Staccato

Decepticon

Ușa se ridică, strâmbă, din podea până aproape de tavan. Strâmbă trebuie că e, din moment ce, de fiecare dată când mă strecor înăuntru sau afară, se strânge peste mine, îmi prinde câte un deget, mă lovește în frunte. Pe lângă toate astea, Crăciunul bate la ușă. Poate nu la ușa asta, dar e aproape, mai sunt două zile, iar eu nu am apucat să iau niciun cadou copilului meu, vrea un decepticon, oricare, așa cum nu am apucat să fac mai nimic de mai bine de două săptămâni, decât să mă strecor prin ușa dușmănoasă, să-mi golesc stomacul, chiar dacă e gol, de vreme ce orice înghit nu stă în mine mai mult de cinci minute, și să mă strecor înapoi, în patul strâmb și el. Bezna e adâncă, parcă merg mereu prin pădurea ce se întindea, în copilărie, îndărătul casei bunicii, imediat după ce se lasă întunericul și draperiile grele se trag, ca o barieră între cele două lumi, a pădurii și a bunicii, peste ferestre. N-am mai văzut un strop de lumină de ani grei, dar acum bezna a devenit groasă, vâscoasă. Iar eu, pe bezna asta, trebuie să ajung să iau decepticonul și să fac toate lucrurile pe care trebuie să le fac. Să mă ridic, să stau în picioare, să mă îmbrac, să ies pe ușă, să merg printre oameni… Nu văd cum ar fi posibile aceste lucruri, de vreme ce, de îndată ce mă ridic mă ia cu amețeală, iar starea permanentă de rău se întețește. Nici să am grijă de copilul meu cum se cuvine nu pot. Din când în când îl văd cum vine, se așează pe marginea patului, se uită la mine, mă sărută pe obraz și pleacă. Pâlpâire. Ar trebui să fie suficient de puternică să mă lase să văd. Dar nu e. Pentru că întunericul asta vâscos ce m-a cuprins acum, tot din lumină e făcut. Iar eu nu sunt în stare să iau un cadou, darămite să am grijă de două lumini. Eu sunt aia care stinge luminile. Vântul care suflă prea tare. Măcar de-aș fi în stare să iau o hotărâre. Să-mi privesc frica în ochi și s-o întreb dacă o să reușesc. Căci frica știe mereu. Dar nu pot. Mi-e teamă că-mi va răspunde că nu. Mai bine închid ochii și aștept. Să mai treacă o zi, și încă o zi, și încă o zi. Oricum, răul nu va ține la nesfârșit. Poate doar suficient de mult cât să facă alt rău. Dacă aș avea pe cineva care să se ducă după decepticonul ăla, să facă un ceai pentru copilul meu, să-i pună dimineața haine curate și seara să îl trimită să se spele pe dinți, să scoată bradul de plastic de sub pat și să-l împodobească… Dar n-am pe nimeni.

Și iar e dimineață, e Ajunul Crăciunului. Ușa îmi dă un brânci, pun ceainicul pe foc, mă trântesc pe un scaun, sorb din băutura fierbinte, mirosul mă omoară, fug prin căscătura tot strâmbă a altor uși, icnesc gura de ceai pe care am băut-o, mă întorc pe scaun, apelez numărul de pe cartea de vizită pe care mi-am amintit că o am în portofel. Azi, la ora 10, e bine? Iau un taxi în care pute, toate put, mirosul a fost primul care s-a revoltat, ajung la clinică, mi-am luat suficienți bani la mine: prima de Crăciun, întreagă, plus ceva din salariu, mă așez pe un scaun în sala de așteptare și mă forțez să-mi fie bine. În foarte scurt timp, o tânără mă poftește înăuntru și mă întreabă ce problemă am. Nimeni nu vine la doctor, în Ajunul Crăciunului, fără o problemă. Îi spun, încearcă să mă convingă că lucrurile nu sunt chiar atât de negre, dar eu nu pot, nu pot să-o ascult, sunt aici, nu?!, trebuie să rezolv problema și să ajung la magazinul ăla, să-i iau copilului meu jucăria. În clinica noastră nu prea se mai face așa ceva, dar puteți vorbi cu domnul doctor, poate vă ajută el. E sus, la etajul trei. Fug pe scări, ignor răul care se zvârcolește prin mine, amețesc, sunt deshidratată, slăbită, ajung la recepția etajului trei palidă, gâfâind, domnul doctor este într-o operație, trebuie să iasă. Aștept. Doctorița cea tânără urcă după mine, mă întreabă dacă am vorbit cu domnul doctor, iar dacă vorbesc, să îi spun că ea m-a trimis, apoi pleacă. Gravide cu burta la gură roiesc în jurul meu, au venit să nască, precum fecioara preacurată, de Crăciun. Au ochii plini de lumină, sufletele pline de speranță, gențile pline de lucruri frumoase. Aș fi putut și eu, oare…? Un medic mic de statură îmi zâmbește binevoitor prin ușa de sticlă. Îl fixez cu privirea. Mă întreabă dacă eu sunt cea care îl așteaptă. Da, eu sunt. Vreau să scap de tot răul ăsta, nu pot trăi așa, îi arăt ecografia pe care mi-a făcut-o doctorița cea tânără și din care n-am vrut să văd și să aud nimic: șapte săptămâni, iată, inimioara, mai gândiți-vă, e o bucurie. Voiam doar să ies din bezna asta vâscoasă. Acum e bine? Am o gaură, până la ora unu… Da, acum e perfect. Completez o fișă gândindu-mă că nu știe nimeni unde sunt, scriu numărul de telefon al mamei, gândindu-mă că e posibil să mor, s-au mai văzut cazuri, apoi alung toate gândurile astea, eu vreau doar să ajung să iau decepticonul, vreau să fiu o mamă bună, mă schimb într-o cămașă de spital, mă întind, anestezia îmi pătrunde ușor în venă, încă n-am luat nicio hotărâre…

