Iertarea

Știam că nu mă iubea. Singurul lui vis era să plece în Legiunea Străină. Și prietena mea cea mai bună. Dar visul ăsta era irealizabil, pentru că ea nu-l voia, așa că îi rămăsese un singur vis. Și eu.

Eu, atunci, eram subțiratică, deșirată și nedeslușită. Nu prea aveai ce înțelege din mine. Dar l-am iubit fără nicio speranță, așa cum se iubește la optsprezece ani. Eram colegi de liceu. Uneori chiuleam de la ore și ne ascundeam să fumăm pe o bancă, în fața unui bloc de lângă liceu. Mă ținea în brațe și-mi spunea lucruri nemaiauzite. Nici nu era greu, până atunci nu auzisem prea multe și le credeam pe toate. Alteori fugeam acasă, unde nu era nimeni, și ne iubeam în timp ce ne făceam temele la mate. Când era cineva acasă, ne plimbam prin pădure sau pe străzi, aiurea. A fost primul care mi-a desenat o viitoare lume posibilă. Din minciuni era desenată, dar chiar și așa, era frumoasă. Avea grijă să-și deseneze de fiecare dată și câte o portiță de scăpare, pe care eu n-o vedeam. A durat un anotimp întreg iubirea noastră: o jumătate de primăvară și o jumătate de vară. Apoi a plecat fără un cuvânt și eu am rămas nedumerită, până când l-am uitat, așa cum uiți un pulover cândva preferat. El, însă, nu m-a uitat pe mine. Și, mai ales, nu s-a uitat pe el, cel de atunci, de aceea s-a bucurat când i-am spus în glumă că l-am iertat de mult. De fapt, nu l-am iertat, căci ce-ar fi fost de iertat?

Reclame

Frunze

alteori
spărgeam tăcerea
cu cuvinte goale
cărora le dădeam drumul din capul scării
și le lăsam
să se rostogolească
până jos
în colb

și le durea
și mă dureau
până se făcea toamnă
și-mi dădeam seama
că nici frunze
nu mai aveam

Crepuscul

Sfârși-va ziua-nsângerând
năprasnicul apus de soare,
veni-va noaptea în curând
peste-ale noastre umbre-amare…

Cine va spune peste timp:
aceste clipe trecătoare
fost-au aievea sau doar nimb
de plăsmuiri amăgitoare?

questo non é un dramma

uneori
spărgea de pereți
toate farfuriile din casă
urlând
[io non posso essere solo un uccello cieco]
ca o italiancă veritabilă
într-o dramă
superfluă
cu obloanele albastre larg deschise
cu ferestrele albastre larg deschise
cu inima albastră larg deschisă
până ce toate
dar mai ales inima
se făceau țăndări
apoi le aduna cu grijă
ciob cu ciob
le lipea la loc
și le punea
în cavitățile oarbe
ale păsării
ce era

Soare în farfurii!

Iubitul meu, azi,
îți voi face-o mâncare
ruptă din soare!
Cum, dar tu nu știi, oare,
că soarele-i tare
bun bucătar?
Vai, ce eroare!
S-o-ndreptăm! Așadar:
doi nori călare
pe-o rază de soare
se toacă mărunt
cu cuțitul de plumb,
căci cuțitul de-argint
e al unei prințese
ce-și așteaptă de-un veac
prințul ei din poveste,
Făt-Frumosul pribeag
și puțin cam beteag
la minte, căci altfel…,
deci nu-l folosim,
însă adăugăm,
felului gust să-i dăm,
cam doi stropi de iubire,
ca să-i dea strălucire.
Cum? Aha, despre gust…
păi, mai pun și un praf
nu de sare, de mare
afecțiune ce-ți port,
căci altfel ai fi mort
de foame, îți zic,
că n-aș face nimic,
dar fiindcă te iubesc
cu povești te hrănesc
și cu versuri dilii.
Soare în farfurii!

Fereastra

mi-e greu să scriu povestea asta

La început, sufletu-i era alb, imaculat precum pânza de pe șevaletul unui pictor. Dar nu avea să rămână așa mult timp. Întâi au venit ursitoarele, așa cum vin ursitoarele, cu daruri. Care mai de care mai frumoase, să nu fie vreuna mai prejos: păr bogat, dinți sănătoși, ochi verzi, căci astea îl vor ajuta să-și împlinească destinul pe care i-l pregătiseră. Apoi, cineva i-a așezat pe pânză un zâmbet. Mic, cald, delicat. Imediat, lângă el s-a așezat o mângâiere, apoi o jucărie de pluș, un alt zâmbet, un carusel și tot așa.

Îngerul îi dăruise și el o pereche de aripi mari, incolore.

Era mulțumit, avea cântece, perne mari de puf, o păturică albă cu dantelă pe margine și, câteodată, o lumină cenușie se strecura prin perdele și o liniște dulce îl cuprindea.

Dar viața-i aduse, deși încă crud,
și raze de soare, și nori grei, ursuzi,
un strigăt aici, un fulger stingher,
o lacrimă-albastră, căzută din cer.

