Motherhood

S-a trezit târziu, cu gura încleiată și ochii lipiți și umflați. Când a reușit să-i deschidă, și-a adus aminte, ca și cum lumina ce i-a pătruns în ochi i-ar fi stimulat, cumva, memoria, că trebuia să-și ducă copilul la școală. Inima i se strânse puțin, deodată cu stomacul și îi veni să vomite. Nu își mai dusese copilul la școală de când acesta era în clasa întâi, iar acum era a doua sau a treia. Parcă a doua, că nu pare să fi trecut atâta timp. Sau a treia? Oricum, avea șase-șapte ani. Sau opt, că dacă era să fie a treia… Ideea era că trebuia să-l ducă și să-l aducă de la școală în urma unei reclamații pe care o făcuse învățătoarea la Protecția Copilului, cum că copilul vine la școală fără caiete, teme și alte prostii de felul ăsta, așa că ea trebuia să dea ochii zilnic cu învățătoarea, să-i dea bună dimineața și bună ziua și, eventual, să-i răspundă la întrebări de genul de ce nu și-a făcut copilul tema la muzică sau de ce nu și-a învățat copilul la civică. Gândul și forfota din stomac o făcură să se ridice brusc și să se grăbească, izbindu-se mai întâi de tocul ușii dormitorului, apoi de o ușă care ar fi trebuit să fie deschisă, spre baie. Icni de câteva ori, își dădu cu apă pe față și se privi în oglindă. Părul negru, rar și lung îi atârna de-a dreapta și de-a stânga feței buhăite, încâlcindu-se la vârfuri. Moțul pe care și-l prinsese la un moment dat, cu o seară în urmă, din motive necunoscute, i se bălăngănea într-o parte, aproape scăpat din elastic. De fiecare dată când se vedea așa, se gândea că toate astea trebuie să se schimbe și își promitea că nu va mai pune gura pe băutură. Nu zicea, însă, niciodată de când. Se rupse din oglinda sinistră și se duse în camera copilului. Vru să-l strige, dar se opri când constată că în cameră nu era nimeni. O fi plecat singur, își spuse, e mare, oricum, nu avea sens să îl ducă ea la școală și el știa asta. Se bălăngăni spre bucătărie, luă un ibric, îl umplu cu apă, îl puse pe foc și dădu cu ochii de copilul care stătea bosumflat pe un scaun, la masă.

– Frigiderul e gol.

Un ghiorăit venit dinspre stomacul acestuia îi întări spusele.

– Credeam că ai plecat la școală.

– N-am voie fără tine, ai uitat?

Deschise frigiderul și i se păru că vede ceva. Constată că nu era decât ambalajul unui pachet de unt și îl închise la loc. Pâine! Pâine trebuia să fie, mereu lua când se ducea să-și ia de băut. Era lege pentru ea, să nu lase copilul fără pâinea cea de toate zilele, cum zicea și rugăciunea aia care i se împleticea în cap în fiecare seară, când și-o spunea în gând. Dulapul în care ținea pâinea era și el gol.

– Hai să mergem, spuse, stingând focul aprins sub ibric.

Copilul se ridică și mai bosumflat, îi simțea bosumflarea în ceafă, așa cum stătea cu spatele la el și se chinuia să-și tragă niște pantaloni pe ea.

– Îți pregătesc niște paste pentru când vii de la școală, promise ca să se revanșeze.

Copilul nu spuse nimic.