Deschid ochii speriată, o asistentă zâmbește deasupra mea: te-ai trezit! Ești amețită? Nu cred, poate, puțin. Nu poți să pleci mai repede de o oră, uite, stai în salonul ăsta, iar peste o oră va veni cineva să-ți facă externarea. Mă așez pe unul din paturile din salon, răsuflu ușurată: răul a dispărut, tot răul ăla, parcă l-a luat cineva cu mâna. Sunt aproape veselă. Într-o oră o să mă pot duce să iau decepticonul și încă ceva, surpriză, apoi facem bradul, ce rost are să fii mama unui nenăscut. Trimit un mesaj: am rezolvat, am găsit un doctor dispus să vină în Iad cu mine, încep să mă îmbrac încet cu hainele mele, în salon intră o asistentă cu o femeie tristă, trasă la față, căreia îi spune să aștepte, îmi feresc privirea de parcă m-ar putea contamina, iar eu de-abia am scăpat, de-abia am scăpat… Poftiți externarea, mergeți la recepție să plătiți, vă rog, mă ridic fără să privesc femeia tristă, eu sunt aproape veselă acum, nu va dura mult și va fi și ea la fel. Plătesc, noroc că am luat suficienți bani la mine, ies în stradă, inspir cu nesaț aerul rece și pornesc, pe jos, spre magazin.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
  10. Hanging
  11. Mudboy
  12. Blue
  13. Pipes
Reclame
Staccato

Pipes

– Cine ești? Unde sunt?

– Liniștește-te, sunt George, îngerul tău.

– Dă-o-n pizda mă-sii, cât am băut?!

– Suficient cât să zaci ca o demoazelă de telenovelă pe un pat de spital, în comă.

Din gâtlejul de înger se ridică un gâjâit ce semăna, cu suficientă imaginație, a râs.

– Hai, nu te panica, cu puțin ajutor o să-ți revii, de-aia sunt aici.

Scoase din buzunarul parpalacului jegos un Carpați fără filtru, îl înfipse între mustața răvășită și buza uscățivă inferioară și și-o aprinse cu un Zippo cât se poate de original.

– Ce naiba faci? Suntem la spital…

– Tu ești la spital. Eu sunt înger.

– De când arată îngerii așa? Ca să nu mai spun de duhoare…

– Dar cum ai vrea să arăt și să miros? Ca Travolta în filmul ăla?

Gâjâi din nou, de data asta înecându-se cu fumul ce umpluse nefiresc de mult rezerva cu două paturi.

– De vreme ce nu exiști, n-aș vrea să arăți nicicum. Fără supărare, dar nu cred în tâmpenii din astea. Cred că e doar o halucinație, e clar că am băut iar ca un idiot. Am și câteva dovezi…

– Cum ar fi?

– Păi, în primul rând, n-am mai văzut Carpați fără filtru din copilărie, de când îi cumpăram bunicului meu de la tutungerie. A crăpat moșu’, a dispărut și Carpațiu’. Nu chiar instantaneu, dar de vreo douășcinci de ani, sigur. În al doilea rând, ești jegos, puți, fumezi, gâjâi. Îngerii, cel puțin ăia din Biblie, sunt niște creaturi curate, pure. În al treilea rând…

– Să spunem că îmi ajung două rânduri. Mă simt jignit.

Un junghi îl spintecă pe Mircea de jos în sus, întrerupându-i hohotul de râs. Îngerul mai trase câteva fumuri și stinse țigara de podea, cu vârful bocancului scâlciat.

– Uite cum facem, ca să te pot ajuta, trebuie să avem o discuție.

– Mă bucur că am ajuns, în sfârșit, în acest moment al vieții mele, gâfâi Mircea.

– Cred! Eu nu pot spune același lucru. M-ai întrerupt din ceva ce făceam.

– De vreme ce ești îngerul meu, n-ar trebui să ai altceva de făcut. Acum înțeleg de ce am ajuns așa… Și ce, mă rog frumos, făceai, dacă nu sunt indiscret?

– Dacă chiar vrei să știi, eram la o băută cu demonul tău.

Mircea se crispă de râs.

– Să mor eu, e cea mai tare halucinație pe care am avut-o vreodată! Îngerul meu era la o băută cu demonul meu, în timp ce eu zăceam lat pe un pat de spital, în comă.

– Să mori tu nu e o opțiune acum. Nu e timpul, mai ai o grămadă de treburi pe aici. Femeia aia a ta s-a rugat pentru tine ca o nebună. Toți sunt impresionați pe sus. Ba chiar și pe jos. S-au trimis atâtea mesaje, că s-au înfundat țevile. Nimeni nu înțelege de ce ține la un prost ca tine, dar ne-am dat seama că n-o să renunțe, așa că mi-am zis să vin să te salvez.

– Tu auzi ce spui? Ce țevi? Ce mesaje? Ce demon?

– Sunteți înduioșători voi, ăștia, care n-aveți habar de nimic. Îți spun pe scurt: fiecare om are un înger și un demon. La început, aveați doar un înger, dar, de când cu Lucifer, ne-am organizat cum am putut, așa că v-ați ales și cu un demon. Unii nu se înțeleg, dar eu și demonul tău suntem oarecum prieteni. Oricum trebuie să colaborăm, de ce am complica lucrurile? Dar asta ține de firea fiecăruia. Noi, din când în când, ne întâlnim la o băută. Nu prea e permis, dar nu e atât de grav dacă suntem prinși. Pe asta de acum ai întrerupt-o tu, cu exagerările tale. Nu poți să fii ca orice bețiv: să bei, să te duci acasă și să dormi. Nu, ar fi prea simplu. Tu trebuie să bei, să faci scandal, să strici viețile tuturor, apoi, când îi e viața mai dragă îngerului tău, să intri în comă. Și mai ai și nevasta aia bună, care nu are de gând să te abandoneze, orice ai face. E clar până aici?

– La fel de clar ca faptul că ceea ce se întâmplă acum nu e real.

– Bine, nu-ți mai spun.

– Ești amuzant. Arăți ca un boschetar bosumflat și pretinzi că ești înger. Care dintre noi e mai praf? Hai, spune-mi ce-i cu țevile?

– Noi comunicăm cu demonii printr-un sistem asemănător unor țevi. Așa le și zicem. E ca rețeaua voastră de telefonie, dacă vrei o comparație, doar că din țevi. Când e supraaglomerată, se înfundă. Așa s-a întâmplat și acum: s-au mai văzut rugi absurde și nerealiste ale oamenilor, dar măcar erau îndreptățite. Ale nevesti-tii, însă, sunt total de neînțeles. Unii chiar au bocit ca niște gospodine în fața televizorului…

– Am prins ideea. Dana e, într-adevăr, un om deosebit, iar eu nu merit nici un scuipat.

