Staccato

Forgiveness

Ieri am primit un telefon. Era Mitra. Mi-a spus că mă iartă și a închis. Te iert, atât a spus. Câteva minute am rămas împietrită, cu telefonul la ureche, apoi, ca și când mi-am adus aminte că știu să plâng, am izbucnit. N-are cum să mă ierte, în definitiv, i-am omorât băiatul.

Am învățat să plâng de la o prietenă, colegă de facultate. O chema…, nu contează cum o chema, noi îi spuneam Brains. Bre, mai exact. Era deșteaptă tare. Până și maică-sa îi spunea Cre (ei nu îi plăceau englezismele, era profă de română). Chiar și atunci când s-a trezit cu cancer la creier, în loc să se apuce de murit, Bre s-a apucat de trăit. Atunci am învățat eu să plâng. Isteric. Aia a fost picătura care a rupt zăgazurile. Și ce le-a mai rupt. Am plâns tot ce nu putusem să plâng ani de zile.

Când Bre s-a făcut bine, doi ani mai târziu, și i-am văzut deziluzia, am înțeles, de parcă n-aș fi știut din proprie experiență, că uneori, deseori, e mult mai greu de trăit decât de murit. Zece ani mai târziu, într-o dimineață, l-am sunat pe el, l-am chemat la o terasă, în centru, la o cafea, și i-am spus că trebuie să fug. Să fug, așa i-am spus. I-am spus și că o să mă întorc, dar a știut că mint, așa că i-a venit mult mai ușor să moară. Bre, în schimb, a învățat, încet-încet, din nou, să trăiască.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
  10. Hanging
  11. Mudboy
  12. Blue
  13. Pipes
  14. Decepticon
  15. Brains
  16. Stealth
  17. Wi(n)dow
  18. Victor
  19. Girl
  20. Boo
  21. Choise
  22. A Christmas Tale
  23. Gin & Tonic
  24. AA Meeting
  25. Ristretto
Reclame
Staccato

AA Meeting

– Eva!

Tresări. Privirea i se aspri, ca și cum sufletul revenise în ea de unde fusese plecat, și i-o asprise. Fața i se crispă, buzele îi tremurară ușor. Mâinile i se încleștară în poală, unde se odihniseră până atunci, ca în așteptarea a ceea ce avea să urmeze. În gură îi veni, ca o confirmare, gust de gin și tonic. Și-atunci, încordată, scuipă printre dinți, ca o înjurătură:

– Mi-am dat seama de unde-l cunosc pe idiot!

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
  10. Hanging
  11. Mudboy
  12. Blue
  13. Pipes
  14. Decepticon
  15. Brains
  16. Stealth
  17. Wi(n)dow
  18. Victor
  19. Girl
  20. Boo
  21. Choise
  22. A Christmas Tale
  23. Gin & Tonic
Staccato

Gin & Tonic

Ieșise cu o prietenă. O prietenă, o prietenă, o prietenă. Ieșise cu o prietenă? Și unde era? Dispăruse. Când, unde, numai ea știa. Muzica. Muzica îi învârtea capul și sufletul într-un dans nedansat. Nedansat, nedansat, nedansat. Oh! Își lăsase capul pe spate și stătea așa, ascultând. Ritm în piciorul drept. În stângul, n-o lăsa șoldul beteag. Avea un șold beteag. Mergea drept, nu se vedea. Cu pași mici. În limita a treizeci și opt de grade. Unghiul dintre ea stând dreaptă și picior. Picior, picior, picior. Mai mult, se vedea și durea. Așa îi explicase medicul. Părul îi curgea pe spate și nu avea nici cea mai vagă idee unde plecase prietena ei. Cu care venise. Bei ceva? Ceva, ceva, ceva. Desigur, un gin tonic, să spunem. E sărbătoare. Ce sărbătoare? Ha-ha! Sărbătoarea în care beau gin tonic, să spunem. Un gin tonic și o vodcă. Vodcă, vodcă, vodcă. Vezi tu, eu beau numai vodcă. Dacă schimb, nu mi-e bine. Sau așa ceva. Oh, ce privire… Cum se numește frumoasa domnișoară? Ha-ha! Frumoasa domnișoară! Inima, inima, inima. Eva… Există și un Adam? Oh, nu, doar eu, Eva. Frumoasă Eva, pleonastic vorbind, căci se înțelege că dacă ești Eva, ești frumoasă, așadar, frumoasă Eva, Eva, Eva (numele ăsta a căpătat brusc o frumusețe aparte și e numele meu, numai al meu, spune iar Eva, Eva, Eva), vrei să dansăm? Trupul lui lipit de al ei, ce căldură, ce… căldură. Ochii i se umeziseră. Nu mai simțise de mult căldura asta, ASTA. Încă un gin tonic. Încă o vodcă. Nu știu cum am ajuns aici. Ha-ha! Ce bine e să nu mai știi nimic. Mâinile lui. Îi luase obrajii în palme și o privea în ochi. Ce privire… Ești frumoasă, Eva, Eva, Eva, ar trebui să plec. Rămâi. Rămâi… Rămăsese. Mâinile lui, buzele lui, căldura aceea, luminile farurilor din stradă alergând pe tavan, trecând, trecând, trecând, muzica încă în urechi, în cap, în șoldurile amândurora mișcându-se ritmic, ooooooh, aș vrea să rămâi mereu aici, mereu, aici… Îmi pare rău, frumoasă Eva. Lăsase un bilet, pe care scrisese îmi pare rău, frumoasă Eva, Eva, Eva. Și dansul se oprise.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
  10. Hanging
  11. Mudboy
  12. Blue
  13. Pipes
  14. Decepticon
  15. Brains
  16. Stealth
  17. Wi(n)dow
  18. Victor
  19. Girl
  20. Boo
  21. Choise
  22. A Christmas Tale
Staccato

A Christmas Tale

– Mâine vine Moșu’, i-am spus. Chiar nu vrei să-ți aducă nimic?