Merseră unul lângă altul fără să scoată o vorbă, îl lăsă fără să dea bună dimineața nimănui, căci nu era nimeni în curtea școlii și porni spre magazin. Să ia pâine (cum de uitase cu o seară înainte?!), paste, un sos, poate ceva dulce. Lista din capul ei suferi unele mici modificări, în sensul că în loc de ceva dulce luă ceva de băut, că doar nu era să stea pe uscat cât gătea, avea și ea o plăcere în viață, că restul i se luaseră rând pe rând. Ar fi luat și ceva dulce, dar din pensia de handicap pe care o avea din cauză că avea o chestie din naștere la șold, care o împiedica să facă lucrurile pe care le făcea un om normal, și din alocația copilului nu se prea putea trăi pe picior mare. Nici pe picior mic, dacă e să ne gândim. Dacă ar fi recunoscut și nenorocitul ăla copilul, să primească și ea o pensie alimentară, că doar nu-l făcuse singură, ar fi fost altceva, dar așa… Nenorocitul își vedea liniștit de viața lui, de nevasta lui, de copiii lui, aproape că-i părea rău că-l cunoscuse. Dar fapta rămâne, oricât de beată ar fi fost ea atunci. Căci era, trebuia să recunoască. Iar atunci când era beată, și de cele mai multe ori era, avea un aer suav și visător, era frumoasă. Când nu, era doar extrem de încruntată. Oricum, nenorocitul ar fi trebuit să plătească pentru fapta lui, pentru că a profitat de ea, să aibă și ea cum trăi. Ceasul din magazin afișa cu cifre mari și roșii ora 08:43. Îi trecu prin cap că ăsta era motivul pentru care nu era nimeni în curtea școlii, plăti casierei și ieși.

Ajunsă acasă, trase cu sete câteva gâturi direct din petul mare de bere, apoi își turnă într-un pahar ce strălucea de curățenie. Dacă îi plăcea să facă ceva pe lumea asta, acel lucru era curățenia. Casa ei, ca și paharul, strălucea de curățenie, ăsta fiind, probabil, unul din motivele care îi făcuseră pe asistenții sociali să nu-i ia copilul. Apartamentul, deși mic și sărăcăcios, era curat, vasele, spălate, hainele, impecabile, puse în ordine în dulapuri. Erau treburi pe care le făcea cu drag, cu câte un pet de bere lângă ea, ca să aibă spor. Se așeză pe scaunul pe care mai devreme stătuse copilul, își bău pe îndelete paharul, își turnă altul, să fie mereu plin, să-i dea optimismul de care avea atâta nevoie și se apucă să frece aragazul: și mâncarea iese mai bună pe un aragaz curat! De la aragaz a trecut la podea, de la podea la chiuvete și veceu și tot așa, până se făcu ora de luat copilul de la școală și alt pet de bere de la magazin.

Ajunse în curtea școlii chiar când suna clopoțelul și se felicită în gând pentru asta. De dimineață e posibil să fi întârziat, dar fusese un caz izolat. O droaie de copii dădură buzna pe ușa școlii, alergând spre locul în care era ea. Își îngustă ochii să focalizeze mai bine, să-și repereze copilul între atâția și zâmbi: iată-l! Îl lua de mână, acesta se trase, îl privi printre aburii de bere ce-i făceau ochii visători să strălucească și-i spuse:

– Hai, că-ți fac paste, am luat tot ce trebuie.

Târî copilul după ea până acasă, neînțelegând deloc protestele acestuia, doar îi promisese că-i face paste și avea să se țină de cuvânt, îl puse să se descalțe la ușă, că făcuse curat, să se spele pe mâini, că nu era chiar o mamă iresponsabilă și să aștepte în liniște masa. Puse apă la fiert într-o oală mare și, când aceasta începu să fiarbă, cineva bătu în ușă. Ignoră faptul, sigur era șeful de scară, care venea cel puțin o dată pe săptămână să-i spună să plătească întreținerea, că rămâne tot blocul fără apă caldă din cauza ei, luă un snop de paste și le scufundă ușor în apa clocotită. Bătăile în ușă deveniră insistente, dar ea nu avea de gând să cedeze. Lăsă pastele să fiarbă timp de opt minute, cum scria pe cutie, apoi le scurse, le puse în farfuria copilului care așteptase în liniște, așa cum îi spusese, puse sos din borcan peste ele și îl privi mândră timp de câteva secunde. Apoi se încălță, își luă din portofel opt lei, cât era un pet de bere, ca să nu fie tentată să cheltuiască mai mult, deschise ușa și înlemni:

– În sfârșit, bat la ușă de-o juma’ de oră! se smiorcăi copilul. Te-am așteptat în curtea școlii până mi-a zis doamna să vin singur acasă, că sigur ai uitat iar să vii după mine.