– Așa e!

– Și cum ai de gând să mă ajuți?

– Trebuie doar să crezi în mine.

Mircea măsură așa-zisul înger din cap până în picioare. Părul nespălat, cânepiu, îi ieșea de sub o bască diformă, căzându-i pe umeri și pe fața ce părea arsă de vânturi. Ochii sticloși, de o culoare nedefinită, aveau privirea tulbure. Hainele, murdare și jerpelite, acopereau un trup firav, gheboșat. În jurul lui mirosea a alcool și a moarte.

– Nu pot să cred într-un înger alcoolic. Îmi imaginez cum arată demonul.

Îngerul scoase din buzunarul de la piept al parpalacului o poză cu un tânăr frumos, brunet, îmbrăcat în haine scumpe. Mircea luă poza și se uită, atent, la ea. Ochii i se măriră de surprindere: așa-zisul demon era chiar el. Asta însemna că… Tresări și privi spre locul unde stătuse îngerul.

– Ai înțeles, deci, spuse acesta de pe pervazul ferestrei, unde poposise, gata de plecare, cu aripile larg deschise, asemenea lui Travolta în filmul ăla.

Mircea deschise brusc ochii.

– Le-a ținut sub parpalac în tot timpul ăsta, exact ca Travolta în filmul ăla…

Dana îl mângâie ușor pe frunte.

– Ești bine acum… Promite-mi că nu mai faci asta niciodată.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
  10. Hanging
  11. Mudboy
  12. Blue
Staccato

Blue

Toate, în jur, erau albastre: pereții, dulapurile, farfuriile din dulapuri, obloanele ferestrelor, ușile, perdelele, aerul, inima. Și toate se reflectau în miile de cioburi în care se prefăcuse oglinda sub izbitura vazei grele pe care o aruncase, cu toată durerea, în ea. În ea, cea din oglindă. Mii de cioburi albastre, strălucind în lumina prelinsă prin obloanele albastre. Oglinda îi arătase mereu adevărul, iar adevărul nu mai era de îndurat. Așa că o făcu cioburi, cu adevărul ei cu tot. Cu buzele roșii ale maică-sii cu tot, rotunjind pervers numele ei doar ca să-i comande, ca unei servitoare, o cafea, un ceai sau o dulceață, dar nu băga în tine jumătate de borcan, în timp ce pui pe farfuriuțe, și apoi să râdă, cu buzele roșii căscate grotesc peste dinții albi, perfecți, ca hohotele să iasă întregi, zdrobitoare precum o avalanșă de pietre sub care rămânea îngropată zile întregi, sau tăioase precum lama unui bisturiu ce o diseca cu precizie, scoțând-i la vedere măruntaiele, și gândurile, și sufletul, sau negre precum hăul care o înghițea întreagă. Cu imaginea ei cu tot, care i se arăta imediat ce intra în încăperea albastră, ca o confirmare a cuvintelor ce se rostogoleau invariabil în urma hohotelor și a ei, ca niște tinichele legate de osia unei căruțe: nu știu cu cine seamănă așa umflată… Cu cozile ei groase cu tot, împletite în trei, ce-i atârnau peste sânii opulenți ce începuseră să-i crească înaintea tuturor fetelor de vârsta ei și pe care și-i strângea în haine strâmte, să-i ascundă, cu obrajii ei rumeni și plini, cu coapsele ei mari, cu umerii ei rotunzi și albi ca laptele pe care o trimitea maică-sa să îl vândă din casă în casă, cu mâinile ei îndelung frământate, cu genele ei mereu plecate, cu buzele ei în care se ascundeau toate păcatele pământului. Apoi scoase din dulapul în care țineau cafeaua și ceaiul un borcan de dulceață și îl devoră în licărul albastru al tuturor lucrurilor. Abia a doua zi, când duse laptele unei femei, aflase că, dacă vrea să slăbească, trebuia să bea pe stomacul gol, dimineața, un pahar, maxim două, așa că licoarea mărgelată începu să o ia încet-încet în stăpânire. Întâi își văzu mâinile: începură să stea cuminți. Apoi schimbă hainele ce-i strângeau sânii cu altele ce-i lăsau la iveală gâtul frumos arcuit și coborau, rotund, până deasupra cupelor largi, alunecând, chiar, uneori, în zilele fierbinți de vară, de pe câte un umăr, lăsându-l alb și gol. Genele i se ridicară și ele, aruncând umbre dulci-amare peste ochii verzi. Doar buzele ei ascundeau, în continuare, toate păcatele pământului.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
  10. Hanging
  11. Mudboy
Staccato

