Ultima vară

Întâlnirea

Lipăitul picioarelor goale pe gresia rece îl făcu să tresară. Privi în dreapta, de unde venise sunetul, și o văzu mică și desculță, cu părul lung, căzându-i greu și întunecat pe umeri, cu buzele roșii, ochii mari și negri și obrajii îmbujorați. Simți o duioșie cum nu își amintea să mai fi simțit vreodată în cei optzeci și opt de ani, câți avea. O ridică de subțiori și o puse pe genunchi.

– Ce faci, pezevenghiule?

– Am venit, spuse, deschizând pumnul mic, pe care îl ținuse până atunci strâns. Din el i se prelinse printre degete gălbenușul moale, amestecat cu albuș, al unui ou de canar, pe care îl găsise cu două minute în urmă în colivia de lângă fereastra bucătăriei, îl luase, îl strânsese bine în pumn și fugise să îl arate ca pe un trofeu. Bătrânul tresări din nou.

– Păsările sunt bine, îl informă ea.

– De ce umbli desculță? Nu ți-e rece?

Îl privi mirată și îl întrebă fără să-i răspundă:

– Mergem?

– Mai stai puțin, să-mi trag sufletul.

– Ești obosit?

Bătrânul zâmbi. Era un pic, dar mai mult decât atât, nu voia să-și uite nicio fărâmă de suflet în casa aceea neprimitoare, în care își trăise cea mai mare parte din viață. Nu ar fi vrut să-i bântuie camerele mult prea mari și mult prea înalte sau pereții igrasioși dinspre Nord, să se încurce în așternuturile pe care o femeie pe care o plătea i le schimba o dată la două săptămâni sau în draperiile pretențioase, alese de răposata lui nevastă, pe care o urâse aproape de când o cunoscuse. Nu voia să mai vadă vreodată fotografiile din care zâmbea cu aerul chinuit pe care îl avusese toată viața, bibelourile, statuetele, vazele și toate obiectele îndesate pe mobilele din lemn masiv, semne ale bunăstării în care dădea impresia că trăia. Nu voia să-și mai aducă vreodată aminte de orele lungi în care își dorise moartea, ca pe o salvare, sau de frânturile de clipe în care dorise, vinovat, moartea altora, ca el să poată, în sfârșit, trăi. Nu voia să mai simtă golul pe care îl simțea necontenit de la moartea nevestei sale și incapacitatea lui de a face ceva, orice. Nu voia să mai știe nimic din viața asta. Voia să-și tragă tot sufletul în el, ca într-o urnă, ca să poată pleca liniștit. Cine știe, poate în altă viață va fi altfel.

Oftă adânc, o dădu jos de pe genunchi, se ridică, își netezi hainele, o luă de mână și plecară.

– Nu știam că ești așa de mică…

Reclame
Ultima vară

Inspectorul

Inspectorul privea încruntat, prin ochelarii sobri cu ramă neagră, hârtiile din faţa lui. De cealaltă parte a mesei, într-un fotoliu mare de culoarea cafelei cu lapte, stătea cam într-o rână un urs polar de pluş. Părea plictisit aşa cum îl fixa pe inspector cu ochi de mărgele negre şi un fel de zâmbet voios întipărit pe faţa de urs. Inspectorul îl văzuse când intrase, dar îl ignorase cu desăvârşire, până când, simţindu-se fixat, începu să-i arunce priviri scurte şi din ce în ce mai intrigate la intervale regulate de timp. Ursului păreau că i se ridică colţurile gurii cu fiecare privire a inspectorului, fapt care începu să-l enerveze cumplit pe acesta din urmă. Venise să controleze actele din ultimul an ale unei mari fabrici de jucării şi nu putea fi perturbat în activitatea sa de un urs, fie el şi de pluş. Îşi întoarse scaunul astfel încât să nu mai fie cu faţa spre urs şi continuă să răsfoiască dosarele stufoase. Toate păreau la locul lor, când deodată surprinse cu coada ochiului o mişcare. Întoarse privirea spre locul cu pricina şi văzu plin de uimire cum ursul polar din fotoliul mare de culoarea cafelei cu lapte îi întinde tacticos o cafea cu lapte într-o ceşcuţă delicată, din porţelan alb, pe o farfurioară aşijderea, ce păreau că fac parte din serviciul de cafea al mamei sale.

– Mulţumesc, bâigui inspectorul, dar nu beau cafeaua cu lapte. Luă, totuşi, farfurioara cu ceşcuţa din laba ursului şi le puse pe masă, apoi, scuturând din cap ca să-şi alunge senzaţia de aiureală ce-l cuprinse, îşi continuă inspecţia.

Ursul păru nemulţumit, aşa că se ridică din fotoliu şi se aşeză pe un colţ de birou, picior peste picior. Inspectorul încercă din răsputeri să nu-şi ridice privirea şi chiar reuşi preţ de vreo trei secunde, apoi sări în picioare, strigând:

– Este inadmisibil! Aşa ceva nu se face, aşa ceva înseamnă obstrucţionarea activităţii unui organ de control şi voi amenda acest comportament!

– Chill, man, zise ursul aşezându-se mai bine pe colţul mesei şi sorbind graţios din cafeaua cu lapte pe care inspectorul o refuzase. Do your thing…

Inspectorul îl privi cu un fel de groază amestecată cu o uimire de nedescris: ursul nici măcar nu vorbea româneşte, ceea ce făcea comportamentul lui cu atât mai inacceptabil. Îi trecu, chiar, prin cap să ursul era doar un costum în care se ascundea cineva, ca să-i distragă atenţia de la neregulile pe care urma să le găsească, aşa că începu să se holbeze înadins la toate cusăturile, îmbinările şi posibilele fermoare ale ursului, dar nu găsi nimic care să-i confirme bănuiala. Se aşeză la loc pe scaun şi încercă să se concentreze la acte. Ursul începu să fredoneze încet un cântec. Inspectorul se foi pe scaun, stânjenit. Ursul continuă să fredoneze, nestânjenit. Inspectorul îşi notă în agendă câteva lucruri, apoi, întorcându-se spre dosarul cu acte, dădu peste cafeaua cu lapte care zbură cu tot cu farfurioară şi ceşcuţă, împrăştiindu-se şi spărgându-se pe podea. Inspectorul tresări speriat, în timp ce ursul continuă să cânte.

– De ajuns! strigă din nou inspectorul, sărind din nou în picioare.