Giveaway

Nu o mai văzusem de mai bine de trei luni, de când am plecat la spital, îmbrăcată cu un capot de-al ei, să nasc. Cu toate astea, am acceptat imediat invitația babei de a ieși la o plimbare, așa, din senin.

– Hai, îmbracă fata și hai să ne plimbăm un pic, mi-a spus stând mare în ușă, iar eu m-am bucurat ca un câine ce aștepta să fie scos la plimbare.

Pe vremea aia, stăteam la o femeie nici bună, nici rea, pe care am cunoscut-o în maternitate și care, atunci când a aflat că nu am unde să mă duc cu copilul, m-a luat la ea. Născuse și ea tot atunci și mai avea un copil acasă.

– Poți să stai aici cât vrei, mi-a spus, atâta timp cât ai grijă de copii și de casă, ca eu să pot merge la muncă.

Muncea în fabrică. Mi-a convenit aranjamentul, nu că aș fi avut de ales. Urma să mă pun pe picioare, să dau copilul la creșă și să mă angajez și eu în fabrică, unde mai lucrasem, dar până atunci trebuia să am un acoperiș deasupra capului.

Așa că am îmbrăcat copilul și am pornit cu baba, la pas, spre dealul din apropiere. Era mai liniște, mai umbră pe acolo, a spus. I-am povestit cum mă descurc cu fata, că e un copil bun, plânge rar, mănâncă bine. Baba nu mi-a povestit nimic. A mers doar, tăcută, ascultând gânditoare. Am urcat panta destul de abruptă, ne-am oprit preț de un minut în vârf, să ne tragem sufletul și am început să coborâm pe o stradă de pe partea cealaltă a dealului. Coboram în liniște, una lângă alta, eu cu pruncul în brațe, baba ținându-mă de un cot, până ce am ajuns la o poartă mare, de fier. Baba s-a oprit și, fără să se uite la mine, mi-a spus:

– Hai să intrăm un pic, am o treabă aici, nu durează mult.

Am deschis poarta și am dat cu ochii de o cucoană grasă, cu un permanent prost făcut, ce ieșise dintr-o gheretă. Portăreasa.

– Lasă fata aici, că are doamna grijă de ea, mi-a ordonat baba, arătându-mi cu o mișcare din cap o masă din interiorul gheretei.

M-am uitat la doamna care urma să aibă grijă de fată și am așezat copilul pe masă. I-am mângâiat obrazul bucălat, i-am netezit hăinuțele, i-am pupat mânuțele mici și durdulii întinse spre mine.

– Stai liniștită, că ne întoarcem repede, m-a zorit baba, nerăbdătoare.

Nu-mi plăcea ca lumea să stea după mine, așa că am lăsat copilul pe masă și am plecat cu baba spre fundul unei curți largi și urâte, mărginite pe toate laturile de o clădire mohorâtă, cu gratii la ferestre, ca o pușcărie. M-am uitat în jur, întrebându-mă ce treabă ar putea avea baba acolo și dorindu-mi să-mi iau copilul cât mai repede și să ies. Am intrat pe o ușă, ce a scârțâit plângăcios, din capătul curții, am străbătut un hol lung și întunecat și am ieșit pe altă ușă, direct în stradă. M-am uitat buimacă de-a lungul și de-a latul străzii. Era, după cum mi-am dat seama, o străduță laterală, ce dădea în strada din care am intrat.

– Ce facem aici? Trebuie să iau fata, am spus, dând să mă întorc în holul întunecos.

– Lasă fata, a horcăit baba, hai să mergem, că-ți zic eu ce e cu fata.

