față, iar din ochi îi țâșneau lumini. Cum am putut să uit?