Light

Mamă,

Îți scriu de aici, iartă-mă. Ți-aș fi scris mai repede, dar n-am știut cum. Sau ce. Voi nu știați cine am devenit, credeați că sunt copilul bun pe care l-ați plămădit și l-ați dospit cum ați știut mai bine, apoi l-ați lăsat să zboare. Nu știați că zborul a fost scurt. Aripa mi s-a frânt și m-am prăbușit din înaltul cerului în adâncul cel mai negru. Și acolo am rămas. N-am încercat niciodată să ies la suprafață, nici tăria să mă târăsc n-am avut-o. Apoi, într-o zi, ca și când cineva a săpat și a dat de mine acolo, în adânc, m-a luat de păr ca pe înecați și m-a scos afară, am văzut lumina. Limpede. Și era urâtă, mamă, era violentă, după atâta beznă, era crudă, rece și tristă. Atât de tristă… Am vrut să mă bag la loc, în adâncul meu, să fiu o cârtiță moartă pentru tot restul vieții, dar nici măcar asta n-am mai putut. Îmi pare rău, mamă, că te-am dezamăgit. Îmi pare rău că ți-am rupt inima. Îmi pare rău că tata e aici cu mine, meritam să fiu singur, așa cum singur am fost mereu. Ea a fost doar o himeră, mamă, nimic mai mult. Frumoasa mea himeră… M-a devorat încet, cu toate gurile ei, pe care eu nici nu le-am bănuit. Nici nu aveam cum, era atât de întuneric acolo… Și când n-a mai rămas nimic din mine, a plecat. A zis că vrea să trăiască, mamă, să trăiască… Așa că mie… Mie mi-a rămas doar să mor.

Lulaby

– N-am văzut niciodată un prost mai mare! Iar s-a îmbătat ca un nemernic, nu știu pe unde a umblat toată noaptea. Am fost pe la Nicu, acolo n-a băut nimic, m-am și mirat. În drum spre casă a zis că se duce să ia pâine și dus a fost.

– De ce nu-l părăsești?

– Că nu pot. Nu pot să-l las singur, ar crăpa.

– Dar ți-a scăpat copilul pe geam!

– Știu, sunt la fel de nenorocită ca el. Dar mi-a promis că se îndreaptă.

– … a cinci sutea oară…

– Trebuie să îl cred, altfel…

– … altfel ce? Ți-ar fi mai ușor?

– Nu mi-ar fi, oricât ai spune. Am un copil de crescut, el câștigă destul de bine. Eu, de când am plecat din fabrică, n-am mai muncit o zi. Nu m-aș descurca singură. Și dacă m-aș angaja, cât aș putea să câștig? El e inginer, câștigă bine, că-l duce capul.

– Te-ai descurca, sunt atâtea care se descurcă. Gândește-te în ce situații te-a pus. Gândește-te că ăla cu motocicleta de-abia așteaptă să i-o mai fure o dată. Crezi că mai scapi cu o promisiune? Ăla-i la fel de tâmpit ca Dan, poate mai tâmpit.

– Și dacă nu m-aș descurca și mi-ar lua și copilul ăsta? Aș muri. Oricum îmi vine să urlu că am lăsat să-mi fie luată fata. N-aș mai putea îndura…

– Hai, nu plânge acuma. Faci cum crezi, dar cu Dan n-o să fii niciodată fericită.

– De parcă e cineva cu adevărat fericit… Mă uit și la cumnată-mea: Nicu nu bea, dar ea tot nefericită e. Îți spun eu, nimeni nu e fericit.

– Ești și filozoafă acum!

– Azi noapte am visat fata…

– Povestește-mi!