Am simțit că-mi îngheață sângele în vene și am avut senzația că leșin. Baba a început să vorbească repede, de teamă să nu fac vreo scenă în stradă, împingându-mă ușor de același cot de care mă ținuse tot drumul:

– Tac-tu nu te primește cu fata, iar tu trebuie să-ți faci un rost. Ți-au găsit bărbat, trebuie să te duci acasă, să te măriți. Aici e în mâini bune, deja e ca și dată unei familii. Nu-ți face griji, dacă era băiat, nu ți-l lua nimeni, dar așa, ești tare norocoasă…

Am coborât dealul cu baba sporovăind fără oprire. Pe măsură ce ne îndepărtam de ușa închisă peste întunericul holului la capătul căruia, pe o masă, mi-am abandonat, fără voia mea, copilul, senzația de leșin era înlocuită de o senzație de ireparabilă pierdere. Dar cine eram eu să mă opun?

Epilog

Mi s-au umplut ferestrele de ape vii
Și tu nu vii, și tu nu vii,
Îți tremură pe buze – albastre urme reci –
Cuvintele uitate prin poduri prăfuite;
În veacul de apoi și-n clipa cea dintâi
Rostite fi-vor toate, tăcute și-azvârlite,
Ferestrele boltite zăvor greu vor purta
Și podurile palmelor, tihnite.

Romance

Eram în anul doi când am cunoscut-o. Bântuiam prin oraș, fără țintă, cu o gașcă de prieteni.

– Hei, salut! Stați cu noi!

Era nespus de frumoasă. Era așa cum îmi imaginam că arată ielele. Evident, m-am îndrăgostit pe loc. Era, de asemenea, pe jumătate beată.

– Sunt pe jumătate beată, ne-a anunțat serioasă. Fiți atenți, când terminăm aici, mergem în Groapă.

Groapa era un loc unde aproape numai studenți beau aproape numai bere. Am umblat din crâșmă în crâșmă toată noaptea. Am rămas surprins cât alcool poate să încapă într-o fată, dar am stat toată noaptea cu ochii țintă la ea și i-am sorbit cuvintele.

– De când e berea de culoarea aia? m-a întrebat la un moment dat, în timpul unei expuneri interesante despre fenomene meteorologice extreme.

– Nu beau alcool, am răspuns cu jumătate de gură.

M-a privit cu neîncredere, apoi și-a continuat expunerea exact de unde o lăsase. Era extrem de lucidă, cu echilibrul stătea mai prost.

Ne-am văzut des în perioada aia prin crâșmele studențești. De fiecare dată se oprea din câte un discurs și mă întreba dacă nu m-am răzgândit în privința băuturii. Îi răspundeam, zâmbind, că nu. Într-o noapte, am dus-o acasă. Mă dusesem la toaletă înainte să plec, iar când am ieșit din crâșmă, am găsit-o singură și descumpănită pe trotuarul din față.

– Încotro? am întrebat-o.

To the airport! mi-a răspuns râzând, parafrazând o reclamă ce rula în vremea aceea.

– Hai! am spus, luând-o de braț.

N-am putut cu niciun chip să scot de la ea locul unde stătea, așa că am dus-o la mine. Ai mei dormeau. Ne-am strecurat, destul de zgomotoși, în camera mea. S-a dezbrăcat complet, s-a băgat sub plapumă și m-a chemat lângă ea. Am făcut dragoste, apoi a adormit buștean. Dimineață, s-a trezit înaintea mea, s-a îmbrăcat și a plecat. Nu știam despre ea decât că e la Litere, în anul trei sau patru, nu știa nimeni sigur.

Apoi a devenit un obicei ca, în serile în care ne vedeam cu totul și cu totul întâmplător, să o duc la mine, să facem dragoste și să dispară dimineața.

Am început și eu să beau într-o seară, când mi-a spus că sunt deprimant așa treaz și că n-o să mai meargă cu mine nicăieri, niciodată. M-am speriat și m-am făcut praștie. M-a dus la ea, m-a dezbrăcat complet și a făcut dragoste cu mine. Îmi amintesc frânturi și o mătușă încruntată, care a bombănit în urma noastră că nu ne vede bine.

