Pustiu

Din soarele dulce curgeau
picuri de miere-nghețată,
toamna lăsase pe crengi
bănuți de aramă roșcată.

Frunze-n glazură de ger
tiveau vag aleea pudrată,
din cer, glasuri albe și lungi
lunecau, șușotind, pe sub poartă.

Foșneau îndelung peste câmp
cearceafuri de ceață voalată
și nu venea nimeni pe drum,
și n-aștepta nimeni la poartă.

Reclame

Dezlegare

Aș fi putut pleca, vezi tu:
o văd pândind la colț de casă
și, uneori, când nu te uiți,
în câte-o adumbrire-albastră.

Și stă de veghe, așteptând,
îmi ține sufletul în gheară,
dar nu mi-l strânge, nu mi-l ia,
căci are-n el o grea povară.

Doar tu o știi și-ncă vreo trei,
eu mă prefac că e-ntr-o doară,
dar mi-e prelung urletu-n gât
și-l țin, îl țin. Și mă doboară.

Căci fără să discern, odat’,
de-a Dumnezeu, în miez de vară,
crezut-am că mă pot juca,
dar eu sunt om. Și omu-i fiară.

Așa că stau acum și vreau
să plec, dar tu îmi ești povară,
căci ochii tăi mereu îi văd
plângând, în gând, la ceas de seară.

Și-aș vrea să-ți cer, dar nu-ndrăznesc,
căci răul e legat cu sfoară,
și-aș vrea să-ți spun, și să mă crezi,
că viața mea a fost amară.

Dar aș minți. Iar tu, acum,
ții moartea-n cui, la colțul casei
și nu mă lași să-mi văd de drum,
fiindcă te temi că-mi cresc din oase

Diavoli roșii. Și ai vrea
să-mi dai iertarea cuvenită,
ca moartea să mă ia curat,
dar eu nu vreau să fii silită,

Așa că stau și-mi pare cum,
în vremea ce trecea grăbită,
când cerul era sus și-aveam
sufletul alb, erai cernită.

dumnezeu

dumnezeul meu are cel puțin
două rânduri de haine:
unul în care nu doarme
și unul în care stă treaz,
doi ochi mari
cu care nu vede
departe,
o barbă deasă
și lungă
care îl încurcă
la mers,
un stilou fountain pen
cu care scrie poemele triste
pe care le găsesc
dimineața
sub pernă
și o grijă nemăsurată
la detalii.
dumnezeul meu e bun ca o dimineață de sâmbătă,
pe la ora 5,
când afară e încă întuneric,
iar în casă miroase a somn
și a dragoste,
e puțin impulsiv,
puțin caustic,
puțin visător,
puțin egoist
și foarte,
foarte puțin
ateu.
dumnezeului meu nu îi plac pozele
cu el,
pentru că oamenii nu-i înțeleg
deloc
esența,
îi fac barba prea scurtă sau ochii
prea mici,
îi fac mâini,
picioare
și haine pe care nu le-a purtat
niciodată.
dumnezeul meu mă lasă să beau
rece,
să mănânc mult,
să aștept în ploaie ore în șir,
să mint,
să vând la negru cd-uri cu filme
piratate,
să mă alint,
să îl ignor.
dumnezeului meu îi place sympathy
for the devil
și suferă în secret de tanatofobie,
lasă îngerii de capul lor
și nu se răzbună niciodată,
nu se ceartă și
nu se mânie.
dumnezeul meu,
uneori,
se așează în vârful turlei de lemn de peste drum,
se uită cu ochii lui mari,
cu care nu vede
departe,
și râde.

străzi

există străzi liniștite,
pe care mamele își plimbă,
de mână,
copiii
și străzi întunecate,
cu felinare sparte,
tomberoane
și pisici negre pe acoperișuri
prin care plouă
în găleți
puse în mijlocul casei,
străzi cu vitrine ample
și lumină opulentă,
și străzi la colțul cărora
târfe cu ochii aprinși
de alcool
zvâcnesc agonic
din jartiera roșie
înfășurată strident
pe coapsa albă,
a dragoste putrezită,
străzi pe care se plimbă
pe sub castani,
înlănțuiți,
îndrăgostiții
și străzi cu zgârie-nori
de pe care se aruncă,
cu regularitate,
afaceriști în pragul ruinei,
precum mateloții care întrezăresc
vârful icebergului,
în apele oceanului,
străzi pe care copiii joacă șotron,
și străzi pe care se comit crime cumplite
în numele
vreunei zeități,
există străzi-amintire și străzi-păcat,
străzi-durere și străzi-bucurie,
străzi-lumină și străzi-moarte
și pe toate
există
oameni.

