Numărul 77

M-ai fi născut, așa cum s-a și întâmplat, într-o dimineață, seară sau miez de noapte, mi-e egal. Oricum n-o să aflu niciodată la ce oră m-ai născut. M-ai fi luat în brațe, mi-ai fi privit mișcările dezarticulate de nou-născut și ai fi renunțat la gândul care te-a tot chinuit de-a lungul celor nouă luni. După câteva zile, ți-ai fi pus în geantă cele câteva schimburi cu care ai venit, m-ai fi înfășurat ca pe-o sarma în păturica albă și moale, cumpărată de mătușa ta, Maria, cea care te-a ascuns în tot timpul ăsta, și ai fi plecat acasă. Cu mine în brațe. Ți-ar fi fost greu la început, mai ales când ar fi aflat ai tăi că ai un copil de care ei nu au știut nimic. Te-ar fi renegat, te-ar fi alungat, ți-ar fi spus că ești rușinea familiei. Dar ai fi avut-o în continuare pe mătușa Maria, iar ea nu te-ar fi abandonat niciodată. Oricum, nu ți-ai fi dat copilul de dragul măritișului cu un bărbat de care habar nu aveai că există, iar asta tot ar fi fost ceva.

Odată ajunsă acasă, ai fi văzut că mătușa Maria a făcut rost, ea știe de unde, de un pătuț de bebeluș încăpător și frumos, din lemn lăcuit, în care aș fi avut să-mi petrec cel puțin primii trei ani. M-ai fi crescut ușor, mătușa te-ar fi ajutat, uneori ai fi fost nostalgică, ți-ar fi fost dor de ai tăi, dar nu ai fi regretat niciodată că nu m-ai aruncat ca pe ceva care ți-ar fi încurcat viața. Apoi mătușa Maria ar fi murit, așa cum s-a și întâmplat, și ți-ar fi lăsat ție casa. O casă bună. Mică, dar bună. Pe o stradă cu castani, pe care ar fi circulat troleibuzele, la numărul 77. Tu ai fi muncit în fabrică, pentru că te-ar fi primit înapoi după ce n-ai mai fi fost gravidă și ai fi câștigat suficient cât să mă crești și pe mine. M-ai fi dat la creșă, apoi la grădinița din cartierul vecin, că ai fi auzit de la colegele tale care aveau copii că acolo e o grădiniță bună, iar duminica ai fi avut grijă de mica grădină în care ai fi pus ceapă verde, salată și flori de toate felurile, iar eu aș fi alergat prin curte. Am fi avut un cățel, care ar fi stat într-o cușcă căreia i-ai fi reparat tu singură acoperișul într-o primăvară, și o pisică, care ar fi stat în casă și ar fi tors în poala ta în zilele de iarnă, când ai fi stat în fotoliu și ai fi tricotat bluzițe și fustițe, șosete și mănuși pentru mine, cântând abia auzit tot felul de cântece, iar eu m-aș fi jucat lângă tine cu singura păpușă pe care ți-ai fi permis să mi-o cumperi și aș fi ascultat cântecul tău care mi-ar fi fost ca un leagăn.

Ai fi venit la serbările de la grădiniță, mi-ai fi lăsat părul lung, așa cum mi l-am dorit mereu și mi l-ai fi prins în cozi. N-aș fi avut bunici, dar tu mi-ai fi fost de-ajuns. Sau poate ai tăi te-ar fi iertat și am fi mers în vacanțe la țară, acolo, printre dealurile copilăriei tale și aș fi alergat, așa cum s-a și întâmplat, pe ulițe colbuite – altele, firește, aș fi mâncat cârcei acri din vie și aș fi fost fugărită de gâște.

Mai târziu poate ai fi găsit, deși destul de greu, că nimeni nu stă să crească copilul altuia, un bărbat bun, care te-ar fi iubit tocmai pentru că ai avut curajul de a nu abandona, și poate ai fi avut și alți copii. Poate aș fi avut și eu fratele pe care mi l-am dorit atâta.

În rest, odată hopul cel mare trecut, viața ar fi curs normal. Eu aș fi crescut, m-aș fi dus la școală, la liceu, la facultate. Toate ar fi fost la locul lor. Poate aș fi cunoscut aceiași oameni sau poate nu, poate aș fi ajuns în același loc în care sunt acum sau poate nu. Poate n-aș fi avut sufletul scindat. Poate singurul lucru care m-ar fi durut fără să știu de ce ar fi fost domnul acela înalt, brunet, cu părul creț și ochii blânzi, care ar fi avut o nevastă mică, cu zâmbet frumos, ar fi locuit în cartierul cu grădinița și de câte ori aș fi trecut pe lângă el pe stradă, m-ar fi privit cu o tristețe de mi-ar fi rupt sufletul.

