Neorânduirea firească a lucrurilor

deznod

o pisică grasă
doarme sus pe casă,
și un felinar
bâzâie-un bondar,
pas lin de cadână
pe covor de lână,
ferești cu mușcate
și porți ferecate:
cuvinte-aruncate

Reclame
Neorânduirea firească a lucrurilor

bunicul

bunicul
avea sufletul închis cu trei lacăte,
încuiate fiecare cu câte trei chei,
pe care le ascundea,
de fiecare dată,
în alt loc,
să nu le găsească nimeni
(uneori nu le găsea
nici el).
uneori,
când nu le găsea nici el,
le găseam eu,
descuiam râzând lacătele
și bunicului îi ieșeau din suflet cuvinte rusești
învățate în război
și litere mari de tipar, pe care le înșira
pe hârtie
și timp rotit pe ceas
(- tic-tac, tic-tac,
limba mare trage,
limba mică tace.
– e leneșă?
– e mică.
– și limba mare nu obosește?
– nu, că e mare.
– și ăla care fuge?
– secundele le duce.);
eu le culegeam pe toate
și le puneam în sufletul meu.
uneori, prindeam și câte-o vorbă de alint,
căreia îi dădeam drumul prin casă
să vadă toți
ce are bunicul
în suflet.

Neorânduirea firească a lucrurilor

Eu sunt doar o casă albastră

Eu sunt doar o casă albastră,
pe-un veșnic trotuar însorit,
îmi doarme un câine la poartă,
la gard, un cireș mi-a-nflorit.

Pisici îmi colindă mansarda
și-mi torc visuri mari pe furiș,
iar păsări măiastre-și fac cuiburi
sub streșini sau pe-acoperiș.

Ferestre-mi-ntorc către stradă,
obloane spre cer îmi deschid,
un pictor mi-a pus într-o vară
flori albe și roz pe un zid.

Am poarta deschisă; zăvorul
e tras la o parte de mult,
dar nimeni nu intră s-asculte
povestea din lemnul tăcut.

Dar eu sunt o casă albastră
și oamenii spun: ce frumos!
pesemne că are și-n glastră
același surâs luminos.

Și trec ceas de ceas trecătorii
și spun: ce albastru-nsorit!,
iar eu mi-amintesc vechi istorii
ce-n umbre s-au învăluit,

Dansând pe pereții odăii,
pe scrin, prin perdele de in –
se pierd printre ele strigoii
și-aleargă, năuci, prin vecini.

Așa că-s o casă albastră,
pe-un veșnic trotuar însorit,
îmi doarme un câine la poartă
și-n suflet nu port mai nimic.

Neorânduirea firească a lucrurilor

Desprimăvărare

Picură sevă în miez găunos,
ia și toporul și-nvârte-l vârtos,
taie sorginte de trunchi viermănos
și veghează.

Cu-albă lumină mângâie cald
mugurul verde din ramul bastard,
suie-l, sălbatic, anină-l de gard
cu o rază.

Picură sevă în miez găunos,
ia-ți și penelul, pictează frumos
trilul de mierlă din cerul ploios
de amiază.

Cu-albă lumină mângâie cald
oase bătrâne de mult uitat bard,
să-i înflorească în sânge vers alb,
și dansează.

Picură alb din toporul vârtos
versul ce verde pe gardul ploios
mierla îl cântă. Din cer până jos,
desprimăvărează!

Neorânduirea firească a lucrurilor

Epilog

Mi s-au umplut ferestrele de ape vii
Și tu nu vii, și tu nu vii,
Îți tremură pe buze – albastre urme reci –
Cuvintele uitate prin poduri prăfuite;
În veacul de apoi și-n clipa cea dintâi
Rostite fi-vor toate, tăcute și-azvârlite,
Ferestrele boltite zăvor greu vor purta
Și podurile palmelor, tihnite.

Neorânduirea firească a lucrurilor

blestem

împodobi-mi-aș glezna cu doruri lungi și albe
să-mi sune pasu-a umbră și inima a cale,
dormi-mi-aș somnul aprig pe strune de vioare
să-mi lumineze bezna din nopțile polare,
sorbi-mi-aș lin pelinul din argintii pocale
să-mi pârjolească dorul, să mă îmbrace-n zale,
zidi-mi-aș o fereastră la nord de mări amare
să nu-mi mai văd în stele dorințele bizare,
vorbi-mi-aș vorbe sparte și-albastre și deșarte
să nu aud în mine refrene fisurate
și, de prin toate astea un strop de cer răzbate,
întoarce-m-aș la mine, preface-m-aș în șoapte

Neorânduirea firească a lucrurilor

Pustiu

Din soarele dulce curgeau
picuri de miere-nghețată,
toamna lăsase pe crengi
bănuți de aramă roșcată.