Ursul tăcu, îndreptându-şi mărgelele negre spre el, însă cântecul continuă în mintea inspectorului, ca şi când ursul l-ar fi fredonat în continuare. Pe masă, în locul din care zburase cafeaua cu lapte cu tot cu farfurioară şi ceşcuţă, o altă cafea cu lapte într-o ceşcuţă albă de porţelan, aşezată pe o farfurioară aşijderea, aştepta înspumată. Inspectorul îşi luă capul în mâini, încercând să-şi pună ordine în gânduri, dar cântecul fredonat mai înainte de urs îi cânta acum în cap cu glasul mamei sale. Cu coada ochiului surprinse din nou o mişcare. Îşi îndreptă privirea spre locul cu pricina şi văzu cum mama sa, cu o mătură şi un făraş în mână, strângea cioburile de pe jos. Se uită cu stupoare la ursul care nu se mişcase de pe colţul lui de birou, apoi ţâşni pe uşă afară. Inima îi bătea să-i spargă pieptul şi broboane mari de sudoare îi acoperiră fruntea. Se opri într-o toaletă, se spălă cu apă rece pe faţă şi îşi privi în oglindă chipul livid. Încercă să se liniştească şi ieşi în holul larg. Privi în stânga şi în dreapta. Niciun zgomot nu venea de nicăieri, ca şi când clădirea ar fi fost goală. Deschise o uşă la întâmplare, încercând să găsească pe cineva, să se scuze că a intervenit ceva şi să plece de acolo. În încăpere, de pe un colţ de masă, ursul polar de pluş îi indică cu o mișcare a capului biroul de alături. Inspectorul închise uşa şi o deschise pe următoarea. Pe colţul mesei, acelaşi urs polar de pluş îi indică cu o mișcare a capului biroul de alături. Inspectorul privi holul ce părea dintr-o dată nesfârşit şi o luă la fugă de-a lungul lui. Alergă preţ de un minut, până când în faţa lui apăru brusc o uşă ce părea că sfârşeşte holul. Dădu buzna pe ea şi nimeri în vechea cameră de oaspeţi din apartamentul în care copilărise. În cameră era semiîntuneric, dar el distingea clar conturul mobilelor de odinioară. Pe fotoliul de lângă fereastră stătea cineva, însă inspectorul nu reuşi să distingă cine. Dădu să iasă din cameră, când vocea mamei sale îl apostrofă:

– Uite ce ai făcut, dacă nu eşti atent!

Inspectorul se opri încercând să străpungă semiîntunericul cu privirea. Ursul îl bătu pe umăr și îi făcu semn să tacă. Inspectorul amuți și se dădu câțiva pași înapoi. De undeva, de jos, se auzi un țipăt ascuțit, însoțit de un pufăit. Inspectorul se uită într-acolo, se aplecă și ridică un trenuleț de lemn ce țiuia și pufăia nervos din toate încheieturile.

– Mama ta are dreptate, chiar nu ești atent deloc. Am fost jucăria ta preferată și acum mă calci în picioare, se jeli trenulețul.

Inspectorul scăpă trenulețul din mână, îngrozit, și vru să fugă, însă ușa pe care intrase dispăruse ca prin farmec. Privi spre locul unde părea să fie fereastra, dar și acesta părea zidit. Totuși, pe undeva intra un strop de lumină, de vreme ce distingea, cât de cât, ceva. Se apropie de fotoliul din care se auzise vocea mamei sale și miji ochii, să vadă mai bine. Ursul polar de pluș stătea în fotoliu, picior peste picior, tricotând de zor.

– Come on, man, have a cigar, îi spuse, indicându-i cu o mișcare a capului ceva de pe măsuța de alături.

– Nu fumez, răspunse inspectorul.

– A glass of wine, maybe? insistă ursul.

– Nu beau, răspunse inspectorul.

– You don’t smoke, you don’t drink, you’re nothing, spuse ursul dezamăgit.

Inspectorul privi roată prin încăpere, încercând să găsească o ieșire. De pe canapeaua din fundul camerei se auzi un foșnet. Miji ochii într-acolo. Un domn încerca din răsputeri să deschidă fermoarul rochiei mamei sale.

– Nu te uita așa, îl apostrofă mama. Tatăl tău a plecat și nu se mai întoarce. Sunt și eu om, trebuie să trăiesc.

Își simțea gura uscată. Aerul devenise de nerespirat. Începu să se clatine pe picioare. Mama sa se ridică de pe canapea și deschise larg fereastra ce până atunci păruse zidită. O lumină albă pătrunse violent în încăpere, orbindu-l. Își puse mâna streașină la ochi și o văzu pe mama lui urcându-se pe pervazul ferestrei. Vru să se repeadă într-acolo, dar nu se putu mișca. Vru să strige, dar din gât nu ieși niciun sunet. Femeia stătu câteva clipe pe pervaz, nemișcată, apoi își desfăcu brațele și plonjă în gol. Inspectorul tresări violent și, cu un icnet scurt, se ridică în șezut. Era nădușit și inima îi bătea nebunește. Întinse mâna și își luă ochelarii de pe noptieră. Și-i puse la ochi și privi în jur. Ceasul de pe noptieră arăta ora 05:47. Afară se luminase deja.

– Chill, man, își șopti, a fost doar un vis.

Se ridică din pat, își făcu o cafea neagră și își deschise agenda electronică. Ridică uimit din sprâncene. La ora nouă trebuia să ajungă în capătul celălalt al orașului, chiar pe strada unde locuise cu mama lui, până pe la 9 ani. Avea de controlat actele din ultimul an ale unei fabrici de jucării. Nu mai fusese acolo de atunci, dar știa că toate casele și blocurile vechi din zonă fuseseră demolate pentru a se construi o mare platformă industrială. Privi îngrozit spre trenulețul de lemn ce fusese jucăria lui preferată în copilărie și care acum trona, ornamental, pe o etajeră. Reușise să-l ia cu el atunci când fusese dus la orfelinat, după sinuciderea mamei lui.

Ultima vară

Mic dejun

Mirosul de ceapă călită se năpusti profan în aerul înmiresmat de florile de salcâm și bujorii, margaretele și iasomia din grădinița de sub fereastra bucătăriei. Ici-colo, câte un mac se îmbujora neprihănit la viersul muhav* al mierlei. În rest, niciun sunet. Doar ciorovăiala câtorva vrăbii și sfârâitul, răzbătând prin fereastra larg deschisă, alături de miros, al cepei. Și frânturi de cântec, cântat cu voce joasă și liniștită de femeie care are totul fără să aibă nimic.

Fereastra de alături, tot larg deschisă, primi sunetele și miresmele înăuntru. Odată intrate, împânziră toată camera, gâdilând nările nasului acvilin ale pictorului și împresurând peisajul cu cer negru, înstelat și lac sub clar de lună de pe șevalet.

– Tanti Florica, gata masa? întrebă pictorul trezit la vărsatul zorilor și întărâtat de aroma îmbogățită de ouă proaspete, caș și roșii adăugate cepei.

– Gata, dom’ pictor, gata, strigă Florica între două game.

Pictorul ridică din sprâncene satisfăcut, desăvârșind haloul lunii de pe pânză cu două trăsături scurte de penel.

Zgomotul de farfurii și clinchetul de pahare scoase din dulapuri înghiți pentru câteva secunde totul, stânjenit, apoi tăcu. Pictorul se ridică de pe scăunelul lui, pe care ședea când picta de când îmbătrânise și-l dureau șalele, și porni agale, târșâindu-și picioarele în papucii moi, de casă, spre bucătăria ce promitea satisfacție deplină limbii, nasului și ochilor, deopotrivă.