Dar tu n-ai fi pierdut nimic.

Garsoniera

La început, garsoniera era doar casa urâtă a celor care locuiseră înainte în ea. Doi murdari, un el și o ea, care mai făcuseră și un copil, pe care îl țineau tot murdar. După ce și-au luat catrafusele murdare și s-au mutat, a trebuit să zugrăvesc și să desput, să frec cada, soba de teracotă și cazanul din baie, să curăț dușumelele și să le acopăr cu mochetă de culoarea cafelei cu lapte, nu cu mult lapte, însă și, mai ales, să îmi aduc pisica, tot de culoarea cafelei cu lapte, să dea suflet locului. După ce am făcut toate astea, m-am mutat și eu. În prima noapte, m-am așezat în fund pe mochetă și am plâns de a sărit cămașa pe mine. Toată noaptea. La mine, toate ruperile din toate locurile au fost cu plâns, chiar și dacă plecam două străzi mai încolo. Lumina nu mai cădea la fel, mobila nu mai trosnea în aceleași tonalități, vecinii se auzeau diferit.

Aici, spre deosebire de toate locurile în care am stat, aveam, precum în casa bunicilor, sobă de teracotă gălbuie în cameră și cazan de baie vopsit cu bronz alb, în baie. Avusesem și în bucătărie sobă cu plită ca a bunicii, dar am înlocuit-o cu un aragaz. Soba de teracotă dădea căldură bine, așa spuneau cunoscătorii, chiar dacă iarna, după miezul nopții, începeam să mă strâng sub plapuma grea pe care mi-o dăduse mama, iar cazanul din baie, deși impozant de umbrea încăperea, nu avea niciodată apă suficientă pentru o baie cumsecade. Pe una din plăcile de teracotă ale sobei erau modelate o seceră și un ciocan, dedesubtul cărora scria R.P.R..

Baia era lungă și îngustă și se termina cu veceul, deasupra căruia era un geamlâc. În stânga aveam o chiuvetă mică, cu un robinet la fel de mic, prin care curgea apă rece, iar în dreapta, cada de fontă cu picioare ca de fotoliu și cazanul. Deasupra chiuvetei aveam o oglindă tot mică, înnegrită pe margini și pătată toată, în care nu vedeam mare lucru, și un suport de sticlă pentru parfum și periuța de dinți.

Pata de ou spart și scurs de pe peretele sudic al bucătăriei ieșise, nu se știe cum, prin noua zugrăveală, dar reușisem să curăț cămara atât de bine, încât îmi puteam ține tăiețeii de la bunica și mâncarea pisicii acolo.

Garsoniera avea uși și ferestre mari, albe, din lemn și era într-un bloc cu două etaje în care locuiau, singura excepție fiind eu, pensionari. Eu locuiam la etajul întâi. Dedesubt era o babă rea și pârâcioasă, iar deasupra un moș bețiv, care umbla pișat și cânta în creierii nopții ca bețivii, răgușit, lălăit și afon, cu cuvintele încălecate unul peste altul. Blocul avea aspect de spital pe dinăuntru și obloane verzi la ferestre și nu reușeam deloc să-l îndrăgesc. Nici pe el, nici garsoniera.

Apoi mi-am luxat piciorul în așa fel încât a trebuit să stau în casă, cu ghips, trei săptămâni. Era vară, iar eu mă scărpinam pe sub ghips cu o andrea. Nu aveam voie să beau vin roșu, dar făcusem rost de o cârjă și țopăiam fericită de colo-colo. Casa mi s-a umplut de lume ca prin farmec. Pisica dormea pe pervaz, un prieten povestea cățărat pe dulap, iar de pe canapeaua extensibilă de o persoană jumate îi răspundeau douăzeci de râsete. Soba de teracotă ne aducea aminte că blocul era locuit de oameni din R.P.R. și nu se cădea să ascultăm muzică, să râdem și să vorbim tare. Dar noi ne vedeam de ale noastre, iar eu eram mulțumită că în sfârșit mă simțeam acasă. Lumina începuse să cadă cum trebuie, mai ales când se strecura printre lamelele de lemn ale obloanelor închise în miezul zilei ca să țină umbră, trosniturile mobilei deveniseră familiare, cu baba de la parter mă împrietenisem într-o zi, când i-am dus două kile de portocale și am rugat-o să-mi plătească și mie lumina când vine, iar cântecul de bețiv în miez de noapte al moșului de la doi îmi devenise, dacă nu cântec de leagăn, măcar doină.