A venit la mine, m-a luat în brațe și n-a spus nimic. Crăciunul n-a mai fost niciodată la fel de atunci. Nici pentru mine, darămite pentru copil. De câte ori îl întreb ce vrea de Crăciun, vine și mă strânge tare în brațe și tace. Tace. Abia împlinise trei ani pe atunci, suficient de mic cât să uite. Dar urmele rămân, așa că, de fiecare Crăciun, îl simt amintindu-și. Amintindu-și-o.

Cât despre mine, n-am reușit nici s-o uit vreo secundă, nici să mă iert că am plecat atunci.

Era Ajunul Crăciunului când am primit un mesaj care mi-a înghețat sângele-n vene: am găsit un doctor dispus să vină în Iad cu mine. L-am văzut destul de târziu, m-am uitat de cinșpe ori să mă asigur că văd bine și am sunat.

–  Doar n-ai făcut asta, ți-am promis că o să te ajut, ți-am promis.

Râdea în hohote, n-aveai cu cine vorbi. Am fugit la ea. Nimeni nu râde în hohote după ce a făcut un avort. Mi-a deschis ușa, m-a băgat în bucătărie, unde stăteam de obicei când mergeam la ea și mi-a turnat lichior de pere într-un pahar lung și îngust.

– Face bine la suflet, mi-a spus cu gura până la urechi.

– Ce-ai făcut? am întrebat-o.

Copilul ei alerga de colo-colo cu o jucărie în mână. Pe atunci era încă copilul ei.

– E un dețeticon, mi-a spus. Mi l-a adus Mociu’.

Locuiam în același bloc. Ea era mereu singură, avea mereu un aer preocupat și îngrijorat și într-o zi m-am oferit să îi duc unde se grăbeau. Îi tot spunea copilului: hai, repede, că ne grăbim, și îl trăgea după ea, iar ăla urla și se trăgea înapoi. A acceptat să îi duc și, mai târziu, am aflat că avea ultima înfățișare la divorț. Cum nu avea pe nimeni, trebuia să meargă peste tot cu copilul după ea. Ai ei erau undeva, la țară, în alt județ, cred că și în altă lume.

Am mângâiat copilul pe cap și i-am spus că ne jucăm imediat cu decepticonul. Ea și-a mai turnat un pahar cu lichior și și-a aprins o țigară.

– Ce naiba, fumezi?

– Aaaa, nu, doar acum, să sărbătorim.

– Ce sărbătorim? am întrebat-o, circumspectă.

– Crăciunul, clar!

Copilul a dispărut în camera cealaltă, așa că am putut să o întreb.

– De ce ai făcut asta?

M-a privit fix și râsul i-a dispărut brusc de pe față. O paloare sinistră i-a luat locul.

– Tu nu știi cum e, mi-a spus. N-ai copii.

Așa e, nu am. Nu MAI am. I-am luat o mână în ale mele.

– Hai, gata, o să treacă.

Ne-am petrecut restul serii ea plângând, eu încercând să o îmbărbătez. Am lăsat-o beată, lungită în pat. Am avut grijă să o pun pe o parte și am pus un pled pe ea. Am culcat și copilul în pătuțul lui și am plecat, închizând ușa care s-a încuiat automat.

A doua zi dimineață, când Poliția a reușit să spargă ușa la care nu răspundea decât urletul copilului, am găsit-o moartă. O mică baltă de vomă forma lângă ea, pe pernă, un fel de hartă.

Au luat copilul și l-au dus la un centru de primire. I-am spus lui Dan că trebuie să luam copilul ăla de acolo cu orice preț. Toată perioada cât a durat procesul de adopție, Dan n-a băut nimic.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
  10. Hanging
  11. Mudboy
  12. Blue
  13. Pipes
  14. Decepticon
  15. Brains
  16. Stealth
  17. Wi(n)dow
  18. Victor
  19. Girl
  20. Boo
  21. Choise
Staccato

Choise

16 august

Am găsit-o stând într-un pat, vlăguită, tristă. Ea spune că eu sunt tristă. Pornisem să iau un copil mic. Mi-era teamă să aleg dintre mai mulți, dar cică așa e procedura: te duci, îi vezi pe toți la grămadă și alegi unul. În văzul celorlalți. E absurd. Când am văzut-o, am știut. Atunci, pe loc. A fost ca și cum m-aș fi găsit pe mine. A știut și ea. Tot atunci, tot pe loc. M-a întrebat dacă vreau să mă salvez, salvând-o pe ea. M-a durut sufletul, totuși, am întrebat-o dacă vrea să vină cu mine. A zis nu. Am mângâiat-o pe păr și i-am spus că o să mă întorc. A închis ochii și a rămas așa până când am plecat.

17 august

Am ajuns la orfelinat pe la 12 și am cerut s-o văd direct pe ea. Directoarea părea surprinsă. Sigur nu vreți să vedeți copiii mici? I-am spus că nu, Fata e a mea, doar să vrea și ea. Dar ce, doamnă, e după ea? Dacă o vreți, luați-o. Nu mă așteptam să înțeleagă. Directoarea. Fata era în sala de mese, ajuta pe acolo. I-am făcut semn prin ușa de sticlă. M-a privit mirată, a mai pus câteva farfurii pe mese și a venit.

– Am spus nu, ce cauți aici?

– Nu mi-ai spus de ce ești tristă, iar eu ți-am spus ție.

– Nu te interesează. Oricum nu te mai poți salva. Ce a fost, a fost. Iar eu nu sunt ca tine. Nu sunt tu.

– Știu asta. Totuși, aș fi foarte fericită dacă ai vrea să vii cu mine.

– Să fii mama mea?

– Sau cea mai bună prietenă. Ce vrei tu să fiu.

– Aș vrea să fii străbunica mea.

A râs. Un râs scurt, ca și când n-ar fi vrut să deranjeze.

– Asta o să fiu, dacă asta vrei. Cu proteză în pahar și baston?

S-a încruntat, mi-a fost teamă că pleacă.

– Mihail, un băiat de aici, a murit, mi-a spus.

