scurt poem naiv

pe strada ta, frumoaso, au înflorit castanii,
eu nu-mi mai caut urma, nici umbra, și trec anii
și strop cu strop îmi picuri încet-încet din vene,
căci nu ai fost vreodată aici, ca să îmi semeni,
și nu ai fost nicicând a mea, am fost doar haos,
te-ai lepădat de mine, căci să iubești cu patos
o toană e absurd, dar ți-ai țesut poveste
din pânze de păianjen și amintiri funeste
și ai uitat; iar eu am stat, pierdută,
și-am așteptat în teama cea mai mută
să te întorci. dar cum puteai, mireasă,
când viața-ți promitea că o să fii crăiasă,
nu mamă de copil din flori de buruiană?!
și m-ai lăsat cu sufletu-n prigoană.
ai luat cu tine tot, nu te-ai gândit, pesemne,
că timpul nu-mi va șterge curgerea ta prin vene
și că-mi va fi potrivnic de fiecare dată:
cum aș putea să las iubirea să mă-ncapă
când tu, primordiala, m-ai risipit sub pleoapă,
pe tâmplă și pe dată ai construit o trapă,
sub care ai ascuns tot adevăru-odată?!
mi-ai dăruit minciuni și doruri efemere,
cu ochii tăi albaștri de ceruri și de stele,
și m-ai urcat pe piscuri înalte, de pe care,
în loc de adevăruri, văd doar minciuni bizare.
dar ochii tăi albaștri, de cad sau zbor acuma,
nu vor mai știi vreodată, nu-mi vor mai prinde urma,
căci strop cu strop îmi picuri necontenit din vene
și nu ai fost nicicând aici, ca să îmi semeni…

bunicul

bunicul
avea sufletul închis cu trei lacăte,
încuiate fiecare cu câte trei chei,
pe care le ascundea,
de fiecare dată,
în alt loc,
să nu le găsească nimeni
(uneori nu le găsea
nici el).
uneori,
când nu le găsea nici el,
le găseam eu,
descuiam râzând lacătele
și bunicului îi ieșeau din suflet cuvinte rusești
învățate în război
și litere mari de tipar, pe care le înșira
pe hârtie
și timp rotit pe ceas
(- tic-tac, tic-tac,
limba mare trage,
limba mică tace.
– e leneșă?
– e mică.
– și limba mare nu obosește?
– nu, că e mare.
– și ăla care fuge?
– secundele le duce.);
eu le culegeam pe toate
și le puneam în sufletul meu.
uneori, prindeam și câte-o vorbă de alint,
căreia îi dădeam drumul prin casă
să vadă toți
ce are bunicul
în suflet.

Eu sunt doar o casă albastră

Eu sunt doar o casă albastră,
pe-un veșnic trotuar însorit,
îmi doarme un câine la poartă,
la gard, un cireș mi-a-nflorit.

Pisici îmi colindă mansarda
și-mi torc visuri mari pe furiș,
iar păsări măiastre-și fac cuiburi
sub streșini sau pe-acoperiș.

Ferestre-mi-ntorc către stradă,
obloane spre cer îmi deschid,
un pictor mi-a pus într-o vară
flori albe și roz pe un zid.

Am poarta deschisă; zăvorul
e tras la o parte de mult,
dar nimeni nu intră s-asculte
povestea din lemnul tăcut.

Dar eu sunt o casă albastră
și oamenii spun: ce frumos!
pesemne că are și-n glastră
același surâs luminos.

Și trec ceas de ceas trecătorii
și spun: ce albastru-nsorit!,
iar eu mi-amintesc vechi istorii
ce-n umbre s-au învăluit,

Dansând pe pereții odăii,
pe scrin, prin perdele de in –
se pierd printre ele strigoii
și-aleargă, năuci, prin vecini.

Așa că-s o casă albastră,
pe-un veșnic trotuar însorit,
îmi doarme un câine la poartă
și-n suflet nu port mai nimic.

Desprimăvărare

Picură sevă în miez găunos,
ia și toporul și-nvârte-l vârtos,
taie sorginte de trunchi viermănos
și veghează.

Cu-albă lumină mângâie cald
mugurul verde din ramul bastard,
suie-l, sălbatic, anină-l de gard
cu o rază.

Picură sevă în miez găunos,
ia-ți și penelul, pictează frumos
trilul de mierlă din cerul ploios
de amiază.

Cu-albă lumină mângâie cald
oase bătrâne de mult uitat bard,
să-i înflorească în sânge vers alb,
și dansează.

Picură alb din toporul vârtos
versul ce verde pe gardul ploios
mierla îl cântă. Din cer până jos,
desprimăvărează!

Epilog

Mi s-au umplut ferestrele de ape vii
Și tu nu vii, și tu nu vii,
Îți tremură pe buze – albastre urme reci –
Cuvintele uitate prin poduri prăfuite;
În veacul de apoi și-n clipa cea dintâi
Rostite fi-vor toate, tăcute și-azvârlite,
Ferestrele boltite zăvor greu vor purta
Și podurile palmelor, tihnite.

blestem

împodobi-mi-aș glezna cu doruri lungi și albe
să-mi sune pasu-a umbră și inima a cale,
dormi-mi-aș somnul aprig pe strune de vioare
să-mi lumineze bezna din nopțile polare,
sorbi-mi-aș lin pelinul din argintii pocale
să-mi pârjolească dorul, să mă îmbrace-n zale,
zidi-mi-aș o fereastră la nord de mări amare
să nu-mi mai văd în stele dorințele bizare,
vorbi-mi-aș vorbe sparte și-albastre și deșarte
să nu aud în mine refrene fisurate
și, de prin toate astea un strop de cer răzbate,
întoarce-m-aș la mine, preface-m-aș în șoapte

Pustiu

Din soarele dulce curgeau
picuri de miere-nghețată,
toamna lăsase pe crengi
bănuți de aramă roșcată.

Frunze-n glazură de ger
tiveau vag aleea pudrată,
din cer, glasuri albe și lungi
lunecau, șușotind, pe sub poartă.

Foșneau îndelung peste câmp
cearceafuri de ceață voalată
și nu venea nimeni pe drum,
și n-aștepta nimeni la poartă.