Când am plecat de acolo, înainte să ies pentru ultima dată pe ușa mare și albă de lemn de la intrare, m-am așezat pe mocheta de culoarea cafelei cu lapte, dar nu cu mult lapte, și am plâns cale de două-trei ore de a sărit cămașa pe mine. Apoi am luat pisica în brațe și am lăsat lumina strecurată printre lamelele obloanelor verzi să deseneze dungi pe podeaua camerei goale.

Croitoreasa 2.0

La scurt timp după ce am scris poezia asta, micul atelier de croitorie și reparații și-a tras obloanele, și-a dat jos plăcuța agațată sub streașină și așa a rămas. M-am întristat, era ca o oază în mijlocul deșertului. Sau ca un lucru de demult, care îți era drag și pe care îl credeai pierdut, dar pe care îl găsești într-o zi, pe neașteptate, pe fundul unui sertar. Așa și atelierul ăsta: cum intrai pe străduța îngustă, cu case înșirate cuminți de-a lungul ei, îl găseai, a doua casă pe dreapta, și ți se făcea dor nici tu nu știai de ce.

Ateliere de croitorie mai sunt, dar ăsta avea ceva special, era cochet, avea ferestre care se deschideau larg și lăsau dimineața să intre peste mașina de cusut care moțăia bătrânește, avea plăcuță cu litere caligrafiate de-ți venea pe loc să intri să-ți faci o fustă cloș sau o pereche de pantaloni pană și, mai ales, avea o croitoreasă drăguță, cu ochelari pe nas și metru de croitorie la gât, care azi, când am trecut pe acolo, s-a uitat la mine un pic mirată prin fereastra larg deschisă și mi-a zâmbit, răspunzând astfel zâmbetului care mi se întinsese pe toată fața când am văzut obloanele ridicate și micul atelier de croitorie de reparații scăldat în soarele dimineții.

De-acum, sper să-și reia vechea colaborare și toate destinele să fie pe măsură.

Eu nu scriu recenzii

Am vrut să scriu despre o carte pe care tocmai am citit-o și care mi s-a lipit cu absolut toate cuvintele ei peste tot, unul n-a rămas nelipit, pentru că așa e scrisă, să se lipească de om, dar încă nu pot, că ustură și doare, mi se umezesc ochii când mă gândesc la ea, iar eu așa ceva n-am mai pățit de mult sau poate chiar niciodată cu o carte, și, la cum mă cunosc, poate n-o să scriu niciodată despre ea, că mai mult decât că te jupoaie de viu și apoi te scaldă-n lapte, sau că i-am iubit toate cuvintele, până și alea în rusă, până și conjuncțiile, până și alea lipsă, pentru că nici măcar nu sunt spuse toate, ci doar alea de care ai nevoie tu, ca biet cititor sau simplu copil abandonat, ca să le simți pe toate celelalte și să-ți defileze prin fața ochilor în frânturi de imagini pe care îți vine să le înrămezi și să le faci tablouri mici-mici, cu care să-ți umpli zidurile alea pe care le-ai construit în jurul tău, n-am ce să spun. Și chiar dacă ar fi să am, tot n-aș spune, pentru că nu se cade să vorbești în cuvinte lumești despre așa ceva. Iată.

Fuga

„Într-o lună, mirosul de orfan iese din piele și poți deveni ce vrei tu.”

(Tatiana Țîbuleac – Grădina de sticlă)

Dimineața, rana numită abandon sângerează. Știu deja că nu se va închide niciodată, chiar dacă spre seară aproape că nu o mai simt. De aceea mă mistuiesc după tot ce pierd nemăsurat de mult. Uneori, și după ce aș putea pierde. Dar povestea asta e despre altceva.

