curățenie

nu vrei o femeie
să te ajute
la curățenie?
m-a întrebat
tanti mariana
într-o dimineață,
în timp ce mătura
și spăla podeaua
și geamurile,
ștergea praful
de peste tot,
pânzele de păianjeni
de la colțuri
și urmele de apocalipse zilnice
de pe tastatură.
nu,
i-am răspuns,
gândindu-mă că o femeie n-ar ști
să-mi curețe bine
și pe-acolo,
și pe-acolo,
să-mi scoată vălătucii de gânduri încâlcite și nerostite
de sub pat
și teama de eșec,
pe care o îndes,
inconștient,
în fiecare dimineață,
în ghiozdanele copiilor,
de pe dulapurile înalte,
inima deschisă,
pe care o arunc, uneori,
în fața oamenilor
și teama de moarte,
teama de viață
și ultima dorință a tatălui meu,
cuvintele tale, prelinse peste marginile
sinapselor mele
și cuvintele mele
înfipte între rosturile
parchetului;
o femeie n-ar ști
să mă salveze
atunci când m-aș scurge,
odată cu toate lacrimile
stoarse din mop,
direct în canalizare
și nici să mă lustruiască,
ca și când niciodată
n-aș fi fost
altfel.

Reclame

Nonsense

I lost my temper
on a Wednesday morning,
trying to find
why my mindfulness’s blind,
grabbing a smile
of impetuous promise
from the top shelf of aching,
where the bitterness eyes
make a fool of the never
with a handful of nows.
Leave me a moment!
As far as surrender
is written in front of
these angelless skies,
leaking through edges,
the light is upsetting,
so I’ll find my temper
on a meaningless night.

dezechilibru

cel mai frumos
dezechilibru
al meu
a fost toamna
în care mama
a avut
ochi albaștri

Portret

Mergea cu ochii în pământ,
înjurând ca un birjar,
căruia i s-a transformat limba în bici
sau biciul în limbă;
căra în mâna dreaptă o seamă de necazuri,
iar în stânga,
o jumătate de bucurie;
din când în când,
privea spre cer
și în ochi
i se nemăsura
tristețea.

trecere

deși îmi părea
că viața-i pe cale să fie trăită,
castanii agonizau în plină stradă
și elementul surpriză lipsea
cu desăvârșire.
cu toate astea,
am încercat,
cu o lovitură de teatru,
să omor timpul, pentru că
alerga
pe marginea drumului
și cerșea
ba o secundă de la unul,
ba un minut de la altul,
de parcă nu erau toate
ale lui.
i-am spus să se oprească,
măcar o dată
în viața lui,
să se oprească,
dar mi-a râs în nas
și a început să alerge
mai repede,
strigând:
uite cum trec pe lângă tine,
uite cum trec pe lângă tine!

Niciodată moartea

Niciodată moartea nu fu mai frumoasă,
prinsă-n dans de frunze, galbenă mireasă,
țintuită-n suliți aurii de soare,
strânsă-n ochi de miere, risipită-n zare.

Poalele-i atârnă zdrențuit-albastre
și spre cer întinde brațe lungi, frumoase,
zâmbetu-i, pe buze, stăruie tăcut-
palidă izbândă, verii smuls tribut.

Din adâncuri urcă și din cer coboară,
se adună-n miezuri agonie-amară,
se desprinde, caldă, din amar extaz,
dusă-i viața toată pe al ei talaz.

Niciodată moartea nu fu mai frumoasă,
lepădând veșmântul, galbenă mireasă,
zâmbetu-i, pe buze, a-nghețat, tăcut-
dulce amintire, iernii dat tribut.

Cuțit

Cuțit
tăios, rece,
spintecând, eviscerând, eliberând
al toamnei ceas bun,
octombrie.

nelumea

femeiuștile
scriu suav,
din vârful buzelor,
versuri și romane
de dragoste,
își fac unghiile și
părul și
cafeaua
în văzul tuturor
și se plâng
că nu primesc
ceea ce li se cuvine:
adulație,
venerație,
prosternație.
ele sunt iubite de bărbați
adevărați
ce-și strigă normalitatea pe toate
drumurile,
abuzând de bunăvoința și
îngăduința și
masa caldă
și primitoare
a femeiuștilor
lor.
aberație!
aș spune eu
din vârful degetelor și
din globul ocular și
din pântece,
dar la o privire mai atentă
descopăr că
lumea lor e
moartă
pe dinăuntru.

Frunze

alteori
spărgeam tăcerea
cu cuvinte goale
cărora le dădeam drumul din capul scării
și le lăsam
să se rostogolească
până jos
în colb

și le durea
și mă dureau
până se făcea toamnă
și-mi dădeam seama
că nici frunze
nu mai aveam

Crepuscul

Sfârși-va ziua-nsângerând
năprasnicul apus de soare,
veni-va noaptea în curând
peste-ale noastre umbre-amare…

Cine va spune peste timp:
aceste clipe trecătoare
fost-au aievea sau doar nimb
de plăsmuiri amăgitoare?