Frunze-n glazură de ger
tiveau vag aleea pudrată,
din cer, glasuri albe și lungi
lunecau, șușotind, pe sub poartă.

Foșneau îndelung peste câmp
cearceafuri de ceață voalată
și nu venea nimeni pe drum,
și n-aștepta nimeni la poartă.

Neorânduirea firească a lucrurilor

Dezlegare

Aș fi putut pleca, vezi tu:
o văd pândind la colț de casă
și, uneori, când nu te uiți,
în câte-o adumbrire-albastră.

Și stă de veghe, așteptând,
îmi ține sufletul în gheară,
dar nu mi-l strânge, nu mi-l ia,
căci are-n el o grea povară.

Doar tu o știi și-ncă vreo trei,
eu mă prefac că e-ntr-o doară,
dar mi-e prelung urletu-n gât
și-l țin, îl țin. Și mă doboară.

Căci fără să discern, odat’,
de-a Dumnezeu, în miez de vară,
crezut-am că mă pot juca,
dar eu sunt om. Și omu-i fiară.

Așa că stau acum și vreau
să plec, dar tu îmi ești povară,
căci ochii tăi mereu îi văd
plângând, în gând, la ceas de seară.

Și-aș vrea să-ți cer, dar nu-ndrăznesc,
căci răul e legat cu sfoară,
și-aș vrea să-ți spun, și să mă crezi,
că viața mea a fost amară.

Dar aș minți. Iar tu, acum,
ții moartea-n cui, la colțul casei
și nu mă lași să-mi văd de drum,
fiindcă te temi că-mi cresc din oase

Diavoli roșii. Și ai vrea
să-mi dai iertarea cuvenită,
ca moartea să mă ia curat,
dar eu nu vreau să fii silită,

Așa că stau și-mi pare cum,
în vremea ce trecea grăbită,
când cerul era sus și-aveam
sufletul alb, erai cernită.

Neorânduirea firească a lucrurilor

dumnezeu

dumnezeul meu are cel puțin
două rânduri de haine:
unul în care nu doarme
și unul în care stă treaz,
doi ochi mari
cu care nu vede
departe,
o barbă deasă
și lungă
care îl încurcă
la mers,
un stilou fountain pen
cu care scrie poemele triste
pe care le găsesc
dimineața
sub pernă
și o grijă nemăsurată
la detalii.
dumnezeul meu e bun ca o dimineață de sâmbătă,
pe la ora 5,
când afară e încă întuneric,
iar în casă miroase a somn
și a dragoste,
e puțin impulsiv,
puțin caustic,
puțin visător,
puțin egoist
și foarte,
foarte puțin
ateu.
dumnezeului meu nu îi plac pozele
cu el,
pentru că oamenii nu-i înțeleg
deloc
esența,
îi fac barba prea scurtă sau ochii
prea mici,
îi fac mâini,
picioare
și haine pe care nu le-a purtat
niciodată.
dumnezeul meu mă lasă să beau
rece,
să mănânc mult,
să aștept în ploaie ore în șir,
să mint,
să vând la negru cd-uri cu filme
piratate,
să mă alint,
să îl ignor.
dumnezeului meu îi place sympathy
for the devil
și suferă în secret de tanatofobie,
lasă îngerii de capul lor
și nu se răzbună niciodată,
nu se ceartă și
nu se mânie.
dumnezeul meu,
uneori,
se așează în vârful turlei de lemn de peste drum,
se uită cu ochii lui mari,
cu care nu vede
departe,
și râde.

Neorânduirea firească a lucrurilor

străzi

există străzi liniștite,
pe care mamele își plimbă,
de mână,
copiii
și străzi întunecate,
cu felinare sparte,
tomberoane
și pisici negre pe acoperișuri
prin care plouă
în găleți
puse în mijlocul casei,
străzi cu vitrine ample
și lumină opulentă,
și străzi la colțul cărora
târfe cu ochii aprinși
de alcool
zvâcnesc agonic
din jartiera roșie
înfășurată strident
pe coapsa albă,
a dragoste putrezită,
străzi pe care se plimbă
pe sub castani,
înlănțuiți,
îndrăgostiții
și străzi cu zgârie-nori
de pe care se aruncă,
cu regularitate,
afaceriști în pragul ruinei,
precum mateloții care întrezăresc
vârful icebergului,
în apele oceanului,
străzi pe care copiii joacă șotron,
și străzi pe care se comit crime cumplite
în numele
vreunei zeități,
există străzi-amintire și străzi-păcat,
străzi-durere și străzi-bucurie,
străzi-lumină și străzi-moarte
și pe toate
există
oameni.