– Pune-ți ochelarii, i-am răspuns în cor, râzând în hohote.

Doi ani mai târziu, printre aburi de alcool, ne-am căsătorit. Am avut o nuntă mică, intimă, la care toată lumea s-a făcut praf. Au trecut vreo zece ani de atunci. Nouă sau zece. Timp în care am băut constant. Cred că suntem alcoolici, deși n-am încercat niciodată să ne lăsăm.

***

M-am lăsat de băut acum trei luni. Vreo lună, a fost oribil. Încă e, dar mi-am mai revenit. Viața e searbădă așa. Sau era searbădă înainte, nu știu sigur. El bea în continuare, nici nu i-am spus că m-am lăsat. A crezut că mi-e rău de la băutură, ceea ce nu era fals, așa că n-am dat explicații. Beau de când mă știu. Mă rog, de pe la șaișpe ani, când au murit ai mei și am rămas cu o mătușă. Nu era rea, dar nu aveam nicio legătură cu ea. Pe el l-am cunoscut într-o crâșmă. Era student. Ne-am căsătorit acum nouă-zece ani și nu știu dacă am fost sau nu fericiți. El bea de stinge, nu avem niciun plan, pur și simplu trăim zi după zi. Ne-am luat o casă în buricul târgului, într-o noapte, de la un prieten care o vindea. Avem o droaie de prieteni, unii mai alcoolici ca alții. Ieșim în fiecare seară, ne facem praf, venim acasă, când nu adormim îmbrăcați facem dragoste, dimineața mergem la muncă, apoi o luăm de la capăt. Câștigăm bine amândoi. Călătorim mult. Am văzut (sau, mai degrabă, am băut în) tot felul de țări, de culturi, dar nu avem niciun scop în viață. Mi-am dat seama într-o zi, când un copil nespus de frumos a zbughit-o pe lângă mine și s-a repezit în brațele maică-sii. Aia l-a strâns în brațe și avea pe față o expresie de fericire totală. Atunci mi-am dat seama că asta vreau. Dar trebuie să mă fac bine. Și, ca să mă fac bine, trebuie să las în urmă tot. Mai ales pe el.

Blackout

M-am așezat în cur pe o bancă. Înainte de asta, nu mai știu nimic. Nici n-o văzusem că e roșie. Roșie ca focul, ca sângele, iar eu eram beat mort și-mi simțeam fața roșie ca banca pe care mă așezasem. Gândurile-mi lâncezeau în cap, apoi, chiar înainte să înceapă să se împută, dispăreau. În fața mea s-a oprit un tren. Atunci mi-am dat seama că sunt în gară. Era tot roșu și oprise cu țipăt metalic, de parcă oprirea aia l-ar fi durut. Or fi proaste și trenurile astea, cum să le doară? Pe mine mă durea, în schimb, tot: cap, picioare, mâna pe care am băgat-o în buzunar după țigări și am scos-o plină de sânge… Nu m-am mirat, nu era prima dată când nu-mi mai aminteam nimic și se dovedea că a fost CEVA. CEVA istoric, CEVA care îți schimbă viața și ție, și altora. Mintea mea seacă începuse să fabuleze. Printre durerile de cap, care erau fragmentate și dureau, înțepător, ba într-un loc, ba în altul, își făceau loc scenarii. Păi, de ce ar fi putut avea cineva buzunarul plin de sânge? Să vedem: acel cineva e posibil să se fi tăiat într-un ciob, în timp ce mergea în patru labe, mort de beat. Sau: acel cineva ar fi putut săvârși o crimă, apoi și-ar fi căutat, cu mâna criminală însângerată, țigara de după în buzunar. Sau: oare Ileana s-o fi supărat tare că n-am ajuns nici azi-noapte acasă? Sau: dă-o-n mă-sa de treabă, până nu mă caută poliția, n-am de ce să-mi fac griji. Nu e ca atunci când, beat fiind, ca și acum, ca și azi-noapte, am scăpat copilul din brațe și a căzut două etaje în gol, iar eu nici n-am știut, doar m-am mirat când am văzut-o pe Ileana repezindu-se la mine urlând. Copilul a avut doar o mână ruptă, a căzut nu știu cum, printre crengile unui copac care l-au zgâriat destul de rău, dar i-au atenuat căderea. Lucrul ăsta, însă, n-a făcut-o pe Ileana să mă urască mai puțin. Apoi, a mai fost atunci când, vrând să aduc mai mulți bani în casă, tot de gura ei, că mă bătea la cap că se duce la muncă, că nu ne ajung banii, am furat motocicleta unui vecin, un Harley mai vechiuț, da’ frumos, pe care îl ținea parcat lângă bloc, și am încercat să-l vând la colțul străzii, două blocuri mai încolo. Am avut noroc că vecinul n-a făcut plângere. Tot Ileana s-a rugat de el: cică dacă-l fute, nu face plângere. Era și prost, își lăsase cheile în contact. Nu știu dacă l-a futut, ea zice că nu, dar omul a renunțat la plângere, a zis că e ok, pot să mai încerc și altă dată. Un bou! Al dracu’ cap, ce doare… Ar trebui să mă adun și să mă duc acasă, sigur e foc pe mine. Muiere proastă, poate vrea unu’ care s-o bată. Uite-l și pe ăsta, cum se repede la mine.