Mudboy

Greu nu i-a fost niciodată: mama îl ducea dimineața la școală, deseori după ce suna clopoțelul, dar mai erau și alții care întârziau, așa că nu îl băga nimeni în seamă tocmai pe el, iar la amiază îl aștepta la poartă, printre alți părinți, îl lua de mână și îl ducea acasă. Când a dat căldura, mama a considerat că e destul de mare și se poate descurca singur și nu l-a mai dus dimineața și nici nu l-a mai așteptat la amiază la poartă. Era aproape bărbat, mama avea dreptate, se descurca foarte bine singur. Când i-a spus învățătoarea că mama trebuie să vină la școală să discute cu ea, el a zis bine, apoi a uitat. Îi plăcea la școală. Toți îl admirau, nimeni nu avea povești ca ale lui. De pildă, când Andrei le-a povestit, într-o zi, că tatăl lui i-a adus din Germania ultimul model de PlayStation, el le-a povestit că taică-său i-a adus din America, pentru că știa de la televizor că America e cea mai tare și, oricum, mai departe decât Germania, ultimul model de Xbox. Toți s-au mirat, pentru că niciun părinte, mătușă sau vecin al vreunui copil nu pusese vreodată piciorul în America. Altă dată, când Mirela s-a lăudat cu rochia ei de prințesă pe care a purtat-o la un bal la care a fost împreună cu părinții, el s-a minunat și le-a povestit cum mama lui a primit de la tatăl lui, tot din America, bineînțeles, pentru că toate lucrurile bune vin din America, chiar și tatăl lui, atunci când vine, după ce face mulți bani la compania pe care o are acolo, a primit, așadar, mama lui, o rochie de regină, cu diamante și rubine cusute cu fir de aur, pe care a purtat-o cu grație la cel mai tare bal caritabil, căci tocmai auzise la știri, cu o seară înainte, de un astfel de bal la care se strânseseră o grămadă de bani pentru copiii orfani. Tatăl lui însuși a fost îmbrăcat la acel bal asemenea unui rege, asemenea unui Han Solo, regele tuturor galaxiilor, doar că în costum de rege. Când învățătoarea i-a spus din nou că mama trebuie să vină la școală să discute cu ea, el a spus din nou bine, apoi, din nou, a uitat. Curând a sosit vacanța de vară și a acoperit, ca un văl, totul. Toamna, când vălul s-a ridicat de pe școală și de pe ochii copilului care a început clasa a doua, le-a povestit tuturor cum, pe la începutul verii, a călărit armăsari pur sânge în Arizona, împreună cu tatăl său, care prindea cu lasoul cai sălbatici și cum, chiar înainte să înceapă școala, s-a întors dintr-un safari, din Africa, la care a participat împreună cu familia și o verișoară cam săracă, un pic mai mare ca el, pe care au luat-o ca să o scape de mama ei, o femeie cam bețivă pe care o părăsise bărbatul, tatăl verișoarei, pe care fata nici măcar nu îl cunoștea. Când s-a trezit cu învățătoarea la ușă, n-a mai zis nimic, ci doar s-a dus să o trezească pe maică-sa din somnul vâscos în care căzuse, și-a dat televizorul tare, în camera lui, și s-a uitat la o emisiune despre triburi izolate din diferite zone ale lumii, gândindu-se că masca pe care o purta, asemeni celor din tribul Asaro, și pe care și-o făurise cu atâta migală, i-a fost smulsă. Abia atunci i-a fost greu.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
  10. Hanging
Staccato

Hanging

– Da’ cu el ce-i, că nu l-am mai văzut de mult?

– Cum, nu știți? S-a spânzurat!

– S-a spânzurat?

– Da, domne. Erau bețivi amândoi, nu era zi să nu bea. Păcat de ei, că erau tineri, frumoși, le mergea bine, aveau bani, se plimbau numa’ prin țări străine… Ei, și ea l-a lăsat, nu știu ce s-a întâmplat, am văzut-o tot supărată, încruntată vreo două luni, poate mai mult, apoi mi-a zis o vecină de-aici, de vizavi, că a plecat. Și el s-a spânzurat.

– Și cine l-a găsit?

– Tac-su! A venit tac-su, că nu-i răspundea la telefon și-a dat peste el acolo, spânzurat. Era negru, umflat. I s-o fi pus rău la inimă, că în drum spre casă a făcut accident și-a murit și el. A intrat într-un copac, i s-o fi oprit inima de supărare… Da’, oricum, el a știut că face asta. Băiatu’, zic. N-a băut nimic cu două zile înainte să se spânzure, ca să nu zică lumea că s-a îmbătat și de-aia s-a spânzurat. Nooo, a fost conștient, domne!

– Da’ l-a-ngropat?

– Da, l-a-ngropat acolo, la țară. Că aranjase tac-su c-o firmă de-asta de pompe funebre să-l ducă până acolo, să nu-l îngroape singur p-aicea. Ei, acolo, au loc la cimitir și tot. Știu sigur, că-s consăteni cu mine.

– Da’ slujbă nu trebuia să-i facă, că ăștia nu merită…

– Da’ nici nu i-a făcut! Nu face preotu’ slujbă la ăștia. Numa’ lu’ tac-su i-a făcut. Pe el l-a-ngropat undeva, în fundul cimitirului.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
  9. Light
Staccato

Light

Mamă,

Îți scriu de aici, iartă-mă. Ți-aș fi scris mai repede, dar n-am știut cum. Sau ce. Voi nu știați cine am devenit, credeați că sunt copilul bun pe care l-ați plămădit și l-ați dospit cum ați știut mai bine, apoi l-ați lăsat să zboare. Nu știați că zborul a fost scurt. Aripa mi s-a frânt și m-am prăbușit din înaltul cerului în adâncul cel mai negru. Și acolo am rămas. N-am încercat niciodată să ies la suprafață, nici tăria să mă târăsc n-am avut-o. Apoi, într-o zi, ca și când cineva a săpat și a dat de mine acolo, în adânc, m-a luat de păr ca pe înecați și m-a scos afară, am văzut lumina. Limpede. Și era urâtă, mamă, era violentă, după atâta beznă, era crudă, rece și tristă. Atât de tristă… Am vrut să mă bag la loc, în adâncul meu, să fiu o cârtiță moartă pentru tot restul vieții, dar nici măcar asta n-am mai putut. Îmi pare rău, mamă, că te-am dezamăgit. Îmi pare rău că ți-am rupt inima. Îmi pare rău că tata e aici cu mine, meritam să fiu singur, așa cum singur am fost mereu. Ea a fost doar o himeră, mamă, nimic mai mult. Frumoasa mea himeră… M-a devorat încet, cu toate gurile ei, pe care eu nici nu le-am bănuit. Nici nu aveam cum, era atât de întuneric acolo… Și când n-a mai rămas nimic din mine, a plecat. A zis că vrea să trăiască, mamă, să trăiască… Așa că mie… Mie mi-a rămas doar să mor.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
  8. Lullaby
Staccato

Lullaby

– N-am văzut niciodată un prost mai mare! Iar s-a îmbătat ca un nemernic, nu știu pe unde a umblat toată noaptea. Am fost pe la Nicu, acolo n-a băut nimic, m-am și mirat. În drum spre casă a zis că se duce să ia pâine și dus a fost.

– De ce nu-l părăsești?

– Că nu pot. Nu pot să-l las singur, ar crăpa.

– Dar ți-a scăpat copilul pe geam!

– Știu, sunt la fel de nenorocită ca el. Dar mi-a promis că se îndreaptă.

– … a cinci sutea oară…

– Trebuie să îl cred, altfel…

– … altfel ce? Ți-ar fi mai ușor?