– A fost ciudat, ca un film fantastic, cu o imagine difuză, de-abia vedeam. Se făcea că mă uitam pe geam și am început, din senin, să spun versurile astea: Somnorilă, pui de somn,/ Te-am visat, năstrușnic domn,/ Dădeai geană peste geană… Nu mai știu mai departe, sunt dintr-o carte pe care i-o citeam fetei ca să dormă, înainte să… Și în timp ce mă uitam pe geam și spuneam vorbele astea, mi-am ridicat privirea spre cer, unde un nor ireal de alb s-a așezat parcă înadins mult mai jos decât ceilalți. Și cum mă miram eu de norul ăsta alb, de undeva, de departe, s-a auzit o voce ce semăna cu vocea ei, cu vocea pe care nu am auzit-o niciodată a fetei mele. Am tresărit și m-am uitat mai bine: era pe nor și îmi zâmbea. Se vedea ca prin ceață. Arăta ca un spiriduș mic, cu căciulă înaltă, cu clopoței, și un săculeț frumos cusut din care arunca pulbere de aur și pulbere de vise. Exact așa am visat, că arunca din sac pulbere de aur și pulbere de vise. Apoi norul a pornit ca o scară rulantă și s-a dus cu fata sus, lângă ceilalți nori. M-am trezit plângând și am văzut că perdeaua era dată la o parte. M-am ridicat, m-am uitat pe cer, mă gândeam că poate e încă acolo, poate o văd… După un timp, am tras perdeaua și m-am dus la ăla micu’. Așa am descoperit că Dan nu era acasă. Era vreo trei ceasul. Apoi am plâns până pe la cinci, când am auzit cheia în ușă, trosnituri, bufnituri. Am așteptat să se facă liniște, n-a durat mult. L-am găsit dormind în hol, sprijinit de ușă. Pâine n-a luat. Am jurat în sinea mea că dacă mai bea, îl omor. Mi-a promis că își caută un grup de alcoolici anonimi și se duce. Azi n-a băut, încă, deloc, mă duc să văd ce face și să-i spun și lui ce-am hotărât.

Thirst

A închis ușa în urma ei și și-a dat basmaua neagră jos de pe cap, lăsând-o să cadă. Basmaua a fâlfâit, catifelată și franjurată, ca aripa unui corb și s-a așezat, cuminte, pe marginea unui scaun. Apoi s-a așezat și ea, sură, pe același scaun. Sură și oarbă, cu mâinile albe și reci pe masa goală. Din ziua aia, de când a lăsat în urmă crucile de lemn înfipte în pământul reavăn și s-a întors acasă, n-a mai văzut nimic. Ce-ar mai fi fost de văzut? Nu mai era nimeni. Nici bărbat, nici copil. Nici măcar ea. Auzea când și când strigăte în curte, la poartă.

– Mitruțăăăăă…

Dar le lăsa acolo. Nu avea putere să se ducă să le aducă în casă. Era sură, oarbă și moale precum fâlfâirea aripii unui corb. Într-un rând, a intrat cineva în casă, a strâns-o în brațe și a plecat. Sau poate n-a plecat, poate e încă acolo, poate că toți sunt acolo, poate doar ea a plecat. Nu știa. Nu mai știa nimic. Își lăsase tot în sicriele alea două și se întorsese acasă. Îi spusese preotul:

– Mitro, du-te acasă, fată, că aici nu mai ai ce face.

Iar ea s-a dus, s-a așezat pe scaun și a stat așa, împietrită, mută, oarbă și sură, nici ea nu știe cât. Lumini și umbre s-au perindat pe pereți, uneori șușotind haotic, alteori dispărând în beznă. Clopotul bisericii din capul satului întreba în răstimpuri, obsesiv și monoton, cu dangătul lui de clopot, cu limba lui de clopot: un-de-sun-teți? un-de-sun-teți? un-de-sun-teți? Dar ea nu auzea niciodată. Într-un rând, geamul prin care se uita în gol a început, dintr-o dată, să plângă. Și-a plâns, și-a plâns. Ea l-a privit fără să-l vadă vreo două zile, poate chiar trei, apoi a simțit că-i e sete. O sete cumplită. Când geamul s-a oprit din plâns, s-a dus și ea să scoată niște apă din fântână. Gura beciului săpat de bărbatul ei în curte, chiar în dreapta casei, ca să-și țină acolo dulcețurile, și tulburelul, și vinul în butoaiele pântecoase, de stejar, se căsca largă, știrbă și întunecată. Cineva dăduse obloanele grele la o parte și le lăsase așa. A coborât treptele încet, tot oarbă. Întunericul, la fel de orb ca și ea, a înghițit-o lin și a ținut-o acolo, în burta pământului, zile întregi. Apoi, într-un amurg ce spoia verde ca absintul cerul de deasupra casei, a scuipat-o afară. Îi ajunsese. Nu mai putuse răbda nici el atâtea lacrimi. Și atâta sete.