Până să aflu de ce, credeam că lucrurile se întâmplă fără niciun motiv. Apoi am aflat, și nimic nu a mai fost la fel. Fugisem de acasă într-o seară, pe la unsprezece, imediat după ce mă întorsesem din oraș. Întârziasem, ora mea de intrat în casă era zece. Fugisem la propriu, pentru că am ieșit pe ușă în fugă, și tot în fugă am parcurs tot drumul până acolo. Acolo era un loc provizoriu, în care avea să-mi fie un dor cumplit de ceea ce lăsasem în urmă. Plângeam pe ascuns, pentru că, atunci când fugi de bună voie, nu mai ai dreptul să plângi de dor după locul și oamenii de care fugi. Dar pe mine mă durea atât de tare ruptura, că trebuia să fac ceva. Așa că plângeam pe ascuns, în timp ce mă priveam în oglindă ca pe ceva ireal. Așa mă privisem toată viața, de parcă nu-mi venea să cred că exist. Deasupra buzei aveam o rană urâtă, căpătată chiar înainte de a fugi. Era ultima amintire de la ea. Era piatra de hotar. Fără ea, poate aș mai fi stat un timp. Dar momentul în care unghia ei ascuțită a intrat în carnea mea, sfâșiind-o, a fost decisiv. Am privit-o în ochi, m-am întors și am luat-o la fugă spre ușă. Cu hainele de pe mine, cu geanta pe umăr. Nu apucasem să mă descalț, ceea ce era bine, altfel, în goana mea, aș fi fugit desculță. Era deja luna mai.

Rana îmi devenise dragă, ca un stindard al libertății mele, așa că m-am bucurat când, deși vindecată, rămăsese. Era prețul pe care îl plătisem și, credeam atunci, ultimul semn de la ea. Îl port și acum, chiar dacă se mai vede vag doar când e ger. A doua zi dimineață, m-am dus să-mi iau lucrurile. De data asta nu mai aveam de gând să mă întorc. Aveam douăzeci și patru de ani și mă întorsesem deja de câteva ori.  Am intrat în casa goală și mi s-a părut straniu faptul că nu mai era a mea. Era doar un loc pe care îl abandonasem. Un loc cu o pisică pe care o adusesem când avea o lună și două săptămâni și pe care, până să o accepte ea, am purtat-o cu mine, în geantă, de frică să n-o arunce în stradă, cum mai făcuse. Mi-am scos repede lucrurile din dulapuri și le-am îndesat alandala într-o geantă mare, să nu mă prindă cineva. De parcă le furam. De parcă nu aveam dreptul la ele. De parcă nu aveam dreptul la nimic. Am plecat plângând. Pisica, în urma mea, a mieunat prelung. Certificatul de naștere pe care scria 23/special l-am lăsat acolo.

Aflasem că sunt specială într-o după-amiază. Aveam optsprezece ani neîmpliniți și nu se mai înțelegeau deloc cu mine. Eu cu ei m-aș fi înțeles dacă aș fi știut cum. Dar cum nu aveam nici cea mai vagă idee, am deschis hotărâtă sertarul cu acte, am luat certificatul de naștere și două prietene și ne-am oprit la o ușă a Primăriei, de unde auzisem că putem afla adevărul. Nu se putea să nu se mai înțeleagă nimeni cu mine dacă lucrurile n-ar fi stat cum bănuiam eu. Dar n-am avut curaj. Adevărul e, de cele mai multe ori, o povară. Așa că una din ele mi-a luat certificatul din mână, a bătut la ușă și, după câteva minute extrem de lungi s-a întors cu răspunsul: asemenea lucruri nu se spun celor care au optsprezece ani neîmpliniți, decât dacă vin cu părinții. Părinți eu nu mai știam exact dacă am, dar în sufletul meu am rămas specială. A douăzeci și treia din ziua, luna sau anul acela.

De atunci până în ziua în care rana s-a deschis din senin, ca o floare, am trăit cu sentimentul că-mi scapă esențialul. Nimic din ce făceam nu era adevărat. Dar nici neadevărat. Dacă nu știi cine ești, cum poți să crezi în ceea ce faci? Așa a fost și un an mai târziu, când nu am știut dacă cuvintele acelea au fost rostite cu adevărat sau au fost doar în închipuirea mea, dintr-o dorință inconștientă de a nu mă lăsa să devin ce vreau eu. Aveam optsprezece ani împliniți și voiam să plec la facultate în alt oraș. Eram atât de hotărâtă să scap de acolo, că a fost nevoită să mă roage să nu plec. Mi-a spus că are cancer și că are nevoie de mine. Sau doar mi s-a părut, de vreme ce eu am rămas, iar ea nu a avut nimic, nici măcar amintirea acelei zile. Poate doar victoria, dar n-o arăta. Victoria de a poseda, chiar dacă detesta obiectul. În fond, era al ei, ea îl găsise, îl luase din mocirlă, îl făcuse frumos, lucios, bun de arătat lumii, chiar dacă uneori prezenta urme de răni de care nici măcar el nu știa încă.