– Nu mi-ar fi, oricât ai spune. Am un copil de crescut, el câștigă destul de bine. Eu, de când am plecat din fabrică, n-am mai muncit o zi. Nu m-aș descurca singură. Și dacă m-aș angaja, cât aș putea să câștig? El e inginer, câștigă bine, că-l duce capul.

– Te-ai descurca, sunt atâtea care se descurcă. Gândește-te în ce situații te-a pus. Gândește-te că ăla cu motocicleta de-abia așteaptă să i-o mai fure o dată. Crezi că mai scapi cu o promisiune? Ăla-i la fel de tâmpit ca Dan, poate mai tâmpit.

– Și dacă nu m-aș descurca și mi-ar lua și copilul ăsta? Aș muri. Oricum îmi vine să urlu că am lăsat să-mi fie luată fata. N-aș mai putea îndura…

– Hai, nu plânge acuma. Faci cum crezi, dar cu Dan n-o să fii niciodată fericită.

– De parcă e cineva cu adevărat fericit… Mă uit și la cumnată-mea: Nicu nu bea, dar ea tot nefericită e. Îți spun eu, nimeni nu e fericit.

– Ești și filozoafă acum!

– Azi noapte am visat fata…

– Povestește-mi!

– A fost ciudat, ca un film fantastic, cu o imagine difuză, de-abia vedeam. Se făcea că mă uitam pe geam și am început, din senin, să spun versurile astea: Somnorilă, pui de somn,/ Te-am visat, năstrușnic domn,/ Dădeai geană peste geană… Nu mai știu mai departe, sunt dintr-o carte pe care i-o citeam fetei ca să dormă, înainte să… Și în timp ce mă uitam pe geam și spuneam vorbele astea, mi-am ridicat privirea spre cer, unde un nor ireal de alb s-a așezat parcă înadins mult mai jos decât ceilalți. Și cum mă miram eu de norul ăsta alb, de undeva, de departe, s-a auzit o voce ce semăna cu vocea ei, cu vocea pe care nu am auzit-o niciodată a fetei mele. Am tresărit și m-am uitat mai bine: era pe nor și îmi zâmbea. Se vedea ca prin ceață. Arăta ca un spiriduș mic, cu căciulă înaltă, cu clopoței, și un săculeț frumos cusut din care arunca pulbere de aur și pulbere de vise. Exact așa am visat, că arunca din sac pulbere de aur și pulbere de vise. Apoi norul a pornit ca o scară rulantă și s-a dus cu fata sus, lângă ceilalți nori. M-am trezit plângând și am văzut că perdeaua era dată la o parte. M-am ridicat, m-am uitat pe cer, mă gândeam că poate e încă acolo, poate o văd… După un timp, am tras perdeaua și m-am dus la ăla micu’. Așa am descoperit că Dan nu era acasă. Era vreo trei ceasul. Apoi am plâns până pe la cinci, când am auzit cheia în ușă, trosnituri, bufnituri. Am așteptat să se facă liniște, n-a durat mult. L-am găsit dormind în hol, sprijinit de ușă. Pâine n-a luat. Am jurat în sinea mea că dacă mai bea, îl omor. Mi-a promis că își caută un grup de alcoolici anonimi și se duce. Azi n-a băut, încă, deloc, mă duc să văd ce face și să-i spun și lui ce-am hotărât.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
  7. Thirst
Staccato

Thirst

A închis ușa în urma ei și și-a dat basmaua neagră jos de pe cap, lăsând-o să cadă. Basmaua a fâlfâit, catifelată și franjurată, ca aripa unui corb și s-a așezat, cuminte, pe marginea unui scaun. Apoi s-a așezat și ea, sură, pe același scaun. Sură și oarbă, cu mâinile albe și reci pe masa goală. Din ziua aia, de când a lăsat în urmă crucile de lemn înfipte în pământul reavăn și s-a întors acasă, n-a mai văzut nimic. Ce-ar mai fi fost de văzut? Nu mai era nimeni. Nici bărbat, nici copil. Nici măcar ea. Auzea când și când strigăte în curte, la poartă.

– Mitruțăăăăă…

Dar le lăsa acolo. Nu avea putere să se ducă să le aducă în casă. Era sură, oarbă și moale precum fâlfâirea aripii unui corb. Într-un rând, a intrat cineva în casă, a strâns-o în brațe și a plecat. Sau poate n-a plecat, poate e încă acolo, poate că toți sunt acolo, poate doar ea a plecat. Nu știa. Nu mai știa nimic. Își lăsase tot în sicriele alea două și se întorsese acasă. Îi spusese preotul:

– Mitro, du-te acasă, fată, că aici nu mai ai ce face.

Iar ea s-a dus, s-a așezat pe scaun și a stat așa, împietrită, mută, oarbă și sură, nici ea nu știe cât. Lumini și umbre s-au perindat pe pereți, uneori șușotind haotic, alteori dispărând în beznă. Clopotul bisericii din capul satului întreba în răstimpuri, obsesiv și monoton, cu dangătul lui de clopot, cu limba lui de clopot: un-de-sun-teți? un-de-sun-teți? un-de-sun-teți? Dar ea nu auzea niciodată. Într-un rând, geamul prin care se uita în gol a început, dintr-o dată, să plângă. Și-a plâns, și-a plâns. Ea l-a privit fără să-l vadă vreo două zile, poate chiar trei, apoi a simțit că-i e sete. O sete cumplită. Când geamul s-a oprit din plâns, s-a dus și ea să scoată niște apă din fântână. Gura beciului săpat de bărbatul ei în curte, chiar în dreapta casei, ca să-și țină acolo dulcețurile, și tulburelul, și vinul în butoaiele pântecoase, de stejar, se căsca largă, știrbă și întunecată. Cineva dăduse obloanele grele la o parte și le lăsase așa. A coborât treptele încet, tot oarbă. Întunericul, la fel de orb ca și ea, a înghițit-o lin și a ținut-o acolo, în burta pământului, zile întregi. Apoi, într-un amurg ce spoia verde ca absintul cerul de deasupra casei, a scuipat-o afară. Îi ajunsese. Nu mai putuse răbda nici el atâtea lacrimi. Și atâta sete.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood
  6. AA Meeting
Staccato

AA Meeting

– Să ne așezăm, vă rog, și să încercăm să ne arătăm unii altora puțin respect sau măcar să nu ne mai privim cu ură. Doamne, n-am avut niciodată un grup atât de…

– Variat?