– Bună dimineața, tanti Florica, salută pictorul adus de spate pe Florica ce aranja pe masă, lângă farfurii și pahare, un buchet proaspăt de bujori tăiați mai de la jumătate, să se potrivească în vază.

– Bună dimineața, dom’ pictor.

Deși era cu cel puțin zece ani mai în vârstă, pictorul devenea, atunci când se așeza la masă sub privirile Floricăi, copil cu zâmbet pofticios pe buze. Începu să mănânce, savurând fiecare îmbucătură, în liniștea reașezată, străpunsă de mierlă, vrăbii și flori. Pentru că și mirosul are sunetul lui, așa cum liniștea are aroma ei. Florica, pe scaunul ei, în colțul bucătăriei, părea că încearcă să țină în frâu un fluture mare ce se zbătea cu aripile prinse în două andrele.

______________
*Cuvântul múhav nu există, dar mie mi s-a alipit atât de firesc de viersul mierlei, că n-am putut nici în ruptul capului să-l dezlipesc de acolo. În contextul ăsta, înseamnă șugubăț și un pic deșănțat. Sau ceva de genul. Oricum, orice v-ar inspira, așa trebuie să fie.

Ultima vară

Aristide

Fugi din casă de cum se înserase.

Își plănuia de mult timp evadarea, cam de când văzuse de pe pervazul pe care își făcea veacul mai multe surate cu cozile învârtite-n aer, sărind din acoperiș în acoperiș, ca niște veritabile acrobate de la circ. Văzuse la televizor. Și când nu săreau, stăteau. Pe acoperiș. Iar acesta devenise țelul lui în viață. Să sară măcar o dată din acoperiș în acoperiș, iar când nu sare, să stea, chiar dacă el avea coada stufoasă, de veverițoi, și se întrebase de multe ori ce fel de strămoși stătuseră la baza acestei cozi. Apoi să se întoarcă acasă.

Așa că își plănuise marea evadare în cel mai mic detaliu, de la dormitul în papucii roz ai Iuliei-stăpâne, ca să nu dea de bănuit, până la ieșirea printre picioarele nesigure ale bunicului-stăpân, atunci când acesta avea să deschidă, cu mișcări de bunic, ușa verandei, seara.

Planul îi reuși punct cu punct. Sări chiar și gardul curții fără să se agațe în sârma ghimpată care avea menirea, după cum își dăduse singur seama, să prindă în ea puful de plopi și de păpădii, ca să nu-l gâdile pe el pe la nas, să strănute și să stârnească râsul în cascade colorate al Iuliei. Odată ajuns jos, în stradă, începu prin a-și linge blana îndelung. Nu putea apărea în lume nespălat și nearanjat, chiar dacă avea să constate imediat că aceasta – lumea – nu era un loc chiar atât de sigur. Cel puțin acolo, jos. Dar el se pregătea pentru marea plimbare pe acoperișuri, așa că uriașii cu roți care treceau în mare viteză pe lângă el, făcându-i vânt și zburlindu-i coada stufoasă, nu aveau să-l sperie prea mult timp. La fel și furiile câinilor lătrate pe sub porți.

Își făcu, așadar, toaleta, iar când termină, adulmecă cu nasul roz aerul albastru-închis al serii, se întinse frământând ușor cu ghearele asfaltul neprietenos și se îndreptă agale spre ferestrele luminoase ale acelui loc de peste drum, dintre ale cărui uși, atunci când se deschideau, răzbătea miros de fleici, costițe afumate și alte delicii. Nici nu luă în seamă scârțâitul de roți al monstrului verde, din care mai apoi se auziră cuvinte nemaiauzite, pentru că nimic, dar absolut nimic, nu putea sta între el și o bucățică cât de mică, rozalie și apetisantă de…

– Mdarrrr bună seara, fuse întrerupt și luat prin surprindere de un splendid exemplar de felis silvestris catus, mascul impunător, alb cu portocaliu, cu ochi de chihlimbar, mustăți dese și coadă lungă, ce aștepta și el, din câte își dădu seama, în fața ferestrelor luminoase și a deschizăturii de ușă îmbietor mirositoare. Ești nou în zonă? continuă motanul. Nu te-am mai văzut, cine ești?

– Sunt Aristide, miau, pisoiul Iuliei! exclamă Aristide, pisoiul Iuliei, cel cu coadă de veverițoi, blană tărcată și veșnic smotocită, ochi de smarald și gând pe acoperișuri.

– Aristide, mdarrrrr ce fel de nume e ăsta? întrebă motanul cel impunător, frecându-se alene de zidul de sub ferestrele luminoase. Și cine, mă rog, e Iulia?

– Aristide e numele meu, miau, iar Iulia, din câte mi-am dat singur seama, e un exemplar mic de homo sapiens sapiens, care are mare grijă ca mie să nu-mi lipsească mângâierile și mâncarea și are, miau, papuci roz, pufoși, în care se doarme dumnezeiește.

– Mdarrrr nu înțeleg ce spui. Tu, un felis silvestris catus, aparții unui homo sapiens sapiens? Mdarrrr unde s-a mai văzut așa ceva! izbucni motanul într-un râs cu tăvălituri din care Aristide nu înțelese nimic și i se păru cam nepoliticos.

– Dar tu cine ești? îl întrebă la rândul lui, mofluz.

– Eu, răspunse motanul, sunt șeful tuturor motanilor și pisicilor din lume.

Lui Aristide îi luciră ochii de bucurie când, pe ușa de lângă ferestrele luminoase, un exemplar rotunjor de homo sapiens sapiens începu să arunce bucăți de carne, strigând:

– Hai, pis-pis-pis!

Șeful tuturor motanilor și pisicilor din lume ajunse dintr-un salt la una dintre bucățile de carne și începu să roadă și să mârâie de parcă era supus unor drastice transformări. Aristide se apropie timid de altă bucată, privind cu coada ochiului la șeful mârâitor. Șeful mârâitor înghiți toate bucățile de carne din jurul lui, mai puțin pe cea de lângă Aristide și, într-o dispoziție de sătulă bunăvoință, îi spuse:

– Mdarrrr mănâncă, nu te sfii.

Aristide începu să tragă fericit cu colții de bucata de carne pe care o devoră tacticos, ca un motan de casă ce era, apoi dădu să plece.

– Mdarrrr unde pleci?

– Merg să caut un loc unde să-mi fac siesta, miau, apoi o iau hai-hui pe acoperișuri. Mâine, în zori, trebuie să mă întorc acasă, să nu-și facă nimeni griji. Iulia m-ar căuta în toată casa, înnebunită, bunicul ar crede, miau, că am căzut în canalul din curte, în care am mai căzut și altă dată și am ieșit abia după o săptămână, când toți credeau că sunt mort…

– Mdarrrrr rămâi, ne putem face siesta în grădina aceea, apoi te voi conduce eu pe acoperișuri. Oricum, nu e indicat ca un felis silvestris catus… ca tine să umble singur. Știi, sunt motani acolo, sus, care se cred șefii tuturor motanilor și pisicilor din lume și, din cauza asta, devin uneori agresivi. Nimic de necontrolat, doar că trebuie să știi cum, iar tu…

Lui Aristide îi surâse ideea, așa că îl urmă pe șeful tuturor motanilor și pisicilor din lume într-o grădină împrejmuită de tufișuri dese, unde trase un pui de somn zdravăn direct pe pământul tare și rece al nopții de primăvară aproape începută. Însă pe când dormea mai cu foc, auzi ca prin vis:

– Mdarrrr sus, acoperișurile ne așteaptă!