– Îmi pare rău… Era prietenul tău?

– Presupun. Adică, aveam grijă de el când era mai mic. Avea 12 ani acum. Ne înțelegeam bine, vorbeam. Aici nu prea găsești așa ceva.

– Și eu mi-am pierdut părinții când aveam vârsta ta.

– Amândoi?

– Da. Accident de circulație. Am rămas cu o mătușă.

– Atunci te-ai pierdut și pe tine?

Uitasem că i-am spus asta.

– Da, atunci.

22 august

Sunt zile în care pare gata să-și facă bagajele și să vină cu mine și zile în care nu vrea să mă vadă. Uneori vorbește mult, alteori e monosilabică. Azi mi-a spus că îi e frică să nu mi se întâmple ceva rău și să nu mă mai vadă. Imediat după asta, a spus că o să fie ocupată în zilele următoare și nu o să aibă timp de mine. Cred că are nevoie de spațiu.

27 august

A plouat toată săptămâna, n-am ajuns la orfelinat. Poate nici nu am vrut să ajung. Am sunat, în schimb, în fiecare zi, să mi-o dea la telefon. N-a vrut să vorbească cu mine. I-a spus, de fiecare dată, femeii care mi-a răspuns, să îmi spună că nu vrea să vorbească cu mine. Cred că încep să înțeleg un lucru: eu o văd ca pe o fată obișnuită, ceea ce și este. Și, totuși, nu este. Un copil crescut acolo nu e un copil obișnuit. E un copil care se poate sparge în orice moment. Un copil de sticlă.

14 septembrie

Azi a început școala. M-am perpelit toată noaptea gândindu-mă dacă e bine sau nu să merg la liceul unde învață, așa, ca orice părinte care își însoțește copilul la începutul anului școlar. Dimineață m-am ridicat din pat, mi-am făcut o cafea tare, un duș aproape rece și m-am dus. Aveam să văd dacă a fost bine sau nu că m-am dus.

Am ajuns devreme, la liceu nu era nimeni. M-am așezat pe o bancă, peste drum, și am așteptat. La un moment dat, au început să sosească copiii. Poziția mea s-a dovedit a fi perfectă: era chiar în fața porții înguste, astfel că elevii erau nevoiți să intre câte unul. Îi vedeam pe fiecare în parte. Într-un târziu a apărut și ea. Subțire ca o trestie, cu o rochie neagră și lungă. Mi s-a strâns inima. Poate avea dreptate, poate era doar o proiecție de-a mea. Poate nu-mi păsa de ea. În momentul ăla m-am hotărât să nu intru în curtea liceului. Trebuia să-mi limpezesc un pic gândurile.

29 septembrie

– Alo?

– Bună, sunt Rita.

– Nu cunosc nicio Rita, mă tem că ați greșit numărul.

– Fata, nu închide, sunt eu, Fata.

Un val de căldură mi s-a ridicat în cap. Pe fată o cheamă Rita.

– Iartă-mă, n-am știut…

– Da, nu ți-am spus. Nici eu nu prea știu că mă cheamă Rita.

A râs iar cu râsul ăla scurt al ei.

– Te-am văzut la liceu, a continuat.

– Da?

– Da. De ce ai plecat?

– Aveam nevoie să-mi pun ordine în gânduri. Adevărul e că semeni îngrozitor de tare cu mine, atunci. Am avut revelația asta când te-am văzut intrând pe poarta liceului. Mi-a fost teamă că ai dreptate, că vreau doar să mă salvez pe mine prin tine, ceea ce ar fi îngrozitor.

– Și am? Dreptate?

– Da și nu. M-ai luat pe nepregătite. Adevărul e că, în ziua aia, venisem să văd copiii mici.

– Nu-mi pasă. Mai vrei să fii străbunica mea?

– Sigur! Stai să-mi pun proteza!

Apoi am plâns în neștire toată seara.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
  10. Hanging
  11. Mudboy
  12. Blue
  13. Pipes
  14. Decepticon
  15. Brains
  16. Stealth
  17. Wi(n)dow
  18. Victor
  19. Girl
  20. Boo
Staccato

Girl

Mihail a murit. S-a aruncat în râu. De pe pod. Și-a găsit mama și s-a aruncat în râu, de pe pod.

Mama lui avea doi copii. Alți doi copii.

E a patra dimineață de când am aflat și lumina insistă să se strecoare prin geamurile astea triste și nespălate de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. În capul meu e un haos deplin.

Deplin.

Mihail avea 12 ani, era mai mic decât mine cu patru. Era un copil bun, avea ochi mari și curați și a fugit sărind gardul. Când era mai mic, aveam grijă de el.

De-abia aștept să ies de aici. Aș putea sări și eu gardul, dar nu mi-ar folosi la nimic, eu n-am pe cine căuta. În dosarul meu nu e nimic, nicio poză, niciun nume. Mi-a spus Mihail atunci când a furat poza maică-sii din dosarul lui. S-a uitat și într-al meu și mi-a spus că nu e nimic în el.

Nicio poză.

Niciun nume.

De parcă nici n-aș exista.

Doar o fișă de internare.

Ceilalți îi spuneau Mișu, dar lui îi plăcea Mihail. E de la ea, spunea. Numele ăsta e de la EA.

Așa că eu îi spuneam Mihail.

Sau copile.

Mie nu mi-a dat nimeni niciun nume. Am un certificat de naștere pe care scrie că mă cheamă Rita, dar toți, aici, îmi spun Fata.

Fato.

Am sperat că îl prind pe Mihail și îl aduc înapoi. Egoistă speranță, dar era singurul meu… Acum îmi vine să mor. Mai bine mă lua cu el și mă aruncam și eu în râu.

Sau îl opream, să n-o facă.

Să mă lăsați, dracului, în pace! Vreau să stau aici, să mor aici. Cine e femeia asta?

Cu ochi triști.

Vrea un copil. Ei, bine, eu nu sunt copil. Plecați!

– Poftiți pe aici.