– Voiam să spun dezaxat, dar da, mergem pe variat, Eva.

– Mă bucur că ești de acord cu mine.

– Sigur că sunt, de aceea tu o să fii prima, azi.

– …și vrei să nu te mai privesc cu ură, hm?

– Privește-mă cum vrei. Te ascultăm.

– Ok. Așa cum am mai spus de cinșpe ori până acum…

– Fără să și conștientizezi, însă…

– … sunt Eva și sunt alcoolică…

– Salut, Eva…

– … deși eu nu mă consider așa. Sunt aici pentru că m-au trimis cei de la Protecția Copilului, după ce am luat alt copil decât al meu de la școală. Nu e cazul să te amuzi atât de tare și a treizecea oară, Dane, tu ești ăla care și-a scăpat copilul pe geam și nici măcar nu și-a dat seama.

– Touché, darling, dar eu măcar știu cum arată copilul meu.

– Mă îndoiesc. Mă rog…, pe scurt, m-am dus după copil la școală, era aglomerație, agitație, eu mă grăbeam că-i promisesem ceva și voiam să mă țin de cuvânt, l-am văzut brunet, cu geacă bleu, l-am luat de mână și l-am dus acasă.

– … nici n-am observat că era fată, iar al meu e băiat

– Dan!

– Iartă-mă, Dana, e cea mai amuzantă poveste pe care am auzit-o. Nu mă mai satur s-o ascult.

– A venit cu mine, putea să nu vină, nu-i așa?!

– A venit că ai târât-o după tine.

– Dan! Continuă, Eva.

– Asta e tot. Jucăm leapșa, urmează Dan.

– Ești o scorpie! Ar fi trebuit să te acuze mama fetei ăleia de răpire sau ceva, să fii direct la pârnaie acum. Poate te putem ajuta noi.

– Dan, te ascultăm.

– Mda… Sunt Dan și sunt alcoolic. De ce trebuie să spunem chestia asta stupidă de fiecare dată, de parcă am fi cretini? Cred că până acum am reținut fiecare cine cum se numește și ce a făcut.

– Știi care e scopul, Dan. Să ajungeți și voi, fiecare în parte, să conștientizați cine sunteți și ce ați făcut. Și treaba o să se lungească exact cât vreți voi.

– Eu, spre deosebire de alții, știu cine sunt și știu și ce am făcut.

– Spune-ne și nouă.

– Bine, capete seci, oricum n-am unde să plec de aici. Așadar, sunt Dan…

– Salut, Dan…

– Mai cu viață, măi, că nu-i mai vine omului să vorbească cu voi așa, ca niște mâțe leșinate.

– Salut, Dan!…

– Sunteți groaznici! Deci eu, Dan, mi-am scăpat copilul pe geam și m-am îmbătat în repetate rânduri aducând-o pe nevastă-mea în halul în care într-o noapte a băgat cuțitu-n mine.

– Îți pare rău?

– Nooo, îmi pare bine! Altfel, n-aș fi fost la un pas de a crăpa și, mai ales, nu aș fi aici cu voi. Și știți că îmi place la nebunie să fiu aici cu voi.

– Sarcasmul nu își are locul. Fii sincer.

– Dar sunt, draga mea. Și aștept ziua în care o să ne spui și tu povestea ta.

– Eu nu sunt alcoolică, n-am băut niciodată.

– Bineînțeles, dar o poveste tot ai.

– Continuă, te rog.

– Păi, ce-ar mai fi de spus? Normal că îmi pare rău că s-au întâmplat lucrurile astea, dar dacă n-aș fi băut, probabil ar fi fost și mai rău.

– Cum așa?

– Băutura mă făcea blând și iubitor.

– Și tu nu ești așa…

– Bineînțeles că nu. Leapșa! Oh, Corina, frumoasă lăptăreasă, spune-ne povestea ta nemaiauzită!

– Nu e nevoie să fii un vierme teatral, poți să fii doar viermele obișnuit. Nu prea am chef azi, dar fie. Sunt Corina și, evident, sunt alcoolică.

– Nu e evident, arăți ca o lăptăreasă obișnuită.

– Dan!

– Dana!

– Dacă nu mă ascultați, nu vă spun.

– Spune, Corina. Iartă-l pe Dan.

– Da, Corina, iartă-l pe Dan.

– Eu nu am nicio poveste ieșită din comun, doar că nu mai vreau să beau, pentru că, atunci când beau…, beam, deveneam obsedată sexual, chestie care nu se potrivește cu felul în care am fost crescută: sunt doar o fată de la țară.

– Și fetele de la țară o au cusută…

– Nu, Dan, dar fetele de la țară pot da peste impotenți ca tine, fapt care le-ar dăuna grav.

– Touché! Doar că pe mine lipsa alcoolului mă face extrem de potent. Vrei să vezi?

– Ileana te poate omorî și treaz, să știi. Nu înțeleg cum poate femeia aia să iubească un rahat ca tine.

– Nici eu…

– Terminați, trebuie să iau copilul de la școală în mai puțin de o oră și n-aș vrea să plec fără să aud a patruzecea oară poveștile tuturor!

– Copiii ar fi mai în siguranță dacă n-ai ajunge…

– Corina, continuă, te rog.

– Mă trezeam dimineața, beam țuică, pentru că cineva mi-a zis că topește grăsimea, îmi luam laptele și îl duceam la clienți. Aveam o stradă întreagă. Se pare că, odată cu laptele, le dădeam clienților și câte un bonus, dacă mă înțelegeți. Bărbați, femei, nu conta. Mare lucru nu-mi amintesc, dar se pare că o nevastă m-a prins călare pe barbată-su și a ieșit cu scandal. A zis că mă dă în gât că fac evaziune fiscală. Pe moment, eram beată și am plecat, dar când m-am trezit și, ca prin minune, mi-am adus aminte, m-am speriat. Ar fi aflat toată lumea, poate aș fi apărut și la știri, cucoana părea pusă pe fapte mari, așa că a doua zi, dis-de-dimineață, m-am dus la ea și m-am milogit ca ultimul vierme… ha-ha, ca Dan, să nu facă vreo plângere. Mi-am dat seama că nici nu știa cum mă cheamă, îi spusesem doar de unde aduc laptele. Oricum, ar fi putut afla. A spus să dispar de pe strada ei și să nu mă mai vadă niciodată și, poate, uită incidentul. E o lună de atunci, sper că l-a uitat. Plus că am cunoscut pe cineva și aș vrea să nu mai fac asta niciodată.