Și sări ca ars de nerăbdătoare nerăbdare.

Tovarășul lui ieși agale din grădină printr-un răriș în tufișurile ce o împrejmuiau și, tot agale, se îndreptă către un copac. Aristide îl urmă cu inima puțin îndoită că acest șef al tuturor se va putea urca vreodată pe vreun acoperiș după felul în care se mișca, dar îl urmă în continuare, pentru că, orice s-ar spune, îi dădea un oarecare sentiment de siguranță. Șeful se opri preț de câteva secunde lângă copac, apoi, dintr-un salt aproape nefiresc și nicidecum așteptat, fuse sus, în vârf. Aristide dădu nervos din coada stufoasă. Vârful copacului înțepa cerul chiar lângă o stea. Se mai urcase el pe dulapuri, în casă, dar niciunele nu erau atât de aproape de stele.

– Mdarrrr hai, că nu avem toată noaptea la dispoziție, îi strigă motanul din vârful copacului, izbucnind într-un râs drăcesc. De fapt, o avem, mdarrrrr…

Aristide își luă inima în dinți și se cățără dintr-un singur avânt până pe la jumătatea copacului.

– Hai, hai! strigă de sus tovarășul său.

Calculă. La un moment dat, pe când stătea pe pervazul de acasă, își dăduse seama că e bun la matematică. Pur și simplu își dăduse seama. Așadar, dacă dintr-un avânt reușise să se cațere până la jumătatea copacului, însemna că îi trebuiau două avânturi ca să ajungă în vârf. Își desprinse ghearele de copac și se lăsă să cadă ca bolovanul pe pământ. Se scutură bucuros că nu pățise mare lucru, dat fiind că pisicile au nouă vieți, unele chiar și mai multe, dar acelea sunt puține, și se concentră ca o adevărată pisică maidaneză. Pentru că asta trebuia să fii ca să poți umbla pe acoperișuri.

Un avânt.

Ghearele i se prinseră de scoarța copacului, mușchii îl propulsau ca pe o rachetă, ghearele se desprinseră doar pentru a se prinde iar, mai sus…

… Două avânturi…

… Tot mai sus… Lui Aristide îi patinară labele din spate, dar molcomul lui tovarăș, șeful tuturor motanilor și pisicilor din lume, îl apucă de ceafă și îl trase lângă el. Își trase și el sufletul, mândru.

– Mdarrr ai reușit! spuse motanul cu oarecare mirare. Acum, orice ai face, ai grijă să nu aluneci. Acoperișurile pot fi rai, mdarrrr pot fi și iad. Poți dormi pe coama unuia și poți visa că plutești pe un nor, cu alesele inimii alături, sau poți cădea direct în colții vreunui câine, așa cum s-a întâmplat cu un amic de-al nostru, un motan experimentat, de altfel, dar nervos ca un drac.

Lui Aristide îi trecură fiori prin blană, dar își spuse că trebuia doar să fie atent și va putea pluti pe un nor.

Și porniră.

Motanul, șef al tuturor, înainte, Aristide, pisoiul Iuliei, în urma lui. Cu cozile ridicate și învârtite-n aer, cu lăbuțele călcând moale coama oablă a acoperișului, cu nasurile adulmecând sosirea primăverii mai întâi sus, în cer, și abia apoi jos, printre oameni. S-au plimbat așa mult timp, sărind din acoperiș în acoperiș, uneori doar au stat, ca în cel mai frumos vis pisicesc întruchipat vreodată, apoi au coborât pe pământ. Lui Aristide îi sclipeau smaraldele ochilor de fericire și se gândi că tocmai trăise aventura vieții lui.

Îl privi cu ochii îngustați pe șeful tuturor motanilor și pisicilor din lume și, cu coada avântată semeț în aer, porni spre casă. Abia aștepta să-i povestească Iuliei toată aventura lui, avea sufletul și blana pline de emoții și aer de pe acoperișuri. Nici nu luă în seamă scârțâitul de roți ce străpunse liniștea. Simți doar o mare durere în cap și o fericire cât tot universul în lăbuțe. Noaptea îl înfășură ca un giulgiu. Îi era cald. Și bine.

Ultima vară

Telefonul

În ziua aia, venisem cu noaptea-n cap la bătrâni să-i mai ajutăm cu treaba. Frate-meu se dusese cu tata la spital, la oraș. Era tot bolnav de vreun an, nu mai putea să facă mare lucru prin curte. Mama era și ea bătrână, făcea tot ce putea, dar tot avea nevoie de ajutor. Vorbisem cu cumnată-mea să venim amândouă, să terminăm repede. Deși era muncă multă la bătrâni acasă, cu animalele la care nu voiau să renunțe cu niciun chip și cu toată via, mă bucuram că mai scăpam de-acasă. Bărbată-meu nu era om rău, dacă ajungeai să-l cunoști bine, dar avea patima băuturii și când bea, vrând-nevrând, se tot împiedica de mine. Așa am luat cele mai zdravene bătăi și am făcut trei copii. Avea și perioade bune, în care nu punea gura pe băutură, dar erau rare și scurte, așa că viața mi s-a scurs așteptându-le, deși uneori îmi dădeam seama că au fost doar când se sfârșeau. Îmi mai făceam de lucru pe la bătrâni. Satul lor era la șapte kilometri de al meu, luam rata și în douăzeci de minute eram acolo. Nu-i convenea nici asta bărbatului, dar prin nu știu ce minune îi respecta pe ai mei și de multe ori nici nu mă bătea.

Când a sunat telefonul, era cam cinci-șase după-amiaza, ne terminasem treaba și mai stăteam de vorbă. Eu aveam rată la șapte fără douăzeci, iar frate-meu încă nu se întorsese cu tata de la oraș. Era vară, stăteam în tindă, la umbră. Cumnată-mea povestea de băiatul ei, era mândră, era premiant la școală. De fiecare dată când se lăuda așa, mă simțeam prost, ca și cum eu nu făcusem destule ca să fie și ai mei premianți. Așa și era, nu făcusem altceva decât să mă pun între ei și tatăl lor, deși nici asta nu reușisem chiar tot timpul. Stăteam și o ascultam cu gândurile aiurea, când a sunat telefonul. Cumnată-mea s-a repezit ca un vultur în casă. Era cam curioasă din fire. Aproape că i-am simțit satisfacția cu care a ridicat receptorul telefonului instalat la loc de cinste, în odaia cea bună, la intervenția lui frate-meu care lucra la compania de telefonie, apoi i-am văzut dezamăgirea combinată cu o mirare prost ascunsă, când a venit și mi-a spus că e pentru mine. Dezamăgirea i-o înțelegeam, îi plăcea mult să vorbească și la telefon, dar mirarea i-am înțeles-o abia mai târziu. M-am ridicat și m-am dus în odaie. Am pus receptorul la ureche și am zis alo. M-am gândit că e unul din băieții mei, că ei mai sunau când știau că sunt acolo. Am zis alo și n-am auzit nimic. Cumnată-mea își făcuse de lucru prin dulapul din odaie. Găsise acolo mai multe așternuturi de pat, care trebuiau scoase de urgență, scuturate și așezate la loc.