– Cine e fata asta?

– Aaa, ea? Nimeni. O fată. Are 16 ani, mai are un pic și pleacă. Poftiți pe aici, cei mici sunt în camera alăturată.

De ce nu se mișcă?

– Pot să vorbesc cu ea?

– Despre ce?

Ochii triști se uită la mine de parcă m-ar cunoaște.

– Nu contează. Pot?

Cine e femeia asta?

– Cei mici sunt în…

– Am înțeles. Pot să vorbesc cu fata asta?

– Sigur…

De ce are ochii ăștia triști? De unde mă cunoaște? Cine e femeia asta?

– Ne lăsați două secunde singure?

Hahahahaha! Merita să fi trăit doar să-i vezi mutra ăsteia, copile!

– Cum te cheamă?

Se ghemuiește lângă pat. Pune o mână pe mâna mea. Ce senzație! Am înghețat. Ce vrea de la mine? De ce s-a oprit? CE VREA DE LA MINE????

– Copiii mici sunt în camera alăturată.

– De ce crezi că vreau un copil mic?

Nu! Sufletul îmi zboară prin cameră, se lovește de pereți, de fereastra murdară…

– De ce ești tristă?

Ce zâmbet frumos are! Dureros, dar frumos.

– Am pierdut mai multe lucruri… Aveam vârsta ta când am început să pierd. Prima dată i-am pierdut pe ai mei, apoi pe mine. Apoi… Probabil că de-aia sunt tristă. Nu contează…

– Și vrei să mă salvezi ca și când te-ai salva pe tine?

Mihail și cu mine vorbeam mult. De toate. Filosofam. Era un copil genial.

Ochii triști și nespus de frumoși s-au umezit. A zâmbit amar.

Amar.

– Poate.

Nimeni nu recunoaște așa ceva.

– Așadar?

Sufletul meu se izbește violent de tavan și, neavând pe unde ieși, cade pe podea ca bolovanul.

– Nu!

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
  10. Hanging
  11. Mudboy
  12. Blue
  13. Pipes
  14. Decepticon
  15. Brains
  16. Stealth
  17. Wi(n)dow
  18. Victor
Staccato

Victor

Cât mai multă mișcare, spune Dana, consilierul grupului nostru, cât mai multă mișcare. N-am întrebat-o dacă pedalatul în gol prin viață se pune ca mișcare, dar ea așa spune, iar eu nu pot s-o contrazic. Ieri, de pildă, am fost la trei interviuri. Nimeni nu a părut interesat de mine, sau, mai bine spus, și-au pierdut interesul în momentul în care le-am spus că sunt în trecere, că destinul meu nu e să lucrez la o firmă de doi lei ca a lor, indiferent cât de mare și importantă cred ei că e, dar cât timp nu știu nici eu care e destinul meu, fac un compromis. Lor le-au căzut fețele, la propriu: mușchii faciali li s-au relaxat brusc, făcându-i să semene cu niște buldogi, mi-au mulțumit și mi-au spus că mă contactează ei. De fiecare dată, am ieșit în stradă urându-i pe toți, dar mai ales pe taică-miu, care n-a știut niciodată să fie bărbat, ci doar să bată la nenorocita aia până nu se mai ridica de jos. M-am pornit așa, de un timp, să-l urăsc, de parcă a fost plecat și acum s-a întors. Când am ieșit în stradă, după al treilea interviu, totul era atât de luminos, de te dureau ochii. Seara, m-am întâlnit întâmplător, la colțul străzii unde îl așteptam, cu Mircea, bărbatul Danei. Un tip ok. Văzusem că o ia pe acolo după ședințele alcoolicilor la care mergeam amândoi. Am intrat într-o cafenea din apropiere, un gest riscant pentru niște alcoolici, dar am comandat doar cafea. Neagră, ca viețile noastre. Eu nu am prieteni, nu am avut niciodată. Mircea e un tip plăcut, destul de tăcut, cult. Mi-a povestit că are sufletul dus din el, nu știe unde sau când s-a întâmplat asta, dar așa îl simte, dus. M-am gândit și mi-am dat seama că eu nici măcar nu-mi amintesc să fi avut vreodată unul și i-am zis că, dacă vrea, îl ajut să și-l găsească. Nu știu de ce am zis asta, cred că mi s-a părut esențial, în momentul ăla, sufletul. Mircea s-a uitat la mine și a zâmbit, cel puțin așa mi s-a părut. Apoi a intrat în cafenea un om, s-a uitat în jur, era destul de bătrân, avea pe el un parpalac, Mircea a avut o mică și aproape insesizabilă tresărire, eu m-am gândit că omul e tatăl lui Victor sau, cel puțin așa arăta, ca și cum ar fi avut un fiu numit Victor, și i-am spus lui Mircea:

– Fii atent la ăsta!

Mircea era deja atent, iar omul a văzut asta, așa că s-a îndreptat spre masa noastră. I-am făcut semn să se așeze, el s-a așezat și a început:

– Ați mai văzut așa ceva? O femeie care n-a muncit patruștrei de ani să vrea, acum, să mă omoare?

M-am uitat la Mircea, Mircea s-a uitat la mine, omul aștepta un răspuns.

– N-am văzut, i-am răspuns eu, pentru că Mircea avea sufletul plecat, iar omul din fața noastră, care ar fi putut avea un fiu numit Victor, avea, cu siguranță, pe cineva care, după spusele lui, voia să-l omoare și, prin urmare, avea mare nevoie de un răspuns.

– Dar de ce? m-a împins curiozitatea.

– Nimeni nu vrea să mă asculte, iar eu nu am cu cine să vorbesc.

– Te ascultăm noi, i-am spus.

Omul a părut surprins și din cale-afară de încurcat.

– Nu știu, nu m-am gândit, nu m-a întrebat nimeni până acum. Toți spun că fiecare și le știe pe-ale lui. Ai omorât vreodată pe cineva? m-a întrebat.

– Aproape, i-am răspuns.