– După cum observați, Corina are cele mai mari șanse de reușită. Tanti Mitra!

– …

– Tanti Mitra! Ai băut de dimineață?

– Eu? Noooo, nu mai beau de-o lună.

– Tanti Mitra, aici nu mințim. De ce dormi?

– Nu dorm, mă dor ochii.

– Bine, cum vrei dumneata. Spune-ne povestea dumitale.

– Sunt Dumitra și mai beau.

– Săr’na, tanti Mitraaa…

– De ce bei, tanti Mitra?

– Mă face să mai uit că viața-i curvă și mi-o omorât bărbatu’ și băiatu’ și m-o lăsat singură și fără rost. Nu fac ni’ca rău, nu fur de la nimeni, beau și eu, ca orice om.

– Cine te-a adus aici?

– Eu.

– De ce?

– Mi s-o arătat Gicu, barbată-miu, într-un vis și mi-o zâs: Mitruțo, erai o femeie frumoasă, dar te-ai urâțit de tot, ți s-a făcut gura pungă și ți s-au scofâlcit obrajii, ochii nu-ți mai văd adevăru’, copilu’ ăsta al nost’ e dezamăgit de tine. Eu te înțeleg, deși nu-mi place să te văd așa. Noi suntem bine aici, dar te vedem pe tine că ești rău și ne e și nouă rău din cauza asta. Așa mi-o zâs. Ș-am zâs să-ncerc. Nu-ș’ ce-o să fac dup-aia, dar dacă e adevărat că ei mă văd, nu mai vreau să mă vadă așa.

– Ești pe drumul cel bun, tanti Mitra. Dar știi că trebuie să nu mai bei deloc-deloc. Nici să guști, nici să miroși.

– Știu, Dănuță, da-i greu tare, îți vine să urli…

– Acum, da, dar va veni o zi în care nu îți va mai veni să urli. Gândește-te la ziua aia, tanti Mitra.

– Acestea fiind zise, cine vine la una mică?

– Dan, sper că știi ce faci.

– Dana, drept cine mă iei?! Mă refeream la cafea.

– N-aș petrece nicio secundă în plus cu tine.

– Dar două? Vai, dar tu trebuie să iei copiii altora de la școală…

– Poate n-ați observat, dar avem un nou-venit.

– Ai început să ai halucinații? Știam eu că ai ceva de ascuns. Ce iei?

– Stai jos, Dan. E chiar în spatele tău.

– Salut, sunt Mircea și sunt alcoolic.

– Salut, Mircea.

– Fresh meat! Ha-ha! Ia să te vedem.

– Lasă omu’ în pace. Așa mi-ai făcut și mie, de mi-a venit să te scuip.

– Și te mai întrebi de ce n-a recunoscut nenorocitul copilul…

– Dan, Mircea are ceva de spus.

– După cum îți scapără ochii când te uiți la el, cred că ți-a picat cu tronc…

– Liniște!

– Sunt un alcoolic nenorocit, violent verbal atunci când beau. Soția mea a fost nevoită să mute copilul de la o școală la alta de trei ori până acum din cauză că mergeam și făceam scandal în repetate rânduri, până când râdeau toți de fiică-mea, iar neveste-mii îi era rușine să se mai arate pe acolo. În plus, le-am distrus relațiile cu toți oamenii din jurul lor și am impresia că sunt stăpân pe orice situație, deși, cum bine zice Corina, nu-s nici eu mai mult decât un biet vierme. Cu toate astea, nevastă-mea insistă să mă salveze, așa că de data asta voi face tot posibilul să fiu salvat, deși nu dau doi bani pe mine. Dar am venit aici pentru ele: pentru fiică-mea și pentru soția mea, Dana.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway
  5. Motherhood

Staccato

Motherhood

S-a trezit târziu, cu gura încleiată și ochii lipiți și umflați. Când a reușit să-i deschidă, și-a adus aminte, ca și cum lumina ce i-a pătruns în ochi i-ar fi stimulat, cumva, memoria, că trebuia să-și ducă copilul la școală. Inima i se strânse puțin, deodată cu stomacul și îi veni să vomite. Nu își mai dusese copilul la școală de când acesta era în clasa întâi, iar acum era a doua sau a treia. Parcă a doua, că nu pare să fi trecut atâta timp. Sau a treia? Oricum, avea șase-șapte ani. Sau opt, că dacă era să fie a treia… Ideea era că trebuia să-l ducă și să-l aducă de la școală în urma unei reclamații pe care o făcuse învățătoarea la Protecția Copilului, cum că copilul vine la școală fără caiete, teme și alte prostii de felul ăsta, așa că ea trebuia să dea ochii zilnic cu învățătoarea, să-i dea bună dimineața și bună ziua și, eventual, să-i răspundă la întrebări de genul de ce nu și-a făcut copilul tema la muzică sau de ce nu și-a învățat copilul la civică. Gândul și forfota din stomac o făcură să se ridice brusc și să se grăbească, izbindu-se mai întâi de tocul ușii dormitorului, apoi de o ușă care ar fi trebuit să fie deschisă, spre baie. Icni de câteva ori, își dădu cu apă pe față și se privi în oglindă. Părul negru, rar și lung îi atârna de-a dreapta și de-a stânga feței buhăite, încâlcindu-se la vârfuri. Moțul pe care și-l prinsese la un moment dat, cu o seară în urmă, din motive necunoscute, i se bălăngănea într-o parte, aproape scăpat din elastic. De fiecare dată când se vedea așa, se gândea că toate astea trebuie să se schimbe și își promitea că nu va mai pune gura pe băutură. Nu zicea, însă, niciodată de când. Se rupse din oglinda sinistră și se duse în camera copilului. Vru să-l strige, dar se opri când constată că în cameră nu era nimeni. O fi plecat singur, își spuse, e mare, oricum, nu avea sens să îl ducă ea la școală și el știa asta. Se bălăngăni spre bucătărie, luă un ibric, îl umplu cu apă, îl puse pe foc și dădu cu ochii de copilul care stătea bosumflat pe un scaun, la masă.