– Ce-ai, berbec, nu ți-e bine? Știu că-s beat, but I’m not the only one!

– Vă simțiți bine, domnule? Sunteți plin de sânge!

– Ce faci, omule, stai așa, că doare!

– Sun acum la 112!

– Ce atâta zarvă? M-am tăiat un pic la mână, ia uite ce…

Am simțit că mă ia cu amețeală, cu leșin. A dracu’, n-am mâncat de alaltăieri seară. Am fost în vizită la fra-su, Nicu, i-am promis că nu mă îmbăt, țin minte tot. Am mâncat un grătar cam tălpos și un piure de cartofi cam moale, cu varză murată. La desert, Dina, cumnata, a făcut găluști cu prune. Eu n-am mâncat, că nu-s cu dulciurile, dar a mâncat ăla micu’ vreo cinci. Tre’ s-ajung acasă. Să-i zic și ăstuia, că trage de mine ca de-un cal mort… Stai așa, că-s mai mulți. Ăștia când or fi venit? Ia uite-o pe asta, cum își plimbă decolteul prin fața mea…

– Avem o plagă înjunghiată urâtă în zona ficatului, trebuie dus urgent. Puls slab, semne vitale slabe, a pierdut mult sânge.

A dracu’, acum parcă mi-aduc aminte, azi-noapte am fost acasă toată noaptea. N-are de ce să fie Ileana supărată, am fost acasă toată noaptea… Mi-a zis, chiar, pe la unșpe, când s-a dus la culcare: dacă mai bei, te omor…

Milk

NU cumpăr LAPTE! Așa stătea scris, amenințător, cu cariocă roșie, pe o foaie de hârtie lipită pe geam. Și așa era. De câte ori cumpăra lapte, ceva ca un blestem se abătea asupra ei și îi trebuiau câteva luni bune să se pună laolaltă. Așa că, într-o bună zi, nervoasă foc, luase o cariocă roșie, pe care nici nu știa de unde o avea prin casă, și scrisese cu litere de-o șchioapă: NU cumpăr LAPTE! Poate așa, lucrurile se vor liniști, în sfârșit, și niciun lăptar nu va mai îndrăzni să sune la poarta ei.