Mircea m-a privit încurcat, ca și cum, din moment ce eu aveam să vorbesc despre asta, era și el obligat s-o facă. L-am asigurat, din ochi, că nu. Tatăl lui Victor s-a apucat să depene o istorie despre o femeie, care, într-o după-amiază, fără nicio introducere, a început să-l amenințe că-l omoară și i-a aruncat toate hainele pe scara blocului.

– Patruștrei de ani am ținut-o în puf, zicea, patruștrei, și ea să vrea să mă omoare. Ați mai văzut așa ceva? Ea și cu fi-su.

– Victor…, am murmurat aiurea.

S-a uitat la mine ca și când încerca să-și amintească de unde mă cunoștea și a spus:

– Da, Victor, îl cunoști?

Probabil că nu-l cunoșteam, dar cum puteam să-i spun că, pur și simplu, are față de tată al lui Victor?

– Cunosc multă lume, am spus.

– Victor e un copil bun, dar a luat-o razna. Maică-sa l-a întors împotriva mea și acum vor amândoi să mă omoare. Cică n-au uitat. Cică a venit vremea să plătesc pentru păcatele mele.

A făcut semn spre chelner și a comandat o sută de coniac în două pahare.

– În doze mici, ne-a explicat. Totul în doze mici.

Mircea a început să se foiască. Eu am sorbit din cafea și am respirat adânc. ‘Te-n gură de bețivan!, mi-am spus și nu știu la cine m-am referit: la mine sau la tac-su lui Victor.

Când eram mic, la noi în bloc stătea o familie cu un copil: Victor. Pe Victor îl țineau închis în casă și îl puneau să învețe. Îi spuneau că noi, copiii din bloc, nu suntem un anturaj potrivit pentru el. Scandalurile se țineau lanț la ei, urlau, se băteau, apoi, din când în când, tac-su îl plimba pe Victor prin bloc, pe la vecini, și îl arăta ca pe un trofeu, lăudându-se cu rezultatele lui la învățătură. Au venit, odată, și la noi. Mama i-a invitat în sufragerie, iar bou’ de taică-miu i-a ascultat pălăvrăgeala ăluia cât timp au băut o cafea. Copilul, Victor, a stat țapăn pe canapea, lângă tac-su, în tot timpul ăla. După ce au plecat, taică-miu a bătut-o pe maică-mea din cauză că eu nu eram ca Victor. Țin minte. După treaba asta, am început să învăț, dar nenorocitul n-a dat doi bani pe chestia asta. Omul ăsta putea, foarte bine, să fie chiar tac-su lui Victor de la noi din bloc. Când chelnerul i-a pus pe masă cele două pahare, m-a luat cu amețeală. Mircea a început să transpire.

– Păcatul meu cel mai mare, a continuat omul, e că nu i-am bătut destul.

Apoi a dat pe gât, dintr-un foc, unul dintre pahare.

– Ce face Victor? l-am întrebat.

– Nu știu, nu l-am văzut de cinșpe ani. Mă-sa se duce pe la el, dar nu-mi spune nimic. Nici că-mi pasă. N-a muncit o zi în patruștrei de ani. I-am ținut în puf și ei vor să mă omoare.

Prin bloc se vorbea că tac-su lui Victor n-o lăsa pe mă-sa lui Victor să muncească. Cică femeia trebuia să stea acasă, să aibă grijă de copil, copilul să învețe, să-i facă lui cinste. Mircea nu știa toate astea. Sau, poate, le știa: poate în orice bloc e un Victor cu mă-sa și cu tac-su. Omul a început să bocească. Mircea stătea cu ochii pironiți la paharul încă plin al omului. Eu am înghițit în sec și m-am uitat după chelner.

– Copiii trebuie bătuți, a continuat, înlăcrimat, tac-su lui Victor. Mă-sa nu era de acord, spunea că îl stresez. Ce să spun… I-am arătat eu stres, noroc că l-a scos nebuna din mâinile mele. Urla ca o descreierată, cică l-am umplut de sânge. N-a murit nimeni din asta…

– De fapt…, am spus.

M-a privit iar. De câte ori spuneam ceva, se uita la mine cu ochi tulburi, așa cum trebuie să se fi uitat la Victor când îndrăznea să deschidă gura.

– I-am spus eu mă-sii, când a luat-o fi-su pe arătură și m-a luat la pumni în fața blocului: asta e educația pe care i-ai dat-o. Aveți copii? ne-a întrebat fără să ne privească.

Un val de sânge mi s-a urcat în cap. Tatăl lui Victor a dat pe gât cel de-al doilea pahar. Mircea a făcut semn chelnerului să mai aducă trei.

– Nu-i lăsați de capul lor, a continuat, și, mai ales, nu-i lăsați pe mâna nevestelor. O să aveți surpriza ca, după patruștrei de ani, să vă arunce afară din casă și să vă amenințe că vă omoară.

Chelnerul a pus câte un pahar în fața fiecăruia. Eu m-am gândit la Ileana și la cum, deja, mă omorâse. Mircea, după cum arăta, părea dus după sufletul lui. Tatăl lui Victor a dat pe gât și paharul numărul trei. Mircea a luat și el paharul și l-a dus la gură. Nu l-a găsit, mi-am spus. Sufletul. Am întins și eu mâna după pahar. Simțeam, deja, arsura plăcută a alcoolului pe gâtlej. Apoi, dintr-o dată, cu o fracțiune de secundă înainte ca buzele mele să atingă coniacul, mi s-a părut că văd adevărul absolut: Ileana îl omorâse pe taică-miu, doar. Pe taică-miu din mine. Pe mine nu reușise să mă atingă. Eu, acum, eram Dan cel care s-a apucat de învățat după ce taică-su a caftit-o pe maică-sa din cauză că el nu era ca Victor. Ileana era maică-mea și Dana și maică-sa lui Victor. Eu eram Dan, doar Dan. Și trebuia să mă țin de învățat.

– Hai, i-am spus lui Mircea, punând paharul pe masă și ridicându-mă.