Și-apoi a sosit ziua aceea. Nu eram liberă, nu sunt nici acum, dar așa credeam. Începuserăm să facem pace după fuga neașteptată la care fusesem supusă. Ne-am așezat la masă și, tot pe neașteptate, cum se întâmplă de obicei lucrurile importante, mi-au fost înmânate niște hârtii scoase din spatele tabloului cu dansatoarea de flamenco care, în tot timpul ăsta, a atârnat nevinovat ca orice tablou deasupra patului meu, mi-au fost povestite fapte la care am luat parte, dar pe care nu mi le aminteam deloc și chiar mi s-a spus că am fost un copil dorit. Când m-am întors în locul provizoriu în care fugisem, m-a năpădit un potop de lacrimi pe care încă nu am reușit să-l stăpânesc. Dar măcar acum sunt adevărată în cea mai mare parte a timpului, chiar dacă mirosul de orfan nu mi-a ieșit, cu adevărat, din piele niciodată.

Din cauza Otiliei mele

Din cauza Otiliei mele, am crezut că învățătoarele sunt niște fluturi cu păr castaniu și lung, ochi căprui și blânzi, mâini cu degete subțiri și frumoase și voci calde, așa că atunci când am întâlnit oameni meschini cu ochi răi, voci ascuțite și mâini cu degete butucănoase pe post de învățătoare, am strâns din dinți și m-am gândit că undeva trebuie să fie o greșeală.

Din cauza Otiliei mele, am crezut că învățătoarele, pe lângă faptul că sunt niște fluturi, iubesc gramatica și copiii, oricum ar fi ei, și au mereu la ele o riglă mică de lemn cu care subliniază subiectele, predicatele, atributele și complementele, așa că atunci când am întâlnit învățătoare fără riglă și fără iubire, am strâns din dinți și m-am gândit că undeva trebuie să fie o greșeală.

Din cauza Otiliei mele, am crezut că învățătoarele, pe lângă faptul că sunt niște fluturi și iubesc gramatica și copiii, știu să dăruiască un semn de carte, o părticică din sufletul lor și un pulover liliachiu care era al lor, dar ție îți plăcea atât de mult că nu-ți mai luai ochii de la el, așa că atunci când am întâlnit învățătoare fără suflet, îmbrăcate în culori țipătoare și care nu aveu nimic de dăruit, am strâns din dinți și m-am gândit că undeva trebuie să fie o greșeală.

Din cauza Otiliei mele, am crezut că am înțeles totul greșit și am acuzat-o de înșelătorie, i-am ascuns rigla mică de lemn, i-am uitat privirea blândă, vocea caldă și puloverul liliachiu și m-am gândit că am îndreptat greșeala.

Apoi, într-o după-amiază de început de vară, când cerul ba se întrista, ba se bucura, am văzut un fluture cu păr castaniu, ochi căprui și blânzi, mâini cu degete subțiri și frumoase și voce caldă și am știut că toate astea sunt din cauza Otiliei mele.

Pasaj

Am coborât în pasajul de sub calea ferată, care a fost special construit ca să despartă cartierul copilăriei de cartierul maturității mele, apoi am urcat treptele. În capul lor, pe marginea de beton, stătea o țigancă. De cum dă căldura și până dă frigul, acolo stă mereu câte o țigancă, tot alta, cu câte trei fire de verdeață de vânzare. A smucit spre mine un snop mov și-o privire neagră-tăciune și a zis: ia, frumoaso. Mirosea a levănțică și avea sufletul alb și luminos, ca o noapte de iarnă în care ninge cu fulgi mari. Îi ieșea prin ochi. Mi-a fost ciudă că am plecat fără bani la mine. Mi-am smuls privirea din ochii ei și am lăsat-o în pământ, ca atunci când vezi un lucru neașteptat și îți dai seama că te holbezi și că nu-i frumos să te holbezi. Putea să aibă urzici, sau leuștean, sau ochii stinși. Dar nu, ea avea privirea neagră-tăciune și sufletul alb-luminos, iar în mâna ce-o smucise către mine avea levănțică. Am trecut de ea cu ochii în pământ și, după vreo douăzeci de pași, m-am uitat peste umăr. Se întorsese spre mine și arunca din sufletul alb cu tăciuni aprinși.