– Alo! am repetat.

Receptorul rămânea mut în continuare.

– Cine era? am întrebat-o pe cumnată-mea.

– Nu știu, cineva, o femeie, a cerut cu tine.

– Alo? am zis iar. Apoi mai mult mi s-a părut decât am auzit o voce stinsă de undeva, de departe, zicând cu un fel de reproș:

– Sunt eu, fiica dumneavoastră.

Am amețit și în amețeala mea m-am văzut urlând pe patul ăla de spital de acum treizeci și ceva de ani, transpirată, singură, cu moașa cu voce de bărbat și mâini aspre strigând la mine să nu mai urlu așa, că nu sunt nici prima, nici ultima care a născut vreodată, cu cearceafurile scorțoase și cenușii de care mă prindeam cu mâinile ca să nu mai urlu, cu viața aia care voia să iasă din mine cu orice preț, deși nu știam ce aveam să fac cu ea, ce avea să fie de atunci încolo, cum aveam să mai trăiesc cu mine știind că am făcut ce plănuisem să fac, cu mătușă-mea, Maria, care, după ce mă ascunsese de ai mei nouă luni, mă lăsase pe mâna moașei ăleia, pe care o știa de undeva, nu mai știu de unde, cu durerea și bucuria zilei de aprilie care aveau să se împletească una cu alta și să-mi rămână semn pe vecie, și cu toate astea, am zis de parcă ar fi trecut o zi de atunci:

– Unde ești?

– La Brașov, mi-a zis. Reproșul îi dispăruse din voce.

– Ai tăi ce fac, sunt bine?

– Da, sunt bine.

– Așa, mamă, că ei sunt părinții tăi, i-am spus ca și cum aș fi vrut să mă absolv de orice vină.

– Da, știu, mi-a răspuns. Părea un copil bun. Eu eram în continuare ceea ce eram.

– Poate o să reușim să ne vedem, dar nu știu când, că trenul e scump, am încercat să dreg lucrurile. Te mai sun eu, dă-mi numărul de telefon.

Mi-a dat numărul ei, l-am scris pe marginea unui ziar de lângă telefon, am pus receptorul în furcă, am rupt bucata de hârtie și am strâns-o în pumn. Am trecut pe lângă cumnată-mea care mă privea cu gura căscată, dintr-o poziție absurdă, neștiind dacă să lase fețele de pernă, pe care se muncea să le împăturească cât mai exact, din mână și să fugă după mine sau să fugă după mine cu ele în mână. Am profitat de nehotărârea ei și m-am dus la mama să-i spun că trebuie să plec acasă. Era timpul. N-aș mai fi putut să stau, mai ales că în mine începuse să plângă în hohote o femeie tânără, cu cămașă de noapte albă, scrobită. Deși e greu de crezut, cândva am avut cămașă de noapte albă, scrobită. Au trecut mulți ani de atunci, acum curtea mea e plină de buruieni. Băieții au crescut, dar n-am ce să le dau ca să plece, să-și facă un rost pe lume. Singurul copil pe care am reușit să-l salvez e fata asta. Părea salvată, deși e cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată.

Am mai sunat-o de câteva ori în vara aia, apoi tata a murit, iar pe mama a luat-o frate-meu la el, după ce au vândut animalele și au desființat postul telefonic. De vreme ce nu mai locuia nimeni acolo, nu mai era nevoie de el. Au trecut ani buni de atunci, destui cât să lase uitarea să se așeze iar peste tot. Cu toate astea, nu știu de ce, din când în când simt așa, ca și cum îmi e dor de ea. Și când simt asta, mă duc în curte și pun apă la rădăcinile alea pe care le-am găsit printre copaci. Îmi închipui că-s ale ei.

 

Ultima vară

Tincuța

Încremenite, zăpezile albeau crestele munților dindărătul ferestrei largi. De dimineața până seara, de la un capăt la altul al anului. Nu se topeau niciodată. Ce era să fac eu cu imaginea asta care îmi strângea pupila în fiecare zi, ca o menghină? O prindea între fălcile lacome, o fixa bine și începea să o strângă. Și cu cât încercam să o desprind, cu atât simțeam mai tare strânsoarea. N-aveam ce să fac cu ea, mă săturasem de atâta alb.

– Tincuțoooo! se auzea din când în când de undeva, de departe.

Mă îndepărtam de fereastră și mă prefăceam că nu aud.

Eu sunt Tincuța. Derizoriu nume, nici eu nu mă omoram după el. Mă auzeam strigată în felul acesta de câteva ori pe zi și de fiecare dată mi se strângea puțin sufletul, simțeam amar în gură ca și cum fierea nu mai voia să stea în cineva numit Tincuța și îmi venea să nu răspund. De obicei chiar nu răspundeam, dar uneori, când omul care striga era lângă mine, nu prea aveam de ales. Sau aveam, însă nu reușisem să păcălesc încă pe nimeni că nu-mi mai păsa de nimic. Dar dacă vocea care striga era departe, alegeam să n-o aud. Într-o seară, după ce am reușit cu greu să-mi desprind pupila din menghina zăpezilor, mi-au căzut privirile pe laptopul din poala mea și mi-am dat seama că stătusem așa, cu laptopul în brațe și pupila strânsă-n zăpezile încremenite, suficient timp cât să îmi amorțească gândul.

Senzația de gând amorțit am simțit-o prima dată atunci, în ziua din care vin acum. Nu întotdeauna am venit din ziua aceea, înainte am venit de altundeva, dar nu mai contează de unde, pentru că acel eu nu mai există acum. Când m-am trezit pe patul alb, cu tavanul alb în fața ochilor și vocile albe în jurul meu, am știut că tot ce a fost înainte a dispărut pur și simplu. Era prea mult alb ca să nu fie așa. Aveam senzația de gând amorțit în cap și gust de păpădie în gură. Nu am mâncat niciodată păpădii, dar pot să jur că gustul acela era de păpădie. Mi-am ridicat mâinile în fața ochilor, mi le-am întors pe toate părțile, am strâns pumnii, mi-am răsfirat degetele și m-am bucurat. Am simțit, cumva, că-mi rămăsese esența. După un timp, cineva m-a luat pe sus și m-a pus într-un scaun cu rotile, din care altcineva m-a luat seara și m-a lungit în pat. Nu contează cine, ci doar că de atunci, cineva îndeplinea zilnic ritualurile acestea, la ore fixe.