destinație

deși nimic nu mai e la fel,
soarele răsare la fel,
emisiunile la tv sunt aceleași,
îți plac aceleași cărți și
aceleași filme,
te enervează același casier
de la supermarket,
mâinile își găsesc în același fel locul
în buzunare,
gândurile își găsesc în același fel drumul
spre uitare,
doar că acum ai un frate
pe care nu știi cu ce să îl asimilezi,
un văr
cu care nu te-ai jucat în copilărie,
o mătușă
care nu a venit în vizită niciodată,
o mamă
care nu te-a crescut
și un zid
între tine
și toate astea,
pe care ai vrea să îl dărâmi,
să îi iei pe toți de mână și să îi treci pragul
în partea ta
de lume
și nu ai cum să faci asta,
căci ei, în lumea lor,
sunt compleți fără tine.

și totuși
gândurile își găsesc în același fel locul
în buzunare,
mâinile își găsesc în același fel drumul
spre uitare,
îți place același casier
de la supermarket,
te enervează aceleași filme și
aceleași cărți,
emisiunile la tv sunt aceleași,
până și soarele apune
la fel.

Povești

Totul a început într-o dimineață,
în timp ce mă căzneam
să pun la loc
două gânduri ce mă asupriseră
toată noaptea.
Cum nu reușeam
nicicum,
dar trebuia, cumva, să le vin de hac,
le-am pus pe hârtie.
Se pare că le-a plăcut
acolo,
pentru că n-au mai venit înapoi,
iar eu m-am bucurat atât de tare,
că am mai pus
și alte gânduri
pe hârtie.
Din cele rele,
asupritoare,
de care voiam
să scap.
Dar cum niciun gând rău
nu supraviețuiește
fără un gând bun,
iar eu nu voiam ca ele
să dispară
cu totul, ci doar
să mă lase în pace,
am început să pun
la cinci gânduri rele,
unul bun.
Acum,
toate gândurile mele
rele
și câteva din cele
bune
sunt pe hârtie
și se numesc
povești.

oglindă

ai cuvintele albastre, azi,
și un petic de viață ți se desprinde
de pe încheietura mâinii,
acolo unde-ți pulsează anii
în care n-ai știut decât
să ai răbdare.
și ești frumoasă.
și sunt frumoasă! îmi răspunde
privirea hulpavă cu care îți cotrobăi
prin suflet,
căutându-mă:
uite, ai dinții ca ai mei
și gropița din obraz,
părul,
dar mai ales inima
și visul
și dorul
și bucuria,
și ești frumoasă.

și sunt frumoasă…

cum n-am fost nicicând.

Două secunde

În vremurile
în care iubirea era
doar un simbol chimic
ne(re)cunoscut,
tu aveai gust
de gutuie răscoaptă
și inima de titan
ți-era străpunsă de o săgeată
al cărei vârf de foc
eram eu;
de atunci au trecut
două secunde:
una în care tu ai devenit
dragoste
și una în care eu te-am scris,
poem.

curățenie

nu vrei o femeie
să te ajute
la curățenie?
m-a întrebat
tanti mariana
într-o dimineață,
în timp ce mătura
și spăla podeaua
și geamurile,
ștergea praful
de peste tot,
pânzele de păianjeni
de la colțuri
și urmele de apocalipse zilnice
de pe tastatură.
nu,
i-am răspuns,
gândindu-mă că o femeie n-ar ști
să-mi curețe bine
și pe-acolo,
și pe-acolo,
să-mi scoată vălătucii de gânduri încâlcite și nerostite
de sub pat
și teama de eșec,
pe care o îndes,
inconștient,
în fiecare dimineață,
în ghiozdanele copiilor,
de pe dulapurile înalte,
inima deschisă,
pe care o arunc, uneori,
în fața oamenilor
și teama de moarte,
teama de viață
și ultima dorință a tatălui meu,
cuvintele tale, prelinse peste marginile
sinapselor mele
și cuvintele mele
înfipte între rosturile
parchetului;
o femeie n-ar ști
să mă salveze
atunci când m-aș scurge,
odată cu toate lacrimile
stoarse din mop,
direct în canalizare
și nici să mă lustruiască,
ca și când niciodată
n-aș fi fost
altfel.

Nonsense

I lost my temper
on a Wednesday morning,
trying to find
why my mindfulness’s blind,
grabbing a smile
of impetuous promise
from the top shelf of aching,
where the bitterness eyes
make a fool of the never
with a handful of nows.
Leave me a moment!
As far as surrender
is written in front of
these angelless skies,
leaking through edges,
the light is upsetting,
so I’ll find my temper
on a meaningless night.