– Frigiderul e gol.

Un ghiorăit venit dinspre stomacul acestuia îi întări spusele.

– Credeam că ai plecat la școală.

– N-am voie fără tine, ai uitat?

Deschise frigiderul și i se păru că vede ceva. Constată că nu era decât ambalajul unui pachet de unt și îl închise la loc. Pâine! Pâine trebuia să fie, mereu lua când se ducea să-și ia de băut. Era lege pentru ea, să nu lase copilul fără pâinea cea de toate zilele, cum zicea și rugăciunea aia care i se împleticea în cap în fiecare seară, când și-o spunea în gând. Dulapul în care ținea pâinea era și el gol.

– Hai să mergem, spuse, stingând focul aprins sub ibric.

Copilul se ridică și mai bosumflat, îi simțea bosumflarea în ceafă, așa cum stătea cu spatele la el și se chinuia să-și tragă niște pantaloni pe ea.

– Îți pregătesc niște paste pentru când vii de la școală, promise ca să se revanșeze.

Copilul nu spuse nimic.

Merseră unul lângă altul fără să scoată o vorbă, îl lăsă fără să dea bună dimineața nimănui, căci nu era nimeni în curtea școlii și porni spre magazin. Să ia pâine (cum de uitase cu o seară înainte?!), paste, un sos, poate ceva dulce. Lista din capul ei suferi unele mici modificări, în sensul că în loc de ceva dulce luă ceva de băut, că doar nu era să stea pe uscat cât gătea, avea și ea o plăcere în viață, că restul i se luaseră rând pe rând. Ar fi luat și ceva dulce, dar din pensia de handicap pe care o avea din cauză că avea o chestie din naștere la șold, care o împiedica să facă lucrurile pe care le făcea un om normal, și din alocația copilului nu se prea putea trăi pe picior mare. Nici pe picior mic, dacă e să ne gândim. Dacă ar fi recunoscut și nenorocitul ăla copilul, să primească și ea o pensie alimentară, că doar nu-l făcuse singură, ar fi fost altceva, dar așa… Nenorocitul își vedea liniștit de viața lui, de nevasta lui, de copilul lui, aproape că-i părea rău că-l cunoscuse. Dar fapta rămâne, oricât de beată ar fi fost ea atunci. Căci era, trebuia să recunoască. Iar atunci când era beată, și de cele mai multe ori era, avea un aer suav și visător, era frumoasă. Când nu, era doar extrem de încruntată. Oricum, nenorocitul ar fi trebuit să plătească pentru fapta lui, pentru că a profitat de ea, să aibă și ea cum trăi. Ceasul din magazin afișa cu cifre mari și roșii ora 08:43. Îi trecu prin cap că ăsta era motivul pentru care nu era nimeni în curtea școlii, plăti casierei și ieși.

Ajunsă acasă, trase cu sete câteva gâturi direct din petul mare de bere, apoi își turnă într-un pahar ce strălucea de curățenie. Dacă îi plăcea să facă ceva pe lumea asta, acel lucru era curățenia. Casa ei, ca și paharul, strălucea de curățenie, ăsta fiind, probabil, unul din motivele care îi făcuseră pe asistenții sociali să nu-i ia copilul. Apartamentul, deși mic și sărăcăcios, era curat, vasele, spălate, hainele, impecabile, puse în ordine în dulapuri. Erau treburi pe care le făcea cu drag, cu câte un pet de bere lângă ea, ca să aibă spor. Se așeză pe scaunul pe care mai devreme stătuse copilul, își bău pe îndelete paharul, își turnă altul, să fie mereu plin, să-i dea optimismul de care avea atâta nevoie și se apucă să frece aragazul: și mâncarea iese mai bună pe un aragaz curat! De la aragaz a trecut la podea, de la podea la chiuvete și veceu și tot așa, până se făcu ora de luat copilul de la școală și alt pet de bere de la magazin.

Ajunse în curtea școlii chiar când suna clopoțelul și se felicită în gând pentru asta. De dimineață e posibil să fi întârziat, dar fusese un caz izolat. O droaie de copii dădură buzna pe ușa școlii, alergând spre locul în care era ea. Își îngustă ochii să focalizeze mai bine, să-și repereze copilul între atâția și zâmbi: iată-l! Îl lua de mână, acesta se trase, îl privi printre aburii de bere ce-i făceau ochii visători să strălucească și-i spuse:

– Hai, că-ți fac paste, am luat tot ce trebuie.

Târî copilul după ea până acasă, neînțelegând deloc protestele acestuia, doar îi promisese că-i face paste și avea să se țină de cuvânt, îl puse să se descalțe la ușă, că făcuse curat, să se spele pe mâini, că nu era chiar o mamă iresponsabilă și să aștepte în liniște masa. Puse apă la fiert într-o oală mare și, când aceasta începu să fiarbă, cineva bătu în ușă. Ignoră faptul, sigur era șeful de scară, care venea cel puțin o dată pe săptămână să-i spună să plătească întreținerea, că rămâne tot blocul fără apă caldă din cauza ei, luă un snop de paste și le scufundă ușor în apa clocotită. Bătăile în ușă deveniră insistente, dar ea nu avea de gând să cedeze. Lăsă pastele să fiarbă timp de opt minute, cum scria pe cutie, apoi le scurse, le puse în farfuria copilului care așteptase în liniște, așa cum îi spusese, puse sos din borcan peste ele și îl privi mândră timp de câteva secunde. Apoi se încălță, își luă din portofel opt lei, cât era un pet de bere, ca să nu fie tentată să cheltuiască mai mult, deschise ușa și înlemni:

– În sfârșit, bat la ușă de-o juma’ de oră! se smiorcăi copilul. Te-am așteptat în curtea școlii până mi-a zis doamna să vin singur acasă, că sigur ai uitat iar să vii după mine.

_________________________________________

Previously (click pe titlurile de mai jos):

  1. Milk
  2. Blackout
  3. Romance
  4. Giveaway