Și-atunci își desenă pe pânză o fereastră. Și pe fereastră, un soare, așa cum văzuse el că arată fericirea. Din bucătărie se auzeau strigăte, apoi, ca de fiecare dată, o ușă se trânti. Își dori pentru a nu știu câta oară ca toate astea să înceteze și privi spre fereastra cea adevărată, de pe perete. Cerul era greu de nori apăsători. O liniște mică i se strecură în suflet. Privi și spre fereastra lui, desenată, dar nu-l ajută cu nimic. Mereu îl derutase soarele ăla. El era mai degrabă nor. Trase aer adânc în piept și simți cum lucrurile se așază domol la locul lor. Lumina cenușie ce se strecura prin perdele îi umplu sufletul de speranță și știu:

soarele-i surd
pe cerul absurd;
niciun poem
nu-ncepe-așa crud.

Se apucă să-și spele fereastra de tot cerul, și de tot soarele, și de toată fericirea altora și începu să-și facă propria fericire: își desenă în loc nori groși, cenușii, prin care se strecura mereu speranța unui nou început, își puse aripile incolore primite de la înger și zbură.

Sau nu. Asta era treaba lui.

Când dragostea se-ascunde sub pat

În mine
trăiesc
patru pisici:
una albastră,
în cap,
care toarce
raze de lună,
una verde,
lângă inimă,
care instigă
la fericire
și una invizibilă,
în călcâi,
care fuge
uneori
din mine
și se ascunde,
ca un animal mic
ce e,
sub pat.
Atunci mă trezesc,
dintr-o dată,
fără dragoste
și încep
să o caut
în toată casa.
Nu mă gândesc
aproape niciodată
să o caut
unde e evident,
adică
sub pat,
așa că stau un timp
fără ea,
iar în timpul ăsta
se întâmplă
totul:
fericirea
se încurcă
în raze complicate
de lună,
trezind din somnul ei
ancestral
pisica grasă
și neagră
din stomac,
care se hrănește
cu himere
și vomită
cocoloașe mari
de timp pierdut.

Plânsul

– Ești un nimeni pentru mine, mori, te urăsc de când m-am născut, a scuipat din adâncul sufletului, cu ură, băiatul, apoi s-a întors și a plecat. Nu avea mai mult de șaptesprezece-optsprezece ani. Femeia căreia i se adresase a rămas descumpănită preț de o fracțiune de secundă, apoi a luat-o în direcția opusă. N-ar fi încăput amândoi pe același drum. Ar fi trebuit să se simtă enervată, devastată, terfelită, dar se simțea doar cotropită de durerea pe care a văzut-o în el și pentru care era, dacă nu complet, măcar pe jumătate vinovată. S-a enervat abia când și-am dat seama că, atunci când băiatul își scuipa veninul, ar fi trebuit să-l mângâie, să-l ia în brațe, așa cum a simțit. Atunci. Dar rămăsese împietrită de surpriza violenței atacului și, oricum, mereu îi scăpa momentul.

Băiatul a ajuns acasă primul și s-a închis în camera lui. Femeia a ajuns și ea și și-a făcut treaba de zi cu zi, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. În definitiv, ce se întâmplase? Nu era nici prima, nici ultima mamă din lume căreia i se arunca în cârcă, în bolovani grei, ura din sufletul copilului. Până la urmă, ăsta era rostul ei, nu? Lumea ar fi zis că băiatul e prost crescut, că nu se vorbește așa cu un părinte, că părintelui i se datorează respect. Dar ea știa mai bine și se bucura că băiatul nu ținea toată ura asta în el.

Plânsul a venit abia mai târziu, când un lucru banal a scos-o din sărite. Atunci a simțit cum se adună dinspre buricele degetelor și dinspre genunchi, dinspre stomac și dinspre inimă, se oprește pentru un timp în plex, apoi urcă, deznoadă nodul din gât și iese într-un suspin prelung. A plâns cu durere, cu ciudă că n-a știut să fie o mamă mai bună, cu regret că nu poate să întoarcă timpul înapoi, să facă lucrurile mai bine. A plâns până ce toată zgura s-a scurs, apoi și-a șters lacrimile. De fiecare dată când plângea, fața i se lumina. Ca și când tot întunericul ieșea odată cu lacrimile și rămânea doar lumina. Și după fiecare plâns simțea că ar putea s-o ia de la capăt, așa că se duse țintă și-și cuprinse copilul în brațe.

– Să nu mai pleci niciodată așa, spuse el. Iartă-mă pentru ce ți-am spus. De ce nu ești supărată?

– Tu crezi că eu cred toate prostiile pe care le spui?

Și așa era, chiar dacă nu se gândise în mod special la asta. Nu-i crezuse nicio secundă cuvintele, ci doar durerea.

Preludiu

Toamna,
aripile se taie scurt,
odată cu părul,
pantofii se lustruiesc,
cămășile se apretează,
frunzele se aliniază,
intonând,
solemne,
imnul,
Soarele intră,
obosit,
în nori
și iarba se culcă
apatică
și puțin palidă
la pământ.
Acesta
este doar
începutul.

Pregătiri

IMG_20180905_184132_083.jpg

Soarele-i dus la iarmaroc
cu vara-n laț, s-o vândă ieftin,
pe-o frunză galbenă, zălog
al toamnei ce pândește-n streșini.

Ploaia, în jocu-i de noroc,
a dat cu zarul său cel reavăn
și prinsă-n grabnic cazacioc,
căzut-a-n pânza de păianjăn.

Păianjenul, vădit mirat,
ducându-și crucea mai departe,
a prins a țese, inspirat,
o pânză pentru ploaie, aparte.

Altfel, e liniște în jur,
ceru-i căzut pe gânduri iară:
nu știe dacă totu-i sur
sau dacă-i numai într-o doară.