AA Meeting

– Să ne așezăm, vă rog, și să încercăm să ne arătăm unii altora puțin respect sau măcar să nu ne mai privim cu ură. Doamne, n-am avut niciodată un grup atât de…

– Variat?

– Voiam să spun dezaxat, dar da, mergem pe variat, Eva.

– Mă bucur că ești de acord cu mine.

– Sigur că sunt, de aceea tu o să fii prima, azi.

– …și vrei să nu te mai privesc cu ură, hm?

– Privește-mă cum vrei. Te ascultăm.

– Ok. Așa cum am mai spus de cinșpe ori până acum…

– Fără să și conștientizezi, însă…

– … sunt Eva și sunt alcoolică…

– Salut, Eva…

– … deși eu nu mă consider așa. Sunt aici pentru că m-au trimis cei de la Protecția Copilului, după ce am luat alt copil decât al meu de la școală. Nu e cazul să te amuzi atât de tare și a treizecea oară, Dane, tu ești ăla care și-a scăpat copilul pe geam și nici măcar nu și-a dat seama.

– Touché, darling, dar eu măcar știu cum arată copilul meu.

– Mă îndoiesc. Mă rog…, pe scurt, m-am dus după copil la școală, era aglomerație, agitație, eu mă grăbeam că-i promisesem ceva și voiam să mă țin de cuvânt, l-am văzut brunet, cu geacă bleu, l-am luat de mână și l-am dus acasă.

– … nici n-am observat că era fată, iar al meu e băiat

– Dan!

– Iartă-mă, Dana, e cea mai amuzantă poveste pe care am auzit-o. Nu mă mai satur s-o ascult.

– A venit cu mine, putea să nu vină, nu-i așa?!

– A venit că ai târât-o după tine.

– Dan! Continuă, Eva.

– Asta e tot. Jucăm leapșa, urmează Dan.

– Ești o scorpie! Ar fi trebuit să te acuze mama fetei ăleia de răpire sau ceva, să fii direct la pârnaie acum. Poate te putem ajuta noi.

– Dan, te ascultăm.

– Mda… Sunt Dan și sunt alcoolic. De ce trebuie să spunem chestia asta stupidă de fiecare dată, de parcă am fi cretini? Cred că până acum am reținut fiecare cine cum se numește și ce a făcut.

– Știi care e scopul, Dan. Să ajungeți și voi, fiecare în parte, să conștientizați cine sunteți și ce ați făcut. Și treaba o să se lungească exact cât vreți voi.

– Eu, spre deosebire de alții, știu cine sunt și știu și ce am făcut.

– Spune-ne și nouă.

– Bine, capete seci, oricum n-am unde să plec de aici. Așadar, sunt Dan…

– Salut, Dan…

– Mai cu viață, măi, că nu-i mai vine omului să vorbească cu voi așa, ca niște mâțe leșinate.

– Salut, Dan!…

– Sunteți groaznici! Deci eu, Dan, mi-am scăpat copilul pe geam și m-am îmbătat în repetate rânduri aducând-o pe nevastă-mea în halul în care într-o noapte a băgat cuțitu-n mine.

– Îți pare rău?

– Nooo, îmi pare bine! Altfel, n-aș fi fost la un pas de a crăpa și, mai ales, nu aș fi aici cu voi. Și știți că îmi place la nebunie să fiu aici cu voi.

– Sarcasmul nu își are locul. Fii sincer.

– Dar sunt, draga mea. Și aștept ziua în care o să ne spui și tu povestea ta.