Nu apucase să bea. A închis o clipă ochii, iar mâna în care ținea paharul a început să-i tremure.

– Hai! am strigat.

A pus paharul pe masă, s-a ridicat și a pornit, împleticindu-se, spre ieșire. În ochi avea lacrimi. Era încă devreme, dar poate că-i găsisem sufletul.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
  10. Hanging
  11. Mudboy
  12. Blue
  13. Pipes
  14. Decepticon
  15. Brains
  16. Stealth
  17. Wi(n)dow
Staccato

Wi(n)dow

Garsoniera în care locuiesc de când mi-am părăsit bărbatul e la parterul unei case și e compusă dintr-o chicinetă în care, dacă vrei să faci un ceai, trebuie să dărâmi un perete, o cameră suficient de mare sau nu chiar atât de mică, depinde cum privești lucrurile, și o baie cu o cabină de duș excelentă. Garsoniera are o singură fereastră – în cameră, care dă spre clădirea în formă de copârșeu a unei firme de pompe funebre. Pe lateralul copârșeului, între două vitrine mari, scrie, funebru, Funebra, iar în vitrine sunt expuse spre exemplificare sicrie de diverse mărimi, forme, culori, coroane din flori de plastic și alte mici accesorii mortuare. Acoperișul clădirii imită exemplar capacul copârșeului, iar sub literele funebre e mereu parcat un dric lustruit, gata oricând să transporte un mort. Firma, din câte mi-am dat seama, dispune de două astfel de dricuri: unul are numărul de înmatriculare IAD, iar celălalt, RAI. Probabil că le folosesc în funcție de ceea ce li se transmite din PURGATORIU despre clientul care urmează să fie transportat. Uneori văd mișcare înauntru și mă bucur că au clienți, alteori însuși vânzătorul pare mort, stând nemișcat ore întregi, zile întregi, pe un scaun, în spatele tejghelei, și mă bucur că n-au clienți. Singurul lucru viu pe care îl văd pe fereastră e copacul de la marginea trotuarului, care, vara, maschează cu coroana lui bogată mai bine de jumătate din vitrina din stânga, iar primăvara înflorește roz, făcând moartea să pară o domniță suavă și puțin zurlie. Iarna e doar sinistru, cu crengile goale întinse spre cer ca niște brațe descărnate. Mă uit destul de mult pe fereastră, trebuie să îmi ocup timpul cu ceva, în lipsa…, așa că am văzut, în cele opt-nouă luni de când stau aici, drame și umor negru cam cât pentru un festival de film european. De pildă, odată, murise un copil – o fetiță, aveau un sicriu mic-mititel, iar mama îl luase în brațe așa, cu totul, ca pe o cutie, și pornise cu el spre casă, așa spunea: mă duc acasă, mi-au ambalat-o frumos, acum mă duc acasă. I-au spus că o duc ei acasă, cu mașina, să se urce, că e departe și  greu să o care în brațe, chiar și așa, frumos ambalată. S-a lăsat greu înduplecată, spunea că vor să i-o ia. S-a suit în mașină abia când au lăsat-o să stea cu micul sicriu în poală, pe locul din față. Altă dată, o femeie a ieșit, alergând, cu o urnă în mână – așa am aflat că poți opta și pentru incinerare – și cu mai multe persoane, probabil rude, în costume și rochii negre, în urma ei. Femeia era tânără și avea o rochie lungă, largă și neagră, ca cele pe care le purtam eu pe la șaișpe ani, după ce au murit ai mei, avea părul despletit, lung și frumos, de culoarea mierii, iar când s-a asigurat că nu o prinde nimeni, a scos capacul urnei și, tot alergând, a spulberat în urma ei toată cenușa dinăuntru. Fii liber, striga, măcar acum fii liber! Rudele s-au oprit înmărmurite, neștiind ce să facă. Una din rude, o femeie mai în vârstă, și-a revenit prima din șoc și le-a zis celorlalte: mă duc să aduc o mătură. Altă dată, am surprins o discuție între doi copii, o fată și un băiat. Se așezaseră pe pervazul exterior al vitrinei din dreapta, în timp ce adulții erau înauntru. Aveau în jur de zece-unșpe ani și, din câte am înțeles, le murise bunicul.

– Ai mai văzut, vreodată, un mort? a întrebat fata.

– Nu, i-a răspuns băiatul. Tu?

– Da, am văzut, dar e secret, dacă spui cuiva, o să spun că minți.

– Nu spun.

– Jură!

– Pe bune?

– Da, jură, altfel nu-ți spun nimic.

– Ok, jur…

– Pe ce?

– Pe… Pe nimic, jur și gata.

– Nu, trebuie să juri pe ceva.

– Bine, pe ce vrei să jur?

– Pe telefonul tău. Să-l scapi și să se spargă tot ecranul dacă spui ceva. Oricum, eu o să zic că minți.

– Dar…

– Juri pe telefon sau nu-ți spun.

– Ok, jur…

– Spune!

– Am spus.

– Nu, spune: jur pe telefon că n-o să spun nimănui ceea ce aud acum.

– Chiar trebuie?

– E neapărat necesar.

– Of… Jur pe…

– … telefon…

– … telefon că n-o să spun nimănui nimic…

– …  din ce aud acum.

– Da.

– Spune!

– … din ce aud acum…

– Ok. Dacă spui cuiva, ești mincinos.

– Da, da, zi odată!

– Eram odată acasă, venisem de la școală, ai mei erau la muncă, și am văzut din balcon – știi că balconul nostru de la bucătărie dă în fața blocului vecin – am văzut cum scoteau din bloc un vecin care murise. Era întins în sicriu și l-am văzut de sus, întreg.

– N-avea capac?

– Nu știu, nu i-l puseseră.

– Cum arăta?

– Negru la față, într-un costum bleumarin, cu cămașă, cravată, dichisit, pieptănat, cred că era dat și cu parfum. Mi s-a făcut frig când l-am văzut. Avea unghiile mov. Dacă află maică-mea că am văzut așa ceva, nu știu ce e în stare să facă.