Nu-mi amintesc nimic din ce era înainte. Din punctul meu de vedere, totul a început atunci. Proaspăt, alb. Într-o zi, cineva m-a întrebat cum mă cheamă și mi-a pus un laptop în brațe. L-a pornit și l-a lăsat acolo. Eu am zis, după ce a plecat, că mă cheamă Tincuța, mi-am așezat degetele subțiri și lungi ca de schelet pe tastele negre și am stat așa, nemișcată, vreo două săptămâni. Apoi cineva, cred că acel cineva care mi-a luat laptopul din poală seara, mi-a spus că nu a mai văzut pe cineva să scrie așa. Așa cum? Așa. Nu știam despre ce vorbește, stătusem toată ziua și privisem zăpezile, cu gândul amorțit. Și căutasem cu vârful limbii pe cerul gurii ceva ca o dragoste care mi se părea că trebuie să fie acolo. Habar nu am de ce. A doua zi, mi-am aruncat privirea pe ecranul laptopului și ceva ca o groază nedefinită m-a făcut să vreau să fug. Noroc că n-am putut. Nu prea poți să fugi dintr-un scaun cu rotile. Poți să fugi cu gândul, dar al meu era în continuare atât de amorțit, că n-am reușit decât să închid ochii în fața rândurilor negre de pe ecranul alb. Un cuvânt apucase să-mi muște din pleoapa dreaptă, astfel că nu puteam s-o țin închisă cum trebuie. Până la urmă, am deschis ochii și am citit:

M-am născut dintr-o mamă invizibilă și un tată necunoscut, la ceasul din urmă al unui apus însângerat. Am deschis gura și am urlat: minciună! Putea, la fel de bine, să fi fost ceasul unui răsărit plin de speranțe. Mi-am petrecut copilăria dându-mă cu patinele pe mijlocul străzii și cu sania la pod. Din omoplați îmi creșteau zăpezi, iar prin ochi îmi ieșea sufletul la joacă. Semănam leit cu ai mei, iar asta mă făcea puternică și nemuritoare. Într-o zi, însă, pe când îmi dădeam jos patinele din picioare, am fost văzută și întrebată direct cât fac 7×8. Nimeni nu știe cât fac 7×8 luat așa, ca din oală, poate doar cei care nu au simțit niciodată gustul abandonului. Pentru că ai mei, după ce și-au îndeplinit misiunea, au dispărut fără urmă, lăsând în loc doi oameni obișnuiți: unul bun și unul gol. M-am făcut că nu aud, dar imediat cineva a început să-mi picure ceară topită pe aripi. Atunci m-am forțat și am răspuns: 49. Mi se părea un număr frumos, nici rotund, nici colțuros, nici mare, nici mic. Dar nu era corect. S-a dovedit că nimic din ce făceam nu era corect. Am devenit, dintr-o dată, atât de evidentă, că începuse să mă vadă toată lumea. Toată lumea în afară de mine. Eu nu mai știam cine sunt. Știam doar că 7×8 fac 56 și că nu e voie să faci cam 99% din lucrurile pe care ai vrea să le faci. Poți, în schimb, să faci multe altele, important e să nu îți placă. Așa că mi-am pus patinele în debaraua mică din hol și m-am aruncat în gol. Am stat acolo ani întregi și am învățat că pentru a fi fericit și apreciat trebuie să ai o bucătărie de minim treizeci de metri pătrați și, preferabil, două băi, să suni de Crăciun și de Paști toate cunoștințele care ți-ar putea fi de folos vreodată și să nu te împotrivești destinului care ți-a fost pregătit. Am trecut în anii ăștia pe lângă o grămadă de ieșiri, dar mi-a fost teamă de ce aș fi putut găsi dincolo, așa că am rămas aici, căutând cu vârful limbii pe cerul gurii ceva ca o dragoste care mi se părea că trebuie să fie acolo. Într-o zi, cineva m-a întrebat cum mă cheamă. Înainte să cad în gol mă chema, simplu, Tincuța. Acum sunt Ecaterina. Pe Tincuța o urăsc, e o proastă. Numai când mă gândesc la numele ăsta mi se strânge puțin sufletul și simt amar în gură. Nu știa nici tabla înmulțirii, credea că dintr-o mamă invizibilă și un tată necunoscut ar putea, vreodată, să iasă ceva puternic și nemuritor.

Ecaterina înfigea în gândul meu amorțit o mie de ace deodată și proasta Tincuța le scotea unul câte unul. Sisifică muncă, dacă n-aș fi fost imobilizată aici, aș fi fugit. Dar neavând de ales, am citit mai departe.

Pe Ecaterina am cunoscut-o într-o dimineață, pe când mă plimbam fără nicio treabă pe aleile unui parc. Era frumoasă, impecabil îmbrăcată și coafată, vorbea clar, cu cuvinte alese, spunea doar ce trebuia și nu gesticula ca apucata. Mie, în schimb, îmi flutura părul în vânt, aveam pe mine niște haine aruncate anapoda, mai mult cântam decât vorbeam și nu eram niciodată atentă la gesturile mele, la mimica feței sau la alte nimicuri din astea. Ecaterina m-a luat de mână și, în scurt timp, m-a dus pe marginea unei prăpăstii. Mi-a spus: ai de ales, iar eu am ales să zbor în continuare. Atunci am simțit binecunoscuta senzație de ceară topită pe aripi și m-am mirat că încă mai aveam aripi, de vreme ce mă chinuisem atâția ani să învăț toată tabla înmulțirii și chiar reușisem. Ecaterina mi-a spus că era mândră de mine, dar că nu era de ajuns. I-am spus că o să mă străduiesc mai mult. Nu poți să te împotrivești sau să încerci să nu faci pe placul Ecaterinei, când ai fost crescută de doi oameni obișnuiți, chiar dacă unul era bun. Alți ani au trecut, mulți, nu știu câți, cert e că Ecaterina era din ce în ce mai mândră de mine, iar asta îmi dădea o senzație de fericire, chiar dacă golul prin care mă învârteam era tot mai întunecat. Nu mai puteam nici să respir cum trebuie, dar perfecțiunea cere sacrificii, iar eu într-acolo mă îndreptam.

Povestea începuse să mi se pară atât de cunoscută, încât am crezut că am scris-o eu. Mi-am dat seama că nu aveam cum, de vreme ce nici nu știam cine sunt și cum am ajuns aici. Gândul începuse să se dezmorțească, iar gustul de păpădie dispăruse. Am continuat să citesc, curioasă.

Într-o dimineață, pe când repetam în gând tabla înmulțirii și îmi puneam în ordine niște hârtii împrăștiate peste tot, cineva a aprins lumina. O lumină atât de puternică, încât nici un orb nu o putea ignora. Ecaterina era în spatele meu, zorindu-mă. Nu știu de ce trebuia să mă grăbesc tot timpul, dar trebuia, iar Ecaterina era mereu acolo să se asigure că mă grăbesc cum trebuie. Mi-am pus mâinile la ochi și un scârțâit infernal a trântit-o pe Ecaterina la pământ. M-am uitat un timp la ea fără să pot face nimic. Zăcea întinsă pe asfaltul ud, cu toate hârtiile împrăștiate în jurul ei. Am crezut că e moartă, așa că am luat-o în brațe și am îngropat-o adânc. Pe mine m-a pus cineva pe un scaun, în fața unei ferestre largi prin care se văd munții.