– Eu nu sunt alcoolică, n-am băut niciodată.

– Bineînțeles, dar o poveste tot ai.

– Continuă, te rog.

– Păi, ce-ar mai fi de spus? Normal că îmi pare rău că s-au întâmplat lucrurile astea, dar dacă n-aș fi băut, probabil ar fi fost și mai rău.

– Cum așa?

– Băutura mă făcea blând și iubitor.

– Și tu nu ești așa…

– Bineînțeles că nu. Leapșa! Oh, Corina, frumoasă lăptăreasă, spune-ne povestea ta nemaiauzită!

– Nu e nevoie să fii un vierme teatral, poți să fii doar viermele obișnuit. Nu prea am chef azi, dar fie. Sunt Corina și, evident, sunt alcoolică.

– Nu e evident, arăți ca o lăptăreasă obișnuită.

– Dan!

– Dana!

– Dacă nu mă ascultați, nu vă spun.

– Spune, Corina. Iartă-l pe Dan.

– Da, Corina, iartă-l pe Dan.

– Eu nu am nicio poveste ieșită din comun, doar că nu mai vreau să beau, pentru că, atunci când beau…, beam, deveneam obsedată sexual, chestie care nu se potrivește cu felul în care am fost crescută: sunt doar o fată de la țară.

– Și fetele de la țară o au cusută…

– Nu, Dan, dar fetele de la țară pot da peste impotenți ca tine, fapt care le-ar dăuna grav.

– Touché! Doar că pe mine lipsa alcoolului mă face extrem de potent. Vrei să vezi?

– Ileana te poate omorî și treaz, să știi. Nu înțeleg cum poate femeia aia să iubească un rahat ca tine.

– Nici eu…

– Terminați, trebuie să iau copilul de la școală în mai puțin de o oră și n-aș vrea să plec fără să aud a patruzecea oară poveștile tuturor!

– Copiii ar fi mai în siguranță dacă n-ai ajunge…

– Corina, continuă, te rog.

– Mă trezeam dimineața, beam țuică, pentru că cineva mi-a zis că topește grăsimea, îmi luam laptele și îl duceam la clienți. Aveam o stradă întreagă. Se pare că, odată cu laptele, le dădeam clienților și câte un bonus, dacă mă înțelegeți. Bărbați, femei, nu conta. Mare lucru nu-mi amintesc, dar se pare că o nevastă m-a prins călare pe barbată-su și a ieșit cu scandal. A zis că mă dă în gât că fac evaziune fiscală. Pe moment, eram beată și am plecat, dar când m-am trezit și, ca prin minune, mi-am adus aminte, m-am speriat. Ar fi aflat ai mei, satul, poate aș fi apărut și la știri, cucoana părea pusă pe fapte mari, așa că a doua zi, dis-de-dimineață, m-am dus la ea și m-am milogit ca ultimul vierme… ha-ha, ca Dan, să nu facă vreo plângere. Mi-am dat seama că nici nu știa cum mă cheamă, îi spusesem doar de unde aduc laptele. Oricum, ar fi putut afla. A spus să dispar de pe strada ei și să nu mă mai vadă niciodată și, poate, uită incidentul. E o lună de atunci, sper că l-a uitat. Plus că am cunoscut un băiat și aș vrea să nu mai fac asta niciodată.

– După cum observați, Corina are cele mai mari șanse de reușită. Tanti Mitra!

– …

– Tanti Mitra! Ai băut de dimineață?

– Eu? Noooo, nu mai beau de-o lună.

– Tanti Mitra, aici nu mințim. De ce dormi?

– Nu dorm, mă dor ochii.

– Bine, cum vrei dumneata. Spune-ne povestea dumitale.

– Sunt Dumitra și mai beau.

– Săr’na, tanti Mitraaa…

– De ce bei, tanti Mitra?

– Mă face să mai uit că viața-i curvă și mi-o omorât bărbatu’ și băiatu’ și m-o lăsat singură și fără rost. Nu fac ni’ca rău, nu fur de la nimeni, beau și eu, ca orice om.