– Păi doar n-ai vrut să-l vezi.

– Păi nu, dar l-am văzut. Nu cred că am voie să văd morți. N-am întrebat pe nimeni, dar nu cred că e voie. Sigur nu e voie.

– Avea unghiile mov?

– Da, așa, ca și cum îi dăduse cineva cu ciocanul peste ele.

– Oare și bunicul are unghiile mov?

– Da, cred că așa au toți. Și pielea neagră, ca și cum ar fi supărați.

– Păi cred că sunt, tu ai fi veselă?

Apoi au ieșit cei mari și s-au urcat în mașini, tăcuți, nu înainte de a-și arunca unul altuia priviri complice.

Cel mai trist lucru pe care l-am văzut, însă, a fost un sicriu pe care patru angajați ai firmei de pompe funebre l-au urcat în mașina cu numărul IAD și l-au dus undeva, cine știe unde, fără ca nimeni altcineva să fie acolo, să meargă în urma dricului, să plângă mortul ăla… Ca și cum l-ar fi dus să îl îngroape fără preot, fără slujbă, în fundul vreunui cimitir…

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
  10. Hanging
  11. Mudboy
  12. Blue
  13. Pipes
  14. Decepticon
  15. Brains
  16. Stealth
Staccato

Stealth

Avea șaișpe ani când am dat peste ea, era înaltă, oarecum deșirată și purta mereu rochii largi, lungi și negre. Era de înțeles, de-abia muriseră ai ei. Era frumoasă precum toate ielele la un loc. Și tristă. Locuia cu o mătușă care o înfiase. Oricum, m-am urcat în cârca ei și acolo am rămas. Mirosea mereu atât de frumos… La început, obișnuiam să o strâng tare în brațe. Atât de tare, că rămânea fără aer. Avea nevoie să fie ținută în brațe, era atât de singură… Când o vedeam că se sufocă, îi dădeam drumul. Trăgea cu nesaț aer în plămâni și ofta. Ofta adânc, așa cum oftezi când ai ceva în cârcă. Am ținut-o așa vreo doi ani, am strâns-o în brațe, am făcut-o să se privească în oglindă să vadă cât e de moartă, căci așa era, moartă, i-am dat coșmaruri și insomnii noaptea și mici halucinații ziua: eram cele mai bune prietene. Într-o zi – mai avea vreo două săptămâni până să împlinească optișpe ani -, ne-am dus pe niște străzi, la plimbare. Se lăsase întunericul, era un început crud de primăvară, răcoarea mă făcea să tremur deodată cu ea, de parcă am fi fost una, dar ce spun, una și eram!, și cum ne plimbam noi așa, printr-o fereastră de la demisolul unei clădiri, cu lumina aprinsă și fără nicio perdea, am văzut un lucru. Ea a văzut, mie mi s-a părut banal. Pe un pat, un tânăr, având pe el doar niște boxeri, stătea întins, uitându-se la televizor, iar pe marginea patului, complet goală, o fată cu spatele spre noi, cu părul negru curgându-i valuri pe umeri și pe spate, acoperind-o, citea dintr-o carte. Erau atât de perfect împreună în singurătățile lor, încât am simțit-o cum se înmoaie, de parcă această imagine i-ar fi străpuns, ca o săgeată, platoșa. Am dus-o acasă de-abia respirând și i-am turnat, din dulăpiorul mătușii, vodcă într-un pahar. Ăsta a fost începutul. Apoi s-a înconjurat de prieteni, nimeni nu știa cu adevărat cine e, era frumoasă, intrase la Litere, era misterioasă și deșteaptă, băutura îi dezlega mintea și limba și-i alunga tristețea, mi-era teamă că o să se descotorosească și de mine. Dar nu, nu avea cum, eu făceam parte din ea, eram vâscul agățat de copacul cel mai frumos, pe care îl înfrumusețam și mai tare, nu aveam a mă teme, nimeni n-ar mai fi găsit-o interesantă dacă n-aș fi fost eu. Așa, părând un pic nebună, căci uneori mă puteam strecura și prin starea ei de beție, de euforie, de geniu, chiar, era perfectă, era adorată de toți. Într-o zi, m-a văzut. M-a privit în ochi, direct din oglindă. M-am ascuns, nu știam că mă poate vedea. Unul dintre tipii cu care umbla s-a îndrăgostit iremediabil de ea și n-a mai plecat. N-a avut nimic împotrivă că eram și eu acolo, așa că mi-a plăcut de el. N-a încercat s-o salveze de nimic, dimpotrivă. El a fost cel care, până la urmă, ar fi trebuit salvat. Dar lucrurile nu stau întotdeauna cum trebuie. Într-o zi, după aproape cinșpe ani de când eram împreună, a văzut un copil nespus de frumos, care a zbughit-o pe lângă ea și s-a repezit în brațele maică-sii. Aia l-a strâns în brațe și avea pe față o expresie de fericire totală. Atunci și-a dat seama că asta vrea și a început, încet-încet, să se descotorosească de mine. S-a așezat într-un fotoliu, în fața unui bărbat, într-o încăpere în care, pe o măsuță, era un tablou sprijinit de perete, ce înfățișa niște ceasuri ce se scurgeau și atârnau peste tot și a spus:

– Sufăr cumplit de anxietate.