Prima dată când cumpărase lapte de la un lăptar ambulant fusese pe vremea când avea nici mai mult, nici mai puțin de nouăsprezece ani. Era singură în casă, bunica ei, cu care locuia, fiind plecată prin vecini, ori la piață, ori cine știe pe unde. Deschisese poarta și se trezise față în față cu un flăcău vlăjgan, ciufulit, cu un zâmbet larg pe față, care, în loc de lapte, îi dăduse de gândit. S-a întors cu laptele o oră mai târziu, când bunică-sa încă nu se întorsese acasă, și toată tărășenia se repetase: priviri fierbinți, sărutări dezlănțuite, haine zburând prin micul hol de la intrare. De data asta, lăsase și laptele: din partea casei, zâmbise larg și plecase. Se întorsese o săptămână mai târziu, apoi săptămâna următoare și tot așa, timp de vreo trei-patru luni, pentru că laptele devenise un aliment important în casa lor. Faptul că lăptarul se nimerea, întâmplător, numai când bunica era plecată de acasă, nu avea nicio importanță: bătrâna era mulțumită, laptele era bun, iar banii pe care îi lăsa nepoată-sii pentru a-l cumpăra nu erau mulți, dar nici puțini, astfel că fata își cumpăra din ei tot felul de podoabe.

Într-o zi, însă, după ce cumpărase lapte, fata însoțise lăptarul până la poartă și îl petrecuse cu privirea până când dispăruse într-o curte vecină. Închisese, fericită, poarta, doar pentru a o deschide jumătate de oră mai târziu și a-l vedea pe flăcău ieșind la fel de ciufulit cum îl știa și cu același zâmbet larg pe față, din curtea în care intrase cu o jumătate de oră înainte. În urma lui, fata ce locuia în acea casă îl petrecuse cu privirea până când dispăruse într-o altă curte vecină, unde, cu totul și cu totul întâmplător, locuia, împreună cu părinții care erau plecați la serviciu la acea oră, o altă fată.

Vărsase lacrimi amare fata noastră și, în loc de lapte, băuse o sticlă întreagă de vișinată, astfel că bunică-sa o găsise într-o stare semi-conștientă, bolborosind ceva despre lapte stricat, curve și hoți de inimi. Zăcuse la pat, bolnavă, vreo două săptămâni, timp în care din casa lor dispăruse cu desăvârșire laptele.

Lucrurile păreau să se fi liniștit când, într-o bună zi, fata se trezise că îi era greață, iar nouă luni mai târziu născuse o fată. Fata crescuse cu lapte cumpărat de la magazin, nu atât de gustos ca cel de casă, dar mult mai sănătos, până într-o zi, pe când aceasta avea nici mai mult, nici mai puțin de nouăsprezece ani, era singură acasă, iar la poartă sunase un lăptar ambulant. Prin nu se știe ce ironie a sorții, povestea se repetase cu lux de amănunte, astfel că fata fetei noastre născuse, nouă luni mai târziu, o fată. Fata noastră își luase, furioasă și prevăzătoare, fiica și nepoata și se mutaseră, tustrele, în altă casă, pe altă stradă, în alt oraș, departe de locul blestemat.

Nouăsprezece ani mai târziu, pe când fata fetei fetei noastre era singură acasă, la poartă sunase cineva. Fata deschisese și se trezise față în față cu o altă fată, bine făcută, rumenă în obraji, cu cozi groase, împletite, căzându-i grele pe umeri, care o întrebase, suav, dacă vrea să cumpere lapte. Când fata noastră, acum în etate, se întorsese acasă și găsise în holul mic, de la intrare, haine aruncate de-a valma, luase, furioasă, o cariocă roșie, pe care nici nu știa de unde o avea prin casă, și scrisese cu litere de-o șchioapă: NU cumpăr LAPTE!

blestem

împodobi-mi-aș glezna cu doruri lungi și albe
să-mi sune pasu-a umbră și inima a cale,
dormi-mi-aș somnul aprig pe strune de vioare
să-mi lumineze bezna din nopțile polare,
sorbi-mi-aș lin pelinul din argintii pocale
să-mi pârjolească dorul, să mă îmbrace-n zale,
zidi-mi-aș o fereastră la nord de mări amare
să nu-mi mai văd în stele dorințele bizare,
vorbi-mi-aș vorbe sparte și-albastre și deșarte
să nu aud în mine refrene fisurate
și, de prin toate astea un strop de cer răzbate,
întoarce-m-aș la mine, preface-m-aș în șoapte