– Cine te-a adus aici?

– Eu.

– De ce?

– Mi s-o arătat Gicu, barbată-miu, într-un vis și mi-o zâs: Mitruțo, erai o femeie frumoasă, dar te-ai urâțit de tot, ți s-a făcut gura pungă și ți s-au scofâlcit obrajii, ochii nu-ți mai văd adevăru’, copilu’ ăsta al nost’ e dezamăgit de tine. Eu te înțeleg, deși nu-mi place să te văd așa. Noi suntem bine aici, dar te vedem pe tine că ești rău și ne e și nouă rău din cauza asta. Așa mi-o zâs. Ș-am zâs să-ncerc. Nu-ș’ ce-o să fac dup-aia, dar dacă e adevărat că ei mă văd, nu mai vreau să mă vadă așa.

– Ești pe drumul cel bun, tanti Mitra. Dar știi că trebuie să nu mai bei deloc-deloc. Nici să guști, nici să miroși.

– Știu, Dănuță, da-i greu tare, îți vine să urli…

– Acum, da, dar va veni o zi în care nu îți va mai veni să urli. Gândește-te la ziua aia, tanti Mitra.

– Acestea fiind zise, cine vine la una mică?

– Dan, sper că știi ce faci.

– Dana, drept cine mă iei?! Mă refeream la cafea.

– N-aș petrece nicio secundă în plus cu tine.

– Dar două? Vai, dar tu trebuie să iei copiii altora de la școală…

– Poate n-ați observat, dar avem un nou-venit.

– Ai început să ai halucinații? Știam eu că ai ceva de ascuns. Ce iei?

– Stai jos, Dan. E chiar în spatele tău.

– Salut, sunt Mihai și sunt alcoolic.

– Salut, Mihai.

– Fresh meat! Ha-ha! Ia să te vedem.

– Lasă omu’ în pace. Așa mi-ai făcut și mie, de mi-a venit să te scuip.

– Și te mai întrebi de ce n-a recunoscut nenorocitul copilul…

– Dan, Mihai are ceva de spus.

– După cum îți scapără ochii când te uiți la el, cred că ți-a picat cu tronc…

– Liniște!

– Sunt un alcoolic nenorocit, violent verbal atunci când beau. Soția mea a fost nevoită să mute copilul de la o școală la alta de trei ori până acum din cauză că mergeam și făceam scandal în repetate rânduri, până când râdeau toți de fiică-mea, iar neveste-mii îi era rușine să se mai arate pe acolo. În plus, le-am distrus relațiile cu toți oamenii din jurul lor și am impresia că sunt stăpân pe orice situație, deși, cum bine zice Corina, nu-s nici eu mai mult decât un biet vierme. Cu toate astea, nevastă-mea insistă să mă salveze, așa că de data asta voi face tot posibilul să fiu salvat, deși nu dau doi bani pe mine. Dar am venit aici pentru ele: pentru fiică-mea și pentru soția mea, Dana.