Eu am sărit, speriată, din cârca ei, de parcă m-ar fi arătat cu degetul. M-am simțit mică, absurdă. Am mai stat un timp prin preajmă, dar nimic n-a mai fost la fel.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
  10. Hanging
  11. Mudboy
  12. Blue
  13. Pipes
  14. Decepticon
  15. Brains
  16. Stealth
Staccato

Brains

Cancer la creier. Ironic, având în vedere că prietenii îmi spun Brains. Bre, pe scurt. Până și mama îmi spune Cre (ei nu îi plac englezismele, e profă de română). Am primit diagnosticul exact acum doi ani și, cum l-am primit, mi-am adunat prietenii și ne-am dus să sărbătorim ceea ce mai era din viața mea. Opt luni, adică. Așa a zis doctorul, încruntat a îngrijorare de parcă ar fi fost tata. Eram în ultimul an de masterat, începusem să scriu la o revistă mișto, lumea spunea că am talent, mă rog, cazul clasic de tânăr care promite. Aveam și planuri mari: doctorat, să predau la facultate, să scriu, să fiu cineva, să las ceva în urmă. Când primești un astfel de diagnostic, primul lucru pe care îl faci e să încerci să rămâi în picioare. Impactul e atât de violent, că, de cele mai multe ori, te pune jos. În primele câteva ore – am primit diagnosticul pe la prânz – am stat și m-am uitat în gol. Nu cred că m-am gândit la nimic. Cel puțin, nu conștient. Apoi am început să dau telefoane. După ce i-am adunat pe toți în crâșma noastră, le-am spus. Când spui cuiva că ai o boală incurabilă, te poți aștepta la o gamă variată de reacții: unii oftează, unii lăcrimează ușor, unii încep să plângă isteric, unii amuțesc, unii amețesc, alții vorbesc mult și te asigură că totul o să fie bine, alții te văd, deja, într-un sicriu de cristal, îmbrăcată în mireasă, înconjurată de șapte pitici, așteptând sărutul salvator. Nimeni nu are o reacție adecvată, așa cum nimeni nu are o reacție greșită. Oricum, mie nu-mi păsa, voiam doar să-i am alături, să am cu cine petrece timpul ăsta, să mor pe o masă din crâșma noastră, eventual în timpul unei lansări de carte, pentru că în crâșma noastră au loc tot felul de evenimente culturale. Iar să mori în timp ce o carte se naște e visul oricărui aspirant la un doctorat în literatură. Părinților nu le-am spus, aveam de gând să le spun doar când nu mai puteam ține ascuns. Sau de pe lumea cealaltă. Pregătisem o scrisoare în acest sens. Atunci când am scris-o, a fost singura dată când am plâns. Am ascuns-o în spatele dulapului, lângă jurnal. Rugasem un prieten să-mi facă o dublură a placajului din spate al dulapului, ca să pot ascunde acolo lucruri. Nu că ai mei ar fi fost niște tirani curioși, ci pentru că simțeam nevoia să am secrete. Iar pentru că nu aveam secrete reale, mi le fabricam. Când am pus scrisoarea acolo, mi-am dat seama că am fost naivă: secretele adevărate sunt grele.

În prima fază, am avut cu toții nevoie de un timp de acomodare. Eram șapte: trei băieți și patru fete, cu mine cu tot. Patru din noi ne știam de când lumea, trei s-au aciuat de-a lungul timpului. Ne adunam seara în crâșmă și puneam lucrurile la punct. Când ești cu un picior în groapă, doar asta îți mai rămâne de făcut: să pui lucrurile la punct. Le-am spus exact ce vreau și ce nu vreau să facă și să spună și au părut că au înțeles. Doar au părut, pentru că, de cel puțin trei ori după aceea, am fost nevoită să o opresc pe una dintre prietenele mele să le spună alor mei, de alte câteva ori am asistat neputincioși la atacurile de panică ale altui prieten și încă o dată au fost nevoiți să mă ducă în mare taină, de urgență, la spital, pentru că înghițisem Diazepam cu vodcă. Ei m-au rugat doar să fac tratament, să încerc să mă fac bine, chiar dacă doctorul îmi spusese că șansele de vindecare sunt minime și tratamentul, feroce. Există miracole, au spus ei. Eu nu credeam decât în miracolul de a muri fericită, așa că i-am refuzat.

În faza a doua, mama a aflat. Nu știu cum, nu îmi găsise ascunzătoarea, nu auzise de la nimeni. Doar a știut. M-a pus să-i povestesc și să-i promit că, orice ar fi, n-o să-i spun tatei. Mi-era teamă că o să încerce să mă ducă la tratament, dar n-a făcut-o. A înțeles, pur și simplu, totul. A fost sfâșietor.

Când s-au făcut cele opt luni, am sărbătorit, crezând că sfârșitul e aproape. Nu mai auzisem de nimeni care să moară de cancer fără să-i fie rău decât din cauza mahmurelii, dar, probabil, eram un caz aparte. Fiind convinsă că celulele maligne joacă tontoroiul în creierul meu, nu mi-am făcut alte analize să văd ce se întâmplă cu adevărat. Plus că mi-era teamă de o decepție.

În cea de-a treia fază, am continuat să ne mirăm cu toții că nu mă simt rău și să facem ce făceam: concerte și lansări în crâșmă sau aiurea, școală, alcool, mult alcool. Am terminat masterul și m-am înscris la doctorat. Trecuse, deja, aproape un an de la diagnostic.

Ultima fază a început acum câteva zile, când, văzând că a mai trecut un an peste primul an de când am primit diagnosticul și nu am de gând să mor, mi-am luat inima în dinți și m-am dus să îmi fac un nou set de analize. Medicul, același de acum doi ani, a reacționat ca la vederea unei fantome atunci când am intrat proaspătă, ca un vânt de primăvară, pe ușa cabinetului său. S-a abținut să-mi spună că e imposibil să trăiesc, dar privirea lui urla asta. Mi-a prescris setul de analize și m-a condus, destul de palid, până la ușă, întinzându-mi mâna ca să vadă, pesemne, dacă sunt din carne și oase. Azi, exact în ziua în care se împlinesc doi ani de la primirea diagnosticului de cancer la creier, mi-a spus, cu aceeași încruntare de tată îngrijorat, că totul e curat. Nu m-am putut urni de pe scaunul din cabinetul omului mai bine de o jumătate de oră. Când primești o astfel de veste, primul lucru pe care îl faci e să încerci să rămâi în picioare. Impactul e atât de violent, că, de cele mai multe ori, te pune jos.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
  10. Hanging
  11. Mudboy
  12. Blue
  13. Pipes
  14. Decepticon