Am ridicat privirea și am tresărit. În sfârșit, găsisem cu vârful limbii pe cerul gurii acel ceva ca o dragoste. Știam că trebuie să fie acolo.

Ultima vară

Viceversa

Am urcat treptele în grabă, liftul era blocat la etajul patru, am intrat în casă și m-am repezit în dormitor. Era seară. Am împins ușa camerei și am rămas înmărmurită. Mama puse umerașul pe care îl ținea în mână în dulap și mă privi lung. Uitasem tot ce venisem să-i spun. Un zâmbet larg i se întinse pe toată fața și din ochi îi țâșniră lumini. Întreaga față îi radia, n-o mai văzusem niciodată așa. Mama era mai degrabă rezervată, serioasă, îmbrăcată și pieptănată mereu corect. Râdea uneori, dar parcă nu din suflet, iar din ochi nu-i mai țâșniseră niciodată lumini. Mă uitam încremenită la ea. Era frumoasă, deși avea șaptezeci și șase de ani, atât de frumoasă, că mi-au dat lacrimile. S-a apropiat de mine, m-a luat de mână și m-a așezat pe marginea patului. Ar fi trebuit să-mi fie frică, până la urmă văzusem nevăzutul, dar îmi era doar sete, de parcă tot corpul meu secase brusc în fața imaginii de neimaginat. Mama mă mângâie blând pe cap și începu să vorbească cu o voce un pic supranaturală. Era tot vocea ei, desigur, dar se auzea altfel. La început, n-am înțeles ce spunea. În minte au început să-mi ruleze amintiri, unele cu sonor, altele mute, unele foarte vechi, altele mai noi, unele uitate, altele văzute din alt unghi decât mi le aminteam. Tata era prezent în toate, pentru că tata a fost mereu acolo. Tata a fost îngerul meu. Încă mai e, deși a murit de ani buni. Eu și tata am fost nedespărțiți încă din vremuri pe care nu mi le amintesc. Se juca mereu cu mine. Când eram mică, mă rostogolea ca pe o bilă până la marginea patului, mă arunca în sus, până în tavan, mă căuta ore în șir prin casă, mă dădea tare în leagăn, mă plimba pe la toți cunoscuții. Mama era mereu ocupată cu altele, nu era niciodată prezentă. Muncea mult și tot ce își dorea era ca eu să învăț bine și să fiu cuminte. Cred că știa că tata avea grijă de mine mai bine decât ar fi avut ea, așa că mă lăsase aproape cu totul în grija lui. Ea îmi dădea de mâncare și îmi verifica temele. Când am crescut și am devenit rebelă, l-am numit pe tata înger, iar pe mama am renegat-o. Nu că aș fi avut vreun drept, dar încă nu-mi dădusem seama că ea nu mă renegase niciodată și nici nu mă lăsase să mor de foame în timp ce mă căzneam să-mi proclam independența. Nici despre demonii cu care s-a luptat când era să mor n-am știut niciodată nimic. Tata venea, îmi lua mâna în ale lui, mă mângâia pe frunte și-mi spunea cu lacrimi în ochi că o să mă fac bine. Ea robotea prin bucătărie, făcea supe, ceaiuri, venea din când în când cu termometrul, îl scutura și mi-l vâra la subțioară. Când m-am făcut bine, a răsuflat ușurată și și-a văzut de ale ei. Nu i-am povestit niciodată nimic. Nu credeam că ar interesa-o. Nu avea de ce să-mi știe fricile, bucuriile. Nu voiam să știe nimic despre mine, de teamă să nu dezaprobe totul. Nu i-am spus niciodată că îmi era groază să n-o pierd. Nu i-am spus niciodată nimic și nici nu a fost nevoie. M-am uitat la ea. Am încercat să mă concentrez, să-i înțeleg vorbele. Un alt film a început să ruleze în capul meu. Într-o dimineață, pe un pat cu așternuturi albe, o fată cu păr lung și negru, împletit în două cozi groase, găsi două aripi mari, de înger. Se uită la ele, uimită, și le atinse cu teamă. De undeva, din acoperișul casei, o șoaptă coborî pe burlanul gros și ieși printre limbile de foc din sobă. Era iarnă. Poartă-le, sunt ale tale, spuse șoapta, iar fata nu înțelese de ce ar trebui să poarte ea, un om, aripi mari, de înger. Și le prinse, totuși, de omoplați și se duse la oglinda cea mare din camera de zi, se privi și se miră: deși le simțea și știa că sunt acolo, în oglindă aripile nu se vedeau. Se îmbrăcă în grabă, își puse paltonul și porni spre școală. Trecură mai bine de cincisprezece ani până înțelese al cui înger era, dar de îndată ce înțelese, i se păru firesc. Așa că mama a fost mereu ocupată cu altele: să nu cad din pat, să nu cad din tavan, să fiu găsită de tata înainte să mă sufoc în lada plină cu perne și plăpumi, să nu zbor din leagăn, să nu mor de plictiseală ascultând discuțiile interminabile ale tatei cu vreun cunoscut pe care îl vizitam, să nu mor de moarte, să-și pună aripile în dulap, pe umeraș, în fiecare seară și să și le pună la loc în fiecare dimineață. Iar eu urcasem treptele în grabă, intrasem în casă și mă repezisem în dormitor cu gândul să-i spun să nu se mai bage în viața mea. În cameră se lăsă o liniște grea. Era întuneric. Mama îmi mângâie obrazul și șopti: somnorilă, pui de somn, e dimineață, hai, să nu întârziem la școală… Am tresărit și am deschis ochii. Mama avea un zâmbet larg pe față, iar din ochi îi țâșneau lumini. Cum am putut să uit?

Ultima vară

Demon

cropped-img_20171013_085220_596938190085.jpg
Era o vreme când eram un demon obișnuit. Demonizam tot ce apucam, fără pretenții și fără obligații. Ziua, noaptea, oricând simțeam nevoia. Mă strecuram cu ușurință în visele oamenilor, râdeam bezmetic când tresăreau în somn, le mutam mobilele prin casă, îi făceam să audă pași și uși trântite, căutam împreună cu ei, în creierii nopții, intruși inexistenți, iar ziua, după ce toți ceilalți demoni fugeau în vârful copitelor la ivirea zorilor, sfioși ca fetele mari în noaptea nunții, cu mâinile acoperindu-și ochii și izbindu-se înspăimântați unii de alții, mai demonizam câte ceva doar așa, de plăcere. Nu-mi era teamă de nimic.
Într-o dimineață, cum stăteam eu așa, lângă un copac, și așteptam să se termine forfota celorlalți, o frunză s-a desprins și a plutit, galbenă, spre pământ. Chiar lângă mine. Era într-o vineri. 13. Am văzut-o mai întâi cu coada ochiului. M-am întors spre ea gândindu-mă că nu e interzis să demonizezi frunze în zorii zilei, fie ele și galbene, dar când să-mi revărs răutatea asupra ei, m-a apucat o duioșie de am rămas pe loc fără cea mai vagă dorință de a mai demoniza, vreodată, ceva. Am privit-o înmărmurit cum plutea, dansând, spre pământ. Încovoiată, ca și cum ar fi vrut să se cuprindă în brațe, să se salveze. Cu margini zimțat-dantelate și nervuri ruginii. Galbenă. Delicată. Și atât de singură. A durat cinci, maxim șase secunde până s-a așezat între celelalte frunze deja căzute. Când mi-am revenit, ceva mi se scurgea din ochi. Ceva cald. Se târa de-a lungul obrajilor în jos, iar în piept aveam un vortex. Mi-era frig. Am închis ochii și am rămas așa. Au trecut câteva veacuri de-atunci.

Ultima vară

Lupul de sticlă

Pentru Tudor

Băiatul auzi pentru prima dată urletul străbătând văzduhul roz, printre ierburi înalte și case cu acoperișuri așezate cuminți pe cap și obloane trase peste ochi, într-o dimineață ce abia venea pe lume. Uuuuuuuuu… Nu îl mai auzise până atunci, dar își dădu seama pe loc că era al unui lup de sticlă care urla la Soare. Știa că, de obicei, lupii sunt nocturni, dar lupul de sticlă nu e chiar nocturn. E lupul Îngerului. Se ridică în capul oaselor și privi spre celelalte paturi. Sub cearceafuri albe, trupușoarele încă crude dormeau încă duse. Nimeni altcineva nu mai auzise urletul, ceea ce era bine, altfel nu s-ar fi știut cui îi era adresat. În ochii băiatului sclipi o speranță cât grăuntele de soare ce se strecurase prin spărtura cât un vârf de ac a storului vechi de la fereastră și se așezase cuminte pe marginea patului, chiar lângă mâna lui. Îl acoperi cu palma și zâmbi când îl văzu pe dosul mâinii: așa sunt speranțele, nu poți să le ascunzi. Cel puțin, nu de tine. Iar a lui era mare, mare cât un munte, de-abia o mai putea duce cu el. Auzise într-o zi, pe când se juca de-a hoții și vardiștii cu ceilalți copii, că mama lui e reală și că va veni să-l ia de acolo și să-l ducă acasă, într-o casă adevărată – nu că cea în care stătea acum nu era adevărată, dar într-o casă reală, cu o singură mamă, al cărei nume adevărat era Mama. Îi venise atunci să iasă din ascunzătoarea în care se băgase să nu-l găsească vardiștii și să întrebe cum așa, dar îi fu teamă să nu fie certat că trage cu urechea, așa că se mulțumi cu ceea ce auzise și se strecură în fundul grădinii, săpă cu mâinile goale o groapă mică la rădăcina unui castan și își puse sufletul în ea, să nu i-l vadă cineva cât e de colorat. Apoi se întoarse ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și se puse pe așteptat. Trecuseră de atunci șase anotimpuri, le numărase rând pe rând: întâi o iarnă – și se gândi că e prea frig pentru o mamă reală să bată atâta drum, apoi o primăvară crudă – și se gândi că, poate, casa cea adevărată nu era încă gata pentru o mamă adevărată și un băiat ca el, apoi o vară – și se gândi că nu auzise bine, pesemne era vorba despre altcineva, apoi o toamnă – și se duse în fundul grădinii, săpă cu mâinile goale o groapă mică la rădăcina castanului și își luă sufletul de acolo, înainte să dea iar înghețul. Numără și iarna ce venise imediat după ce și-a pus sufletul la loc, și chiar și primăvara în care a fost cât pe ce să își piardă speranța, apoi își spuse că, dacă ar fi avut într-adevăr o mamă pe care să o cheme așa, Mama, ar fi fost cu ea de la bun început. Dar niciunul dintre copiii de acolo nu avusese vreodată așa ceva, de aceea se aflau toți acolo și nu în câte o casă adevărată. Numai când auzi lupul de sticlă urlând la Soare își dădu seama care era, de fapt, speranța lui: nu avea el o mamă pe care să o cheme Mama, dar un înger pe care îl chema Înger tot avea.

 

Ultima vară

Ioachim

Pe Ioachim nu-l întrebase nimeni până atunci din ce lume vine, deși, dacă te uitai la pantofii lui, vedeai clar că nu mersese cu ei prin lumea asta. De aceea, când Clementina, micuța cârlionțată, cu ochii mari și verzi, îl trase de peticul mov, cusut pe genunchiul stâng al pantalonilor galbeni și îl întrebă mirată de uni ai ninit?, se miră și el. Nu pentru mult timp, pentru că micuța continuă, întinzându-i o frunză mare pe care zăceau zdrobite și amestecate șaptesprezece grame de flori de trifoi, douăzeci și nouă de petale de năsturași, un pumn de iarbă, polenul de la patru margarete și puful de la o păpădie jumate: vlei pălătulă? Ioachim vru, cum altfel. Luă frunza mare cu grijă, să nu răstoarne conținutul și o băgă cu totul în gură. Ie bun? întrebă curioasă Clementina. Ioachim făcu un cerc din degetul mare și cel arătător și își țuguie buzele. Clementina râse zglobiu și nasul i se încreți poznaș. Tai gios! îi porunci lui Ioachim, bătând serioasă cu palma un loc gol de lângă ea, de pe pătura întinsă de mama la umbra salciei ce-și pleca până aproape de pământ pletele lungi. Am tleabă multă, zise ea, preocupată, în timp ce Ioachim, ascultător, se așezase exact pe locul indicat, privind-o întrebător. Micuța îi întinse două farfurioare roz din setul de ceai și îi spuse: ateptăm mulafili. Ioachim se conformă și începu să aranjeze farfurioarele pentru musafirii ce urmau să sosească din clipă în clipă, apoi colindă cu grijă printre visele și gândurile Clementinei, anotimp după anotimp, până se făcu din nou dimineață. Mi-e flică de lupi, îi destăinui ea de îndată ce deschise ochii, într-o iarnă. Ioachim își făcu mâinile ghem și începu să proiecteze pe perete, acolo unde soarele îl spoi cu lumină argintie, un lup mare, apoi un lup mic, apoi o Clementină cârlionțată, apoi un iepuraș urecheat, iar Clementina ce dormi buștean toate nopțile de atunci încolo și își împărți fiecare zi cu Ioachim, se trezi că frunzele începeau să se îngălbenească și să cadă: mama îi luase haine noi, de mers la școală. Ioachim stătea pe marginea patului, frământându-și mâinile. Ce sunt astea? îl întrebă ea încruntată, arătând cu capul spre haine, iar Ioachim găsi că e timpul să plece.