Motherhood

S-a trezit târziu, cu gura încleiată și ochii lipiți și umflați. Când a reușit să-i deschidă, și-a adus aminte, ca și cum lumina ce i-a pătruns în ochi i-ar fi stimulat, cumva, memoria, că trebuia să-și ducă copilul la școală. Inima i se strânse puțin, deodată cu stomacul și îi veni să vomite. Nu își mai dusese copilul la școală de când acesta era în clasa întâi, iar acum era a doua sau a treia. Parcă a doua, că nu pare să fi trecut atâta timp. Sau a treia? Oricum, avea șase-șapte ani. Sau opt, că dacă era să fie a treia… Ideea era că trebuia să-l ducă și să-l aducă de la școală în urma unei reclamații pe care o făcuse învățătoarea la Protecția Copilului, cum că copilul vine la școală fără caiete, teme și alte prostii de felul ăsta, așa că ea trebuia să dea ochii zilnic cu învățătoarea, să-i dea bună dimineața și bună ziua și, eventual, să-i răspundă la întrebări de genul de ce nu și-a făcut copilul tema la muzică sau de ce nu și-a învățat copilul la civică. Gândul și forfota din stomac o făcură să se ridice brusc și să se grăbească, izbindu-se mai întâi de tocul ușii dormitorului, apoi de o ușă care ar fi trebuit să fie deschisă, spre baie. Icni de câteva ori, își dădu cu apă pe față și se privi în oglindă. Părul negru, rar și lung îi atârna de-a dreapta și de-a stânga feței buhăite, încâlcindu-se la vârfuri. Moțul pe care și-l prinsese la un moment dat, cu o seară în urmă, din motive necunoscute, i se bălăngănea într-o parte, aproape scăpat din elastic. De fiecare dată când se vedea așa, se gândea că toate astea trebuie să se schimbe și își promitea că nu va mai pune gura pe băutură. Nu zicea, însă, niciodată de când. Se rupse din oglinda sinistră și se duse în camera copilului. Vru să-l strige, dar se opri când constată că în cameră nu era nimeni. O fi plecat singur, își spuse, e mare, oricum, nu avea sens să îl ducă ea la școală și el știa asta. Se bălăngăni spre bucătărie, luă un ibric, îl umplu cu apă, îl puse pe foc și dădu cu ochii de copilul care stătea bosumflat pe un scaun, la masă.

– Frigiderul e gol.

Un ghiorăit venit dinspre stomacul acestuia îi întări spusele.

– Credeam că ai plecat la școală.

– N-am voie fără tine, ai uitat?

Deschise frigiderul și i se păru că vede ceva. Constată că nu era decât ambalajul unui pachet de unt și îl închise la loc. Pâine! Pâine trebuia să fie, mereu lua când se ducea să-și ia de băut. Era lege pentru ea, să nu lase copilul fără pâinea cea de toate zilele, cum zicea și rugăciunea aia care i se împleticea în cap în fiecare seară, când și-o spunea în gând. Dulapul în care ținea pâinea era și el gol.

– Hai să mergem, spuse, stingând focul aprins sub ibric.

Copilul se ridică și mai bosumflat, îi simțea bosumflarea în ceafă, așa cum stătea cu spatele la el și se chinuia să-și tragă niște pantaloni pe ea.

– Îți pregătesc niște paste pentru când vii de la școală, promise ca să se revanșeze.

Copilul nu spuse nimic.

Merseră unul lângă altul fără să scoată o vorbă, îl lăsă fără să dea bună dimineața nimănui, căci nu era nimeni în curtea școlii și porni spre magazin. Să ia pâine (cum de uitase cu o seară înainte?!), paste, un sos, poate ceva dulce. Lista din capul ei suferi unele mici modificări, în sensul că în loc de ceva dulce luă ceva de băut, că doar nu era să stea pe uscat cât gătea, avea și ea o plăcere în viață, că restul i se luaseră rând pe rând. Ar fi luat și ceva dulce, dar din pensia de handicap pe care o avea din cauză că avea o chestie din naștere la șold, care o împiedica să facă lucrurile pe care le făcea un om normal, și din alocația copilului nu se prea putea trăi pe picior mare. Nici pe picior mic, dacă e să ne gândim. Dacă ar fi recunoscut și nenorocitul ăla copilul, să primească și ea o pensie alimentară, că doar nu-l făcuse singură, ar fi fost altceva, dar așa… Nenorocitul își vedea liniștit de viața lui, de nevasta lui, de copiii lui, aproape că-i părea rău că-l cunoscuse. Dar fapta rămâne, oricât de beată ar fi fost ea atunci. Căci era, trebuia să recunoască. Iar atunci când era beată, și de cele mai multe ori era, avea un aer suav și visător, era frumoasă. Când nu, era doar extrem de încruntată. Oricum, nenorocitul ar fi trebuit să plătească pentru fapta lui, pentru că a profitat de ea, să aibă și ea cum trăi. Ceasul din magazin afișa cu cifre mari și roșii ora 08:43. Îi trecu prin cap că ăsta era motivul pentru care nu era nimeni în curtea școlii, plăti casierei și ieși.

Ajunsă acasă, trase cu sete câteva gâturi direct din petul mare de bere, apoi își turnă într-un pahar ce strălucea de curățenie. Dacă îi plăcea să facă ceva pe lumea asta, acel lucru era curățenia. Casa ei, ca și paharul, strălucea de curățenie, ăsta fiind, probabil, unul din motivele care îi făcuseră pe asistenții sociali să nu-i ia copilul. Apartamentul, deși mic și sărăcăcios, era curat, vasele, spălate, hainele, impecabile, puse în ordine în dulapuri. Erau treburi pe care le făcea cu drag, cu câte un pet de bere lângă ea, ca să aibă spor. Se așeză pe scaunul pe care mai devreme stătuse copilul, își bău pe îndelete paharul, își turnă altul, să fie mereu plin, să-i dea optimismul de care avea atâta nevoie și se apucă să frece aragazul: și mâncarea iese mai bună pe un aragaz curat! De la aragaz a trecut la podea, de la podea la chiuvete și veceu și tot așa, până se făcu ora de luat copilul de la școală și alt pet de bere de la magazin.

Ajunse în curtea școlii chiar când suna clopoțelul și se felicită în gând pentru asta. De dimineață e posibil să fi întârziat, dar fusese un caz izolat. O droaie de copii dădură buzna pe ușa școlii, alergând spre locul în care era ea. Își îngustă ochii să focalizeze mai bine, să-și repereze copilul între atâția și zâmbi: iată-l! Îl lua de mână, acesta se trase, îl privi printre aburii de bere ce-i făceau ochii visători să strălucească și-i spuse:

– Hai, că-ți fac paste, am luat tot ce trebuie.

Târî copilul după ea până acasă, neînțelegând deloc protestele acestuia, doar îi promisese că-i face paste și avea să se țină de cuvânt, îl puse să se descalțe la ușă, că făcuse curat, să se spele pe mâini, că nu era chiar o mamă iresponsabilă și să aștepte în liniște masa. Puse apă la fiert într-o oală mare și, când aceasta începu să fiarbă, cineva bătu în ușă. Ignoră faptul, sigur era șeful de scară, care venea cel puțin o dată pe săptămână să-i spună să plătească întreținerea, că rămâne tot blocul fără apă caldă din cauza ei, luă un snop de paste și le scufundă ușor în apa clocotită. Bătăile în ușă deveniră insistente, dar ea nu avea de gând să cedeze. Lăsă pastele să fiarbă timp de opt minute, cum scria pe cutie, apoi le scurse, le puse în farfuria copilului care așteptase în liniște, așa cum îi spusese, puse sos din borcan peste ele și îl privi mândră timp de câteva secunde. Apoi se încălță, își luă din portofel opt lei, cât era un pet de bere, ca să nu fie tentată să cheltuiască mai mult, deschise ușa și înlemni:

– În sfârșit, bat la ușă de-o juma’ de oră! se smiorcăi copilul. Te-am așteptat în curtea școlii până mi-a zis doamna să vin singur acasă, că sigur ai uitat iar să vii după mine.

Giveaway

Nu o mai văzusem de mai bine de trei luni, de când am plecat la spital, îmbrăcată cu un capot de-al ei, să nasc. Cu toate astea, am acceptat imediat invitația babei de a ieși la o plimbare, așa, din senin.

– Hai, îmbracă fata și hai să ne plimbăm un pic, mi-a spus stând mare în ușă, iar eu m-am bucurat ca un câine ce aștepta să fie scos la plimbare.

Pe vremea aia, stăteam la o femeie nici bună, nici rea, pe care am cunoscut-o în maternitate și care, atunci când a aflat că nu am unde să mă duc cu copilul, m-a luat la ea. Născuse și ea tot atunci și mai avea un copil acasă.

– Poți să stai aici cât vrei, mi-a spus, atâta timp cât ai grijă de copii și de casă, ca eu să pot merge la muncă.

Muncea în fabrică. Mi-a convenit aranjamentul, nu că aș fi avut de ales. Urma să mă pun pe picioare, să dau copilul la creșă și să mă angajez și eu în fabrică, unde mai lucrasem, dar până atunci trebuia să am un acoperiș deasupra capului.

Așa că am îmbrăcat copilul și am pornit cu baba, la pas, spre dealul din apropiere. Era mai liniște, mai umbră pe acolo, a spus. I-am povestit cum mă descurc cu fata, că e un copil bun, plânge rar, mănâncă bine. Baba nu mi-a povestit nimic. A mers doar, tăcută, ascultând gânditoare. Am urcat panta destul de abruptă, ne-am oprit preț de un minut în vârf, să ne tragem sufletul și am început să coborâm pe o stradă de pe partea cealaltă a dealului. Coboram în liniște, una lângă alta, eu cu pruncul în brațe, baba ținându-mă de un cot, până ce am ajuns la o poartă mare, de fier. Baba s-a oprit și, fără să se uite la mine, mi-a spus:

– Hai să intrăm un pic, am o treabă aici, nu durează mult.

Am deschis poarta și am dat cu ochii de o cucoană grasă, cu un permanent prost făcut, ce ieșise dintr-o gheretă. Portăreasa.

– Lasă fata aici, că are doamna grijă de ea, mi-a ordonat baba, arătându-mi cu o mișcare din cap o masă din interiorul gheretei.

M-am uitat la doamna care urma să aibă grijă de fată și am așezat copilul pe masă. I-am mângâiat obrazul bucălat, i-am netezit hăinuțele, i-am pupat mânuțele mici și durdulii întinse spre mine.

– Stai liniștită, că ne întoarcem repede, m-a zorit baba, nerăbdătoare.

Nu-mi plăcea ca lumea să stea după mine, așa că am lăsat copilul pe masă și am plecat cu baba spre fundul unei curți largi și urâte, mărginite pe toate laturile de o clădire mohorâtă, cu gratii la ferestre, ca o pușcărie. M-am uitat în jur, întrebându-mă ce treabă ar putea avea baba acolo și dorindu-mi să-mi iau copilul cât mai repede și să ies. Am intrat pe o ușă, ce a scârțâit plângăcios, din capătul curții, am străbătut un hol lung și întunecat și am ieșit pe altă ușă, direct în stradă. M-am uitat buimacă de-a lungul și de-a latul străzii. Era, după cum mi-am dat seama, o străduță laterală, ce dădea în strada din care am intrat.

– Ce facem aici? Trebuie să iau fata, am spus, dând să mă întorc în holul întunecos.

– Lasă fata, a horcăit baba, hai să mergem, că-ți zic eu ce e cu fata.

Am simțit că-mi îngheață sângele în vene și am avut senzația că leșin. Baba a început să vorbească repede, de teamă să nu fac vreo scenă în stradă, împingându-mă ușor de același cot de care mă ținuse tot drumul:

– Tac-tu nu te primește cu fata, iar tu trebuie să-ți faci un rost. Ți-au găsit bărbat, trebuie să te duci acasă, să te măriți. Aici e în mâini bune, deja e ca și dată unei familii. Nu-ți face griji, dacă era băiat, nu ți-l lua nimeni, dar așa, ești tare norocoasă…

Am coborât dealul cu baba sporovăind fără oprire. Pe măsură ce ne îndepărtam de ușa închisă peste întunericul holului la capătul căruia, pe o masă, mi-am abandonat, fără voia mea, copilul, senzația de leșin era înlocuită de o senzație de ireparabilă pierdere. Dar cine eram eu să mă opun?

Epilog

Mi s-au umplut ferestrele de ape vii
Și tu nu vii, și tu nu vii,
Îți tremură pe buze- albastre urme reci-
Cuvintele uitate prin poduri prăfuite;
În veacul de apoi și-n clipa cea dintâi
Rostite fi-vor toate, tăcute și-azvârlite,
Ferestrele boltite zăvor greu vor purta
Și podurile